LA BINE ȘI LA RĂU
O NUVEL Ă
DIN SERIA
ATINGEREA LUI JULIETTE
TA HER EH M A F I
T R A DUCER E DE SH AU K I A L- G A R EEB
O NUVELĂ DIN SERIA
ATINGEREA LUI JULIETTE
Traducere din limba engleză de
Shauki Al-Gareeb
TREI
— Warner?
— Domnule Warner?
Rostirea numelui meu în cor aproape că mă face
să tresar; îmi înăbuș surpinderea cu un calm exersat,
lăsând cu grijă cățelul jos. Dau să mă întorc în direcția
vocilor familiare, însă făptura se hotărăște să nu facă
nimic cu libertatea proaspăt căpătată, ridicând în
schimb o lăbuță pe pantalonii mei în timp ce scheaună,
din nou, implorându‑mă cu botul ridicat să fac ceva.
Să‑l hrănesc? Să‑l mângâi?
Apoi latră, și îi arunc o singură privire tăioasă, după
care se potolește, coborându‑și privirea în timp ce‑și
trântește trupul murdar pe jos, lăsându‑și capul pe
lăbuțe. Cățelul se instalează atât de aproape de mine,
încât boticul lui negru e lipit de bocancul meu. Oftez.
— Domnule Warner? repetă Castle.
El și fiica lui, Nouria, se zgâiesc la mine, cea din
urmă întrerupând contactul vizual doar pentru a‑i
arunca tatălui ei o privire încărcată de o frustrare
aproape imperceptibilă.
25
Mă uit de la unul la altul. E limpede că cei doi încă
nu au stabilit detaliile rolurilor lor pe‑aici.
— Da? spun eu, în timp ce simt cum mă cuprinde
un val de neliniște.
Castle și Nouria au venit să mă ia deoparte pentru
o conversație între patru ochi; simt asta imediat. Fap-
tul că mintea mea apelează la furie drept răspuns e
irațional – înțeleg asta pe măsură ce se petrece –, deoa-
rece ei n‑au nici cea mai mică idee de temerile care mă
încearcă atunci când o las pe Ella singură. Simt brusc
nevoia de a‑i căuta din nou privirea, de a o lua de mână,
și îmi înăbuș dorința în timp ce pulsul mi‑o ia la goană,
un simptom al noii senzații de panică ce a luat ființă
de curând în trupul meu. Aceste reacții au început la
scurt timp după ce‑am revenit la Sanctuar; când, pe
fundalul unor țipete îngrozite, silueta fără vlagă a Ellei a
fost preluată pe targă din avion și transportată în cortul
medical, unde a locuit și dormit preț de 10 zile din cele
14 de când ne‑am întors. Într‑un cuvânt, a fost… dificil.
Iar acum, ori de câte ori nu o pot vedea, creierul meu
încearcă să mă convingă că a murit.
Castle spune:
— Putem să te răpim câteva clipe? S‑a ivit ceva ur-
gent, iar noi…
Nouria îl oprește din discurs atingându‑l delicat pe
antebraț. Zâmbetul ei e forțat.
— N‑avem nevoie decât de două minute din tim-
pul tău, spune ea, aruncând scurt o privire către
26
cineva – Ella, probabil – înainte să se uite din nou la
mine. Îți promit că n‑o să dureze mult.
Îmi doresc s‑o refuz.
În schimb, spun „Desigur” și mă forțez într‑un
final să mă uit spre Ella, a cărei privire am tot evi-
tat‑o. Îi zâmbesc în timp ce creierul meu încearcă să‑și
anuleze propriile‑i instincte, să facă toate calculele
necesare pentru a dovedi că temerile mele reprezintă
manifestarea unei amenințări imaginare. Fiecare zi în
care Ella rămâne teafără și nevătămată e o victorie,
un șir de numere concret de adăugat pe o coloană,
ceea ce‑mi ușurează foarte mult aceste socoteli ma-
tematice; sunt în stare să procesez această panică un
pic mai iute decât în primele nopți. Totuși, în pofida
eforturilor mele de a‑i ascunde asta, am simțit cum
Ella mă privește și își face griji.
