Dante (Alighieri) a fost un poet, prozator, teoretician literar, filozof moral şi gânditor

politic italian. Este cunoscut, în special, pentru poemul epic monumental Comedia, denumit
ulterior Divina comedie (La divina commedia).

Divina comedie a lui Dante, o capodoperă a literaturii medievale, este o viziune profund
creştină asupra destinului temporal şi etern al omului. La nivel personal, se bazează pe experienţa
exilului trăită de poet departe de oraşul său natal, Florenţa. Într-un plan mai general poate fi citită
şi ca o alegorie, sub forma unei călătorii prin Infern, Purgatoriu şi Paradis. Poemul se remarcă
prin gama de învăţături, analiza penetrantă şi cuprinzătoare a problemelor contemporane şi prin
inventivitatea limbajului şi a imagisticii. Alegând să scrie acest poem în italiană şi nu în latină,
Dante a influenţat decisiv cursul dezvoltării literaturii. Nu doar că a dat glas culturii laice
incipiente din ţara sa, dar a reuşit să transforme limba italiană în limba literară a Europei
occidentale timp de câteva secole.

Pe lângă poezie, Dante a scris importante lucrări teoretice, de la discuţii despre retorică la
filozofie morală şi meditaţii pe teme politice. Era foarte familiarizat cu tradiţia clasică, studiind
pentru propria plăcere scriitori precum Vergiliu, Cicero şi Boethius. Dar, lucru neobişnuit pentru
un laic, stăpânea impresionant de bine noţiuni de filozofie scolastică şi de teologie. Studiile şi
implicarea personală în controversele politice aprinse ale epocii au dus la scrierea lucrării Despre
monarhie (De monarchia), unul dintre tratatele majore ale filozofiei politice medievale.
Giovanni Boccaccio s-a nascut la Paris in 1313 din dragostea nelegitima a negustorului florentin
Boccaccio din Chellino si a unei frantuzoaice care provenea, se pare, dintr-o familie aristocrata.
Se stie sigur numai ca acesta femeie se numea Jeanne (Giovanna) si ca dupa nasterea lui
Giovanni a fost repede parasita de amant, care si-a luat copilul, ducandu-l la Florenta.

Giovanni este cel de al doilea mare umanist Italian, contemporanul mai tanar al lui Francesco
Petrarca, cel care l-a cunoscut cand era copil pe Dante Alighieri spre ultimii ani ai vietii acestuia
in Ravenna, autorul nemuritorului Decameron, Giovanni Boccaccio.

Sub influenta lui Dante in cea ce priveste orientarea poeziei si sub aceea a lui Francesco Petrarca
in ceea ce priveste interesantele sale preocupari pentru stiinta umanistica, in special pentru
filologie, Giovanni Boccaccio

i-a considerat totdeauna, si cu cea mai mare mandrie, ca pe maestrii sai, pe cei doi mari, carora
personalitatea sa li se va adauga in curand, pentru a inalta cea mai extraordinara triada literara pe
care a cunoscut-o vreun secol, faimoasa trinitate trecentista, care a ridicat la cea mai inalta
treapta inceputurile literaturii, artei si culturii italiene. In timpul vietii sale Giovanni Boccaccio
nu a cunoscut gloria si faima lui Francesco Petrarca, dar in opera sa literara se oglindesc mai
profund noile particularitati si caracteristici ale orientarii progresiste care prevesteste cotitura
Renasterii italiene, epoca descoperirii omului si a lumii, epoca laicizarii culturii, a dezvoltarii
personalitatii umane si a unui splendid optimism. Indeosebi prin opera lui Boccaccio, cultura
inceputurilor Renasterii cunoaste aspectul sau caracteristic Italian, amprenta specificului
national.

Decameronul contine o suta de nuvele, probabil concepute in anii sederii sale la Napoli, la
indemnul cert al Mariei d’Aquino. Si lui Boccaccio I s-a parut oportun sa le incadreze impreuna
intr-o cornisa, care le acorda o unitate de simetrie exterioara, cum o spune el insusi in
prezentarea Decameronului, ca “aceste o suta de povesti ori basme, ori parabole sau istorioare,
cum veti vrea sa le numiti, istoritite in zece zile de catre o preacinstita ceata de sapte doamne si
trei tineri, … in vremea ciumii… In care unele placute si dureroase si altele fericite se vor vedea,
intamplate in timpurile moderne sau in cele vechi”.
Boccaccio imagineaza ca aceste zece personae (toate tinere) se intalnesc in biserica Santa Maria
Novella din Florenta (in 1348) in timp ce ciuma se abatuse catastrofala peste oras, umpland
casele si strazile de cadavre si de sufletele de teroare. Iubind viata si dorind-o cu atat mai mult in
mijlocul unor asemenea nelinisti si terori, acesti tineri se retrag intr-o vila fiesolana, hotarati sa
petreaca acolo cateva zile, in mijlocul dansurilor, al jocurilor si al placutelor conversatii. In
fiecare zi aleg cate un rege sau o regina si in fiecare dupa-amiaza (exceptie vinerea si sambata
dedicate postului) se aseaza intr-o livada pentru a spune fiecare cate o poveste care sa intre intr-o
tema generica, indicate de catre rege sau regina, in afara de prima si a noua zi, cand teme nu sunt
indicate, ci se lasa deplina libertate de alegere.

Decameronul a fost scris ca un omagiu pentru femei, iar o parabola aflata in introducerea
grupului de nuvele din ziua a IV-a arata cum un tanar pustnic venit pentru prima oara din
solitudini intr-un oras, vazand femeile, le-a considerat ca pe fiintele cele mai minunate si mai
demne de a fi vazute de lume. Pentru cucerirea lor si a iubirii au loc in Decameron cele mai
extraordinare aventuri, in care protagonisti sunt reprezentanti ai tuturor structurilor sociale,
negustori, nobili, tarani, calugari, tot atatia inflacarati indragostiti. Intotdeauna a descris cu cea
mai mare placere triumful iubirii ce incununa lungul sir de intamplari prin care trec unii
indragostiti.

Opera lui Giovanni Boccaccio, neobosit explorator al sufletului uman, precursor prin aceasta
Renasterii (epoca descoperirii lumii si a omului), poate sa fie considerata fara dubiu ca o vasta
comedie umana.

Putem sa observam in sfarsit ca in cazul lui intalnim aceeasi experienta, facuta cu alte mijloace
literare, a lui Dante si Petrarca, dar cu aceeasi tendinta si rezultate: a pune in valoare omul si
viata.

De aceea este atat de iubit si citit Decameronul in care se oglindeste vie marea umanitate, libera
cugetare, aspiratia spre libertate deplina, setea de viata a unui mare creator si artist.
Petrarca este considerat primul umanist european, dar şi primul romantic ante litteram, că a
reuşit să impună atît în planul simţirii, cît şi al limbajului şi al stilului literar concepţii novatoare
aflate la antipodul mentalităţii medievale, că însuşi canţonierul, ca structură literară, este invenţia
lui, că prin toate acestea, dar şi prin altele, a constituit un model urmat, de multe ori cu sfinţenie,
nu numai de sute de imitatori, cunoscuţi sub numele de „petrarchişti“, ci şi de autori mari precum
Thomas Whytt, Shakespeare, Ronsard sau Góngora. Colosalei importanţe ce îi revine
Canţonierului în istoria literară internaţională i se adaugă puternica adresabilitate pe care şi
astăzi o posedă: un izvor nesecat de apă vie continuă să curgă prin versurile care, după
aproximativ 650 de ani, ne apar intense şi pătrunzătoare.