Chiar și‑acum, zâmbetul meu nu a convins‑o.
Mă privește atent în ochi în timp ce împinge un mă-
nunchi de unelte proaspăt primite – șurubelnițe? – în
brațele lui Kenji. Se îndreaptă spre mine și mă ia ime-
diat de mână, iar eu trebuie să suport privirile pe care
și le dau peste cap cei din jur. Vasăzică, e un miracol
că dragostea Ellei e mai gălăgioasă; și sunt atât de re-
cunoscător pentru atingerea ei liniștitoare, încât simt
cum mă strânge pieptul.
— Ce se petrece? o întreabă pe Nouria. Poate că vă
pot da o mână de ajutor.
27
Surprind o undă de îngrijorare din partea Nouriei,
care, în mod impresionant, nu i se reflectă pe trăsătu-
rile feței. Zâmbește larg când spune:
— Cred că ai multe de făcut pe ziua de azi. Warner
și cu mine avem câteva lucruri de discutat. Între patru
ochi.
Rostește ultima propoziție într‑o manieră provoca-
toare, dându‑i de înțeles că discuția noastră s‑ar putea
să aibă ceva de‑a face cu nunta. O privesc lung pe
Nouria, care acum refuză să se uite în ochii mei.
Ella mă strânge de mână și eu mă întorc cu fața
spre ea.
Ești bine? pare să mă întrebe.
Face asta des în ultima vreme, vorbindu‑mi cu gân-
durile, cu emoțiile.
Preț de o clipă, nu fac decât să o studiez îndelung.
Se pare că înlăuntrul meu s‑au contopit un val de sen-
timente, teama și bucuria și dragostea și groaza nemai-
putând fi acum deosebite una de cealaltă. Mă aplec și o
sărut ușor pe obraz. Pielea ei e atât de moale, încât sunt
tentat să mai petrec câteva clipe așa, chiar dacă simt tot
mai tare dezgustul emoțional al publicului nostru.
În ultima vreme mi‑a fost teamă s‑o ating.
De fapt, de când am fugit din Oceania, abia dacă
am strâns‑o în brațe. Aproape c‑a murit în zborul spre
casă. Era deja slăbită când am găsit‑o pe Emmaline,
după ce își irosise mare parte din energie luptând ca
să ucidă programul otrăvitor ce îi acaparase mintea;
ba mai rău, își smulsese dispozitivul din braț, lăsând în
28
urmă o rană profundă, înfiorătoare. Încă sângera din
urechi, nas, ochi și dinți când a străpuns lumina lui
Max, rupându‑și și pielea de pe degete în același timp.
În acel moment era atât de sleită, că până și cu întări-
rile lui Evie trupul ei ceda. A aterizat greșit și și‑a rupt
femurul când a căzut din închisoarea lui Max, iar apoi
și‑a folosit puțina forță rămasă pentru a‑și ucide mai
întâi sora și apoi pentru a da foc capitalei Oceaniei.
Când adrenalina s‑a risipit și am văzut, pentru
prima dată, marginea osului retezat ițindu‑se prin cra-
cul pantalonului…
E mai bine să nu descriu acea amintire.
Următoarele câteva ore au fost sumbre; n‑am avut
niciun vindecător cu noi pe drumul spre casă, nici
analgezice suficiente, nimic în afară de o simplă trusă
de prim ajutor. Ella pierduse atât de mult sânge – iar
durerile erau atât de sfâșietoare –, încât n‑a mai durat
mult și și‑a pierdut cunoștința. N‑aveam nicio îndo-
ială că avea să moară înainte să aterizăm. Faptul c‑a
supraviețuit acelei călătorii groaznice cu avionul a fost
în sine un miracol.
Când am ajuns în cele din urmă la bază, Sonya
și Sara au făcut tot ce le‑a stat în puteri pentru a o
ajuta pe Ella, însă n‑au făcut nicio promisiune; chiar
și după ce leziunile fizice ale Ellei s‑au vindecat, ea
nu a reacționat în niciun fel. Era incapabilă chiar și să
deschidă ochii.
Zile de-a rândul, nu am știut dacă avea să supra-
viețuiască.
29
— Aaron…
— Secrete, șoptesc eu, forțându‑mă să mă retrag.
N‑ai de ce să‑ți faci griji.
Îmi cercetează ochii. Simt războiul tăcut purtat
de mintea ei, fericirea și îndoiala luptându‑se pentru
dominație.
— Secrete din acelea bune? întreabă ea cu optimism.
Inima mi se strânge auzindu‑i tonul moale, văzându‑i
zâmbetul care‑i luminează ochii. De fiecare dată mă
uimește cât de abil își compartimentează emoțiile, chiar
și în urma unor acțiuni extrem de brutale.
Ella e puternică acolo unde eu am fost întotdeauna
slab.
Mi‑am pierdut încrederea în oameni – în lume – în
urmă cu mult timp. Dar indiferent de cât de multă văr-
sare de sânge și întuneric are parte, se pare că Ella nu‑și
pierde niciodată speranța în omenire. Ea năzuiește
mereu să clădească un viitor mai bun. E mereu blândă
și cumsecade cu cei pe care‑i iubește.
Și tot mi se pare straniu că eu fac parte dintre acei
oameni.
Simt cum nerăbdarea lui Castle și a Nouriei frea-
mătă tot mai tare, iar asta nu face decât să‑mi spo-
rească resentimentele; arborez un nou zâmbet pentru
Ella și mă îndepărtez în același timp, lăsând‑o fără răs-
puns la întrebare. Nu știu ce anume vrea Nouria de la
mine, însă mă tem că veștile ei nu sunt tocmai bune;
fără îndoială că viața Ellei se află în primejdie într‑un
mod nou, pe care nu l‑am anticipat.
30
Numai gândul la asta mă umple de groază.
Nepoftite, mâinile încep să‑mi tremure; le vâr în
buzunare în timp ce înaintez. Lătratul șovăitor al unui
câine răpănos e curând urmat de sunetul lăbuțelor care
lovesc pământul, iar mica făptură prinde viteză pe mă-
sură ce se grăbește să țină pasul cu mine. Închid ochii
preț de o clipă.
Locul ăsta e o grădină zoologică.
Chiar și atunci când recunosc importanța muncii
noastre, în mintea mea rămâne o porțiune regretabil
de mare care îi consideră pe toți cei de‑aici detesta-
bili – totul aici e detestabil.
Sunt obosit.
Nu‑mi doresc decât să evadez din gălăgia asta îm-
preună cu Ella. Îmi doresc, mai presus de orice, ca ea
să fie în siguranță. Îmi doresc ca oamenii să înceteze
să vrea s‑o omoare. Îmi doresc, pentru prima oară în
viață, să trăiesc în liniște, nederanjat; îmi doresc să nu
fiu solicitat decât de soția mea.
Acestea, îmi dau seama cu regret, sunt niște fante-
zii imposibile.
Castle și Nouria dau amândoi din cap spre mine în
timp ce mă apropii, indicându‑mi să‑i urmez în timp
ce ei se întorc și o iau în jos pe cărare. Știu deja că se
îndreaptă spre biroul Nouriei și al lui Sam – numit cu
afecțiune camera de război –, unde am participat la nu-
meroase întruniri similare.
Arunc o singură privire în urmă, sperând să mai
zăresc o dată chipul Ellei, și în schimb dau de Kenji,
31
ale cărui gânduri sunt atât de sonore, încât e greu să
le ignor. Simt un val de furie; știu c‑o să mă urmeze
chiar înainte să facă vreun pas în direcția mea.
Între el și câinele care se ține după mine, aș alege
câinele.
Totuși, ambele creaturi sunt pe urmele mele acum,
și îl aud pe Adam râzând în timp ce‑i spune ceva ne-
inteligibil lui Winston, cei doi bucurându‑se fără îndo-
ială de spectacolul care a ajuns viața mea.