Terenul pe care a izbîndit Petrarca este cel al interiorităţii. Într-o epocă în care modul
predominant de a scrie despre cel mai profund şi neliniştitor dintre sentimente, iubirea, era acela
de a cînta o femeie-înger, încarnare alegorică a Virtuţii, ce îl purta pe îndrăgostit spre mîntuirea
sufletului, Petrarca, dînd glas cu sinceritate dragostei lui în care puritatea şi eroticul coexistă,
realizează o adevărată revoluţie în exprimarea sentimentului de iubire, iar din perspectiva
dubiilor care îl năpădesc pe autorul însuşi, o adevărată erezie. Sub înrîurirea concepţiilor
teologale medievale şi, în special, a filozofiei morale a Sfîntului Augustin, Petrarca a considerat
deseori iubirea pentru Laura prin prisma pasiunii carnale pe care o presupunea, dar, pentru că o
simţea ca depăşindu-i iubirea de Dumnezeu, şi ca o rătăcire. Aşa cum spune renumitul specialist
în literatură italiană Marco Santagata în prefaţa volumului: „Faptul de a fi internalizat vinovăţia,
de a fi făcut, în mod creştin, din dorinţa erotică un păcat a fost pasul necesar pentru ca poezia să
poată părăsi teritoriul aparenţelor şi al comportamentelor codificate şi să poată săpa în regatul
obscur al subiectivităţii“. Întîietatea îi revine aşadar şi în această privinţă: „Odată cu Petrarca –
aşa cum afirmă Santagata –, în poezia occidentală se naşte subiectivitatea“. Petrarca anticipează
nesaţul omului din Renaştere de a privi spre noi orizonturi şi de a încerca să şi le aproprieze, doar
că acestea sînt, în cazul său, cele abisale ale propriei fiinţe. Într-atît de bine luminate apar
încăperile tainice ale sufletului, unde sentimentele se împletesc subtil pînă la coincidentia
oppositorum, nuanţîndu-se în zeci de feluri bucuria şi suferinţa din dragoste, măreţia şi
precaritatea omului, încît ne regăsim în faţa unor versuri de o deosebită densitate psihologică.
O apreciere consacrată asupraCanţonierului este cea a marelui critic Natalino Sapegno, care îl
defineşte „monumentul cel mai măreţ şi mai bogat în lirică psihologică din istoria literaturii
universale“. Cele 366 de compoziţii (una de citit în fiecare zi a anului, cum îşi dorea Petrarca), în
marea lor majoritate sonete, alcătuiesc, avînd în vedere aspectul unitar al volumului, un „roman
al dragostei“, deşi, considerate în parte, fiecare reprezintă un giuvaer poetic autonom şlefuit pînă
cînd din învolburarea pasiunilor se arată chintesenţa sentimentelor care şi astăzi ne trezesc
empatia. Chiar şi atunci cînd poetul este la apogeul exultării sau scufundat în hăul disperării,
unde sinuciderea îi apare a fi singura soluţie, chiar şi atunci cînd îşi slăveşte iubita ca pe o
făptură divină sau ajunge să o blesteme, trăirile sînt redate în forma lor decantată şi concentrată.
Versurile vibrează prin tensiunea expresiei ce tinde spre esenţial şi în care pînă şi figurile de stil,
multe dintre ele înnoitoare la vremea la care au fost scrise, au fost şi continuă să fie percepute ca
adevărate embleme ce înscriu iubirea. Astfel, atît exegeţii, de-a lungul veacurilor, cît şi scriitorii,
care au găsit în ele un model, au asimilat de multe ori limba lui Petrarca cu limba însăşi a
Poeziei.

Canţonierul ne oferă şi o serie de compoziţii care prezintă alte teme decît cea a iubirii, precum
prietenia, virtutea, corupţia papalităţii de la Avignon – în poezii virulente care au fost puse la
index – sau dezideratul păcii, a cărui împlinire este cerută direct seniorilor Italiei. Şi acestea sînt
legate de episoade fundamentale din autobiografia autorului, care a avut legături cu oameni
importanţi ai acelor timpuri, fie ei literaţi (precum poetul Cino da Pistoia, la moartea căruia
Petrarca scrie versuri înduioşătoare) ori conducători politici (precum Pandolfo Malatesta, căruia
îi dedică un sonet), sau reprezentanţi de vîrf ai clerului (precum cardinalii Colonna, cărora le
adresează o serie de versuri). Precizăm că Petrarca a cunoscut îndeaproape curia papală de la
Avignon, devenind chiar ambasadorul papei Clement al VI-lea pe lîngă regina Ioana de Napoli,
iar ulterior, de la curtea principilor milanezi Visconti, a fost trimis ambasador la Praga şi la Paris.