— Ce e? mă răstesc.
Umbra care se apropie se transformă curând în
carne și oase lângă mine, Kenji potrivindu‑și pașii
cu ai mei pe cărarea năpădită de buruieni, bocancii
noștri strivind cu agresivitate iarba de dedesubt. Văd
cu coada ochiului tot felul de siluete, iar sentimentele
lor mă asaltează pe măsură ce înaintez. Unii dintre ei
încă mă consideră un soi de erou și, drept urmare, au
căzut pradă unui soi de devotament prostesc față de o
percepție pervertită a identității mele. A feței mele. A
trupului meu.
Găsesc aceste interacțiuni sufocante. Chiar acum,
furia lui Kenji față de mine e atât de perceptibilă, încât
îmi stârnește o durere de cap. Totuși… mai bine furie,
cred, decât mâhnire.
Mâhnirea colectivă a unei mulțimi e aproape insu-
portabilă.
— Știi, mă gândeam că n‑o să mai fii atât de măgar
odată ce o aduceam pe J acasă, zice el pe un ton egal.
Văd că nu s‑a schimbat nimic. Văd că toate eforturile
32
pe care le‑am făcut pentru a‑ți apăra comportamentul
de rahat au fost în van.
Câinele latră. Îl aud gâfâind.
Latră din nou.
— Așadar, ai de gând să mă ignori? șuieră Kenji,
iritat. De ce? De ce te porți așa? De ce ești mereu atât
de bulangiu?
Uneori îmi doresc cu atâta disperare liniștea, încât
mă gândesc că s‑ar putea să ucid pe cineva pentru o
clipă de tăcere. În schimb, mă închid în mine treptat,
ignorând cât de multe voci pot. Nu era atât de rău
înainte să fiu obligat să mă alătur acestui cult pacifist.
În viața mea anterioară din Sectorul 45 eram lăsat în
pace. La Punctul Omega, mi‑am petrecut timpul în
izolare. Când am preluat mai târziu 45‑ul, am păstrat
intimitatea încăperilor mele.
Aici… îmi pierd mințile.
Sunt bombardat, în masă, de descărcările emoțio
nale ale altora. Nu există niciun moment de respiro de
la acest pandemoniu. Ellei îi place să petreacă timpul
cu oamenii ăștia, iar oamenii ăștia fac totul în mulțimi.
Mesele sunt luate într‑un cort imens cu rol de cantină.
Socializarea de la final de zi se face la comun, în cor-
tul tăcut, unde nu e niciodată tăcere. Cele mai multe
cabane au fost avariate sau distruse în urma bătăliei,
ceea ce înseamnă că în prezent toți își împart cu ci-
neva locul – sau dorm în zonele comune – în timp
ce noi reconstruim. Nouria și Sam au fost amabile
și ne‑au îngăduit să oferim o nouă utilitate camerei
33
Ellei din cortul medical; părea a fi singura alternativă
de la a dormi cu toată lumea în barăcile improvizate.
Totuși, camera noastră miroase tot timpul a antiseptic
și a moarte. Avem un singur pat de spital îngust, asu-
pra căruia Ella și cu mine ne certăm seară de seară.
Ea insistă, în pofida protestelor mele incontestabile, să
iau eu patul în timp ce ea doarme pe podea.
E singura dată când mă supăr pe ea.
Nu mă deranjează să dorm pe podeaua rece. Nu
mă deranjează disconfortul fizic. Nu, ceea ce detest e
să stau treaz noapte de noapte în timp ce ascult du-
rerea și jalea celor care încă se vindecă. Detest să mi
se reamintească în mod constant de cele zece zile pe
care le‑am petrecut stând în colțul camerei noastre și
privind‑o pe Ella cum se lupta să revină la viață.
Nevoia mea de a avea parte de liniște a devenit is-
tovitoare. Uneori mă gândesc că dacă aș putea ucide
această parte din mine, aș face‑o.
— Nu mă atinge! mă răstesc dintr‑odată, simțind
intenția lui Kenji de a face contact cu mine – fie să mă
bată pe umăr, fie să mă atingă pe mână – înainte să se
întâmple.
E nevoie de mult autocontrol ca să nu‑i ard una.
— De ce trebuie s‑o spui așa? mă întreabă el, rănit.
De ce trebuie s‑o faci să sune de parcă urma să mă
bucur că te ating? Pur și simplu încercam să‑ți atrag
atenția!
— Kishimoto, ce vrei de la mine? întreb nepoliti-
cos. Nu mă interesează compania ta!
34
Durerea cu care‑mi răspunde e sonoră; ricoșează în
pieptul meu, lăsând o oarecare urmă. Această evoluție
nouă mă umple de rușine. Îmi doresc cu disperare să
nu‑mi pese, dar…
Ella îl adoră pe cretinul ăsta.
Mă opresc brusc pe potecă. Câinele se izbește de
picioarele mele, dând din coadă violent înainte să în-
ceapă să latre din nou. Inspir adânc și îmi ațintesc pri-
virea spre un copac din depărtare.
— Ce vrei de la mine? îl întreb din nou, de data
asta pe un ton mai blând.
Îl simt cum se încruntă în timp ce‑și procesează
sentimentele. Nu se uită la mine când spune:
— Voiam doar să‑ți zic că mă ocup eu.
Auzind asta, încremenesc, căci corpul intră în
alertă. Mă răsucesc pe călcâie ca să mă uit la el. Brusc,
Kenji Kishimoto îmi apare în fața ochilor în culori in-
tense: ochii obosiți, tenul cafeniu, sprâncenele dese,
de un negru intens – și părul, care are mare nevoie
de‑o tunsoare. La tâmplă are o vânătaie în curs de vin-
decare, iar mâna stângă îi e bandajată. Aud frunzele
foșnind și zăresc o veveriță care țâșnește într‑un tufiș.
Câinele o ia razna.
— De ce anume te ocupi tu? îl întreb precaut.
— O, acum ești interesat? Se uită la mine și mijește
ochii furios. Acum mă privești de parcă sunt o ființă
umană? Știi ce? Îmi bag picioarele! Nici măcar nu știu
de ce fac rahaturile astea pentru tine.
— Nu le faci pentru mine.
35
Kenji scoate un sunet neîncrezător, mutându‑și
privirea în altă parte înainte să se uite din nou la mine.
— Da, păi, Juliette merită să aibă un inel drăguț,
nu‑i așa? Ticălos nefericit ce ești! Cine îi cere mâna
unei fete fără un inel?
— Aș putea să‑ți aduc aminte că nu te afli în poziția
de a‑mi da lecții de morală, spun eu, iar vocea mi‑e
din ce în ce mai letală, chiar dacă mă străduiesc din
răsputeri să rămân calm. După ce i‑ai distrus rochia de
mireasă.
— A fost un accident! strigă el. În schimb, a ta a
fost o neglijență!
— Propria ta existență e o neglijență.
— O, uau! face el, ridicându‑și mâinile. Ha‑ha! O
remarcă foarte matură!
— Îl ai sau nu?
— Da. Îl am. Își bagă mâinile în buzunare. Dar,
știi, acum mă gândesc c‑ar trebui să i‑l dau eu însumi.
La urma urmei, eu am fost cel care a făcut toate astea
pentru tine. Eu am fost cel care l‑a rugat pe Winston
să schițeze designul tău. Eu am fost cel care a găsit pe
cineva care să creeze chestia asta afurisită…
— Nu aveam de gând să părăsesc locul ăsta în timp
ce ea zăcea pe un pat de spital! spun eu, iar tonul e atât
de aproape de un strigăt, încât Kenji tresare în mod
vizibil.
Face un pas înapoi și mă măsoară cu privirea.
Îmi iau o expresie neutră, însă prea târziu.
36
Kenji își pierde furia în timp ce stă acolo, înmu-
indu‑se în timp ce se zgâiește la mine. În schimb, eu
nu simt decât furie.