Deşi porţile multor curţi fastuoase îi erau larg deschise faimosului poet care, pe 8 aprilie 1341, a
primit cea mai înaltă cinstire ca literat, fiind încoronat cu lauri în Capitoliu, el a preferat să ducă
o viaţă însingurată, izolîndu-se de multe ori în mijlocul naturii, pentru a se putea cufunda în
meditaţie, dar şi pentru că dorea să rămînă neatins de moravurile corupte şi departe de atracţiile
efemere. „Huzuru-n puf şi multa lăcomie/ au alungat din lume-orice virtute,/ iar firea noastră pe
cărări pierdute/ se lasă-mpinsă de netrebnicie“, spune Petrarca înSonetul VII, a cărui perenă
actualitate nu necesită nici un comentariu. Ceva mult prea măreţ, mult prea înălţător şi dureros în
egală măsură îi răscolise sufletul, pentru ca să se mai lase prins în mrejele vremelnicului. Ceea ce
îşi dorea poetul să cucerească era nemurirea. Inspirat de „simţirea-ndrăgostită“, el mărturiseşte:
„Îmi curge vorba astfel, încît rîvnită/ din veac în veac nădăjduiesc s-ajungă“. Are, de asemenea,
conştiinţa faptului că, odată cu stihurile sale, îi va dărui glorie eternă femeii adorate, iar numele
lor vor rămîne unite în posteritate.

Instilînd o nouă vigoare mai vechii tradiţii provensale a jocurilor de cuvinte, cunoscute sub
denumirea de senhales, ce au rolul de a ascunde, dar şi de a revela în mod subtil numele iubitei,
Petrarca realizează o întreagă reţea de semnificaţii simbolice între numele Laurei şi alte cuvinte
precum l’oro (aurul), alloro (laur), lauro (laur) saul’aura (adierea). Fiecare cititor este invitat să
descifreze conform propriului fler cultural conotaţiile acestor termeni, precum şi legăturile fine
dintre ei. Petrarca a ştiut că, dintre toate operele pe care contemporanii i le apreciau,
Canţonierulreprezintă piatra de încercare pe termen lung. Relaţia dintre lauri şi Laura apare
astfel indisolubilă. Femeia şi „dulcele chin“ provocat de ea sînt cauza însăşi a poeziei pe care
Petrarca şi-a dorit-o subjugătoare în aceeaşi măsură în care el însuşi a fost subjugat, în dimineaţa
zilei de 6 aprilie 1327, în Biserica Sfînta Clara din Avignon, de farmecul Laurei de Noves, în
vîrstă de douăzeci de ani, soţie a marchizului Hugues de Sade şi deja mamă.

Dragostea capătă, în timp, valenţe contrastante: pe de o parte, este luminoasă şi pură, iar pe de
altă parte, are în ea „ceva obscur şi morbid, în însăşi natura sa de dorinţă etern neîmplinită, în
durata sa dincolo de moartea femeii, în calitatea sa de sentiment unic şi tiranic“ ( Sapegno). În cei
patruzeci de ani în care a fost elaborat Canţonierul, ea pare să îşi păstreze neschimbată
intensitatea iniţială care dă cuvintelor forţa ce le-a asigurat dăinuirea. Deşi atît de îndelungat din
perspectiva unei vieţi omeneşti, timpul creaţiei este incomensurabil mai redus decît cel al
receptării. În acesta din urmă, avem bucuria de a ne înscrie şi noi, astăzi, graţie acestei ediţii
bilingve excelente, prin remarcabila traducere a italienistei şi poetei Eta Boeriu, de fericită
amintire, care a reuşit să păstreze mult din valoarea literară a versurilor, fără însă a altera
sensurile literale. Acestea din urmă au fost verificate cu acribie de specialista în literatură italiană
veche Corina Anton, care le-a însoţit de un aparat critic ce ne permite subtilităţi de înţelegere a
acestei cărţi fundamentale a culturii universale.
 Academiile, în special cele care au apărut între secolele al șaisprezecelea și al șaptesprezecelea,
au jucat un rol fundamental din punct de vedere lingvistic și cultural. deoarece Italia, a fost pentru mult
timp un teritoriu fara unitate politica si lingvistica