El nu pare să înțeleagă niciodată. E mila lui con-
stantă – compasiunea lui, nu stupiditatea lui – cea care
mă face să vreau să‑l omor.
Fac un pas în față și‑mi cobor vocea.
— Dacă ești atât de cretin cât să crezi că‑ți voi în-
gădui să fii tu cel care să‑i ofere această verighetă, e
limpede că m‑ai subestimat. Kishimoto, s‑ar putea să
nu te pot omorî, dar îmi voi dedica întreaga viață pen-
tru a o face pe a ta un adevărat coșmar.
Kenji schițează un zâmbet.
— Omule, n‑am de gând să‑i dau eu inelul. N‑aș
face asta. Doar te necăjeam.
Mă uit lung la el. De‑abia pot vorbi, căci îmi doresc
nespus să‑l pot strânge de gât.
— Doar mă necăjeai? Asta ți se pare o glumă bună?
— Mda, bine, ascultă, ești mult prea încordat, zice
el, strâmbându‑se. Lui Juliette i s‑ar fi părut amuzant.
— E clar că n‑o cunoști prea bine dacă asta crezi.
— Mă rog, zice el și‑și încrucișează brațele la piept.
O cunosc de mai mult timp decât tine, măgarule.
Auzind asta, mă trece o furie atât de intensă, încât
cred că s‑ar putea să‑l omor pe bune. Probabil că și el
vede asta, deoarece dă înapoi.
— Nu… Ai dreptate, zice el, arătând cu degetul spre
mine. Greșeala mea, frățioare. Am uitat despre toată
37
treaba aia cu amintirile șterse. Nu asta voiam să spun.
Ceea ce voiam să spun e că, gen… Și eu o cunosc, știi?
— Ai cinci secunde ca să‑mi spui ce vrei de fapt.
— Vezi? Cine zice astfel de lucruri? Kenji se în-
cruntă, înfuriindu‑se din nou. Și ce vrea să însemne
asta? Ce‑ai de gând să‑mi faci peste cinci secunde?
Dacă nu vreau, de fapt, să spun nimic? Ba nu… Știi
ce? Am ceva de spus. Ceea ce vreau să spun e că m‑am
săturat de toate astea! M‑am săturat de atitudinea ta!
M‑am săturat să născocesc scuze pentru comporta-
mentul tău de rahat! Chiar credeam c‑o să încerci să
te porți mai normal de dragul lui J, mai ales acum,
după toate prin câte a trecut…
— Știu perfect prin ce‑a trecut! spun eu tăios.
— A, da? face Kenji, prefăcându‑se surprins.
Atunci poate că știi și asta, continuă el și face un gest
dramatic cu mâinile. Știre de ultimă oră: ea e cu adevă-
rat o persoană de treabă. Chiar îi pasă de alți oameni.
Nu amenință toată ziua că vrea să‑l omoare pe unul și
pe altul. Și ei chiar îi plac glumele mele!
— E foarte mărinimoasă, știu.
Kenji răsuflă furios și privește în jur, căutând inspi
rația în cer.
— Știi, am încercat, chiar am încercat, dar pur și
simplu nu știu ce vede la tine. Ea e… ea e ca o rază de
soare. Iar tu ești un nor de ploaie întunecat și violent.
Soarele și ploaia nu…
Kenji lasă cuvintele în aer, clipind mărunt.
38
O iau din loc înainte să‑și dea seama ce vrea să
spună. Pentru nimic în lume nu merită să‑l ascult cum
își termină propoziția.
— O, Doamne! exclamă el. O, Doamne!
Iuțesc pasul.
— Hei… Nu fugi de mine când tocmai sunt pe cale
să spun ceva mișto…
— Să nu îndrăznești s‑o spui…
— Omule, am s‑o spun! Trebuie s‑o spun! zice
Kenji, sărind în fața mea pe cărare. Merge cu spatele
acum, rânjind ca un idiot. M‑am înșelat, continuă el,
făcând cu mâinile o inimă strâmbă. Soarele și ploaia
fac un curcubeu.
Mă opresc brusc. Închid ochii preț de o clipă.
— Acum îmi vine să vomit, zice Kenji, continuând
să zâmbească. Pe bune. O vomă reală, get‑beget. Mă
dezguști!
Reușesc să produc doar un sentiment de furie mo-
derată ca răspuns la această multitudine de insulte, pe
măsură ce senzația se topește în fața acestei dovezi de
necontestat: cuvintele lui Kenji îi trădează emoțiile. Se
bucură sincer pentru noi; o simt.
Se bucură mai cu seamă pentru Ella.
Simt un junghi când mă gândesc la asta, la dragos-
tea și devotamentul pe care le‑a inspirat în alții. E un
lucru rar să găsești chiar și o singură persoană care‑și
dorește bucuria ta nemărginită; ea a găsit multe.
Și‑a construit o familie.
39
Eu exist doar la marginea acestui fenomen: super
conștient că îi eclipsez lumina cu întunericul meu, în-
grijorat mereu că n‑o să mă ridic la nivelul așteptărilor
ei. Aceste relații înseamnă enorm de mult pentru ea;
știu asta de mult, și am încercat, de dragul ei, să fiu
mai sociabil. Să mă port mai frumos cu prietenii ei.
Nu protestez când mă roagă să ne adunăm cu ceilalți;
nu‑i mai sugerez să luăm masa doar noi doi, singuri. O
urmez pretutindeni, așteptând tăcut lângă ea în timp
ce vorbește și râde cu oameni ale căror nume mă stră-
duiesc să mi le aduc aminte. O privesc cum înflorește
în compania celor de care îi pasă, în timp ce eu încerc
să le izolez vocile, să alung zgomotele din capul meu.
Îmi fac griji în mod constant că, în pofida eforturilor
mele, s‑ar putea să nu fiu ceea ce ea își dorește.
E drept, sunt nesuferit.
Mă întreb dacă nu cumva e o chestiune de timp
până să‑și dea seama și Ella de acest lucru.
Înfrânt, lupta mă părăsește.
— Fie îmi dai inelul, fie mă lași în pace! îi spun,
auzind oboseala din glasul meu. Mă așteaptă Nouria
și Castle.
Kenji remarcă tonul meu schimbat și o lasă baltă,
afișând o solemnitate rar întâlnită la el. Mă privește un
pic cam mult față de cât mă simt confortabil înainte
să bage mâna în buzunar, de unde scoate o cutiuță din
catifea bleumarin, pe care mi‑o întinde.
40
Mă cuprinde o stare de neliniște în timp ce stu-
diez cutiuța, și iau tremurând obiectul, prinzându‑i în
pumn contururile delicate în timp ce privesc în depăr-
tare, încercând să mă adun.
Nu mă așteptam să mă simt așa.
Inima îmi bubuie în piept. Mă simt precum un
copil agitat. Mi‑aș dori ca el să nu fi fost martor la
acest moment, și mi‑aș dori să‑mi fi păsat mai puțin
de conținutul acestei cutiuțe decât îmi pasă de fapt,
ceea ce e imposibil.
E imperios necesar pentru mine ca Ellei să‑i placă.
Foarte încet, mă forțez să deschid capacul, iar
obiectele delicate dinăuntru captează lumina înainte
ca măcar să fi avut ocazia să le examinez. Inelele scân-
teiază în lumina soarelui, refractând culori pretutin-
deni. Nu îndrăznesc să le scot din caseta lor, alegând
în schimb doar să le admir, cu inima continuând să‑mi
bubuie în piept.
Nu m‑am putut hotărî pe care să îl aleg.
Kenji mi‑a spus că e o tâmpenie să iau două inele,
dar, cum rar îmi pasă de părerile lui Kenji, l‑am igno-
rat. Acum, în timp ce privesc setul, mă întreb dacă
nu cumva Ella o să mă considere absurd. Unul se
presupune a fi un inel de logodnă, iar celălalt, o veri-
ghetă – însă ambele sunt la fel de superbe, fiecare în
felul lui.
Inelul de logodnă e mai tradițional; cercul de aur
e ultrasubțire, simplu și elegant. Are doar o singură
41
piatră în mijloc – luată de la un inel vechi –, și, cu toate
că e destul de mare, mi s‑a părut a fi un model de
contraste ce reflectă felul în care o văd eu pe Ella: de-
opotrivă puternică și delicată. Bijutierul îmi trimisese
o selecție de pietre, fiecare extrasă din inele recupe-
rate din epoci diferite. Fusesem fascinat de fațetarea
unui diamant cu tăietură veche. Fusese creat manual
cu mult, mult timp în urmă și, drept rezultat, era un
pic imperfect, dar mi‑a plăcut că nu era făcut de o
mașinărie. Munca plictisitoare și dureroasă de a șlefui
o piatră mohorâtă, dar indestructibilă, și de a o trans-
forma într‑o nestemată strălucitoare… mi s‑a părut
potrivită.
Kenji mă asigurase că exista un lucru numit dia-
mant cu tăietură „prințesă”, lucru pe care l‑a consi-
derat o alegere amuzantă pentru Ella, căci îi aducea
aminte de porecla lui ridicolă pentru ea. I‑am spus
că nu sunt interesat să aleg un inel bazându‑mă pe‑o
glumă; și nici nu voiam ca verigheta soției mele să‑i
amintească de un alt bărbat. În plus, când am văzut
forma pietrei cu pricina, părea greșită. Pătratul era
prea ascuțit – numai margini dure. Nu‑mi amintea
deloc de Ella.
Am cerut ca piatra veche să fie așezată într‑o mon-
tură ușor filigranată, dintr‑un aur mătuit, iar cercul
subțire voiam să semene cu o ramură naturală și deli-
cată. Acest design se reflectă și în verighetă: o ramură
de aur fină și curbată, goală, cu excepția a două frunze
42
mici din smarald care cresc în direcții opuse pe aceeași
traiectorie.
— Omule, e foarte frumos! O să‑l adore.
Închid cutiuța și, tresărind derutat, mă întorc în
prezent. Ridic privirea și descopăr un Kenji gândi-
tor care mă privește prea atent; și brusc mă simt atât
de inconfortabil în prezența lui, încât visez, pentru o
clipă, că dispar.
Apoi… chiar o fac.
— Ticălosul naibii! exclamă Kenji furios.
Își trece ambele mâini prin păr, zgâindu‑se la locul
în care mă aflam. Vâr cutia de catifea în buzunar și mă
întorc pe cărare.
Câinele latră de două ori.
— Foarte matur, frățioare! strigă Kenji în direcția
mea. Foarte drăguț! Apoi, pe un ton acid, adaugă: Și,
apropo, cu plăcere! Boule!
Câinele, care încă latră, mă urmărește tocmai până
la camera de război.
43
PENTRU LUMEA ÎNTREAGĂ,
EA ESTE FORMIDABILĂ.
PENTRU MINE, EA ESTE
LUMEA ÎNTREAGĂ.
Au trecut două săptămâni de când Juliette și Warner au înfrânt
o dată pentru totdeauna Restaurația. Toți cei din Sanctuar
lucrează fără oprire pentru a stabiliza lumea după teribila luptă.
Însă lui Warner gândul nu îi stă doar la mersul politicii. De
când Juliette i-a acceptat cererea în căsătorie chiar înainte de
căderea Restaurației, e mai mult decât dornic să își înceapă
viața alături de ea.
Totuși, e complicat să găsești timp și loc pentru un strop de
bucurie în mijlocul haosului. Cu resursele împuținate și stresul
din Sanctuar urcând la cote alarmante, este foarte posibil ca
nunta să fie amânată. Chiar și Juliette pare distrasă de toate
lucrurile pe care le au de făcut în calitate de noi stăpâni ai lumii.
Warner a îndurat multe, iar fericirea alături de iubirea vieții
lui se află în sfârșit la numai un pas de el. Va reuși oare să se
agațe de ea o dată pentru totdeauna?
ISBN: 978-606-9740-92-7
[Link]