formării caracterului meu.

Spre a mă elibera de aceste conflicte, am preluat rolul arbitrului superior care,

nolens volens, trebuia să-şi judece părinţii. Lucrul acesta a produs în mine un fel de inflaţie17, ce-mi umfla şi
diminua în acelaşi timp sentimentul de încredere în mine, care şi aşa era instabil.
Când aveam nouă ani, mama a născut o fetiţă. Tata era emoţionat şi bucuros. „Azi-noapte ai căpătat o
surioară“, mi-a spus, luându-mă total prin surprindere, pentru că nu observasem nimic până atunci.
Nu mă frapase faptul că mama stătuse în pat ceva mai des ca de obicei. Asta mi se părea oricum o slăbiciune
de neiertat. Tata m-a dus la căpătâiul mamei, iar ea ţinea în braţe o făptură micuţă, care arăta teribil de
dezamăgitor: faţa roşie, zbârcită, ca a unui om bătrân, ochii închişi, probabil oarbă cum sunt căţeluşii. Fiinţa
aceea avea pe spate câteva fire de păr răzleţe, lungi şi blond-roşcate, care mi-au fost arătate – oare trebuia să
devină maimuţă? Eram şocat şi nu mai ştiam ce şi cum să simt. Aşa arătau nou-născuţii? Mi s-a îngăimat ceva
despre barza care ar fi adus copilul. Cum era atunci cu seria de pui pe care o pisică îi făta odată? De câte ori
trebuia barza să tot zboare încolo şi încoace, până ce-i aducea pe toţi? Şi cum era la vaci? Nu-mi puteam
închipui cum ar fi reuşit barza să ţină ditamai viţelul în cioc. Şi apoi, ţăranii ziceau că vaca a fătat viţelul, nu
că barza a adus viţelul. Povestea asta era evident unul din trucurile alea pe care mi le debitau ca să scape de
mine. Eram sigur că mama făcuse din nou ceva ce eu nu trebuia să ştiu.
Această bruscă apariţie a surorii mele mi-a lăsat un sentiment vag de neîncredere, care mi-a ascuţit
curiozitatea şi spiritul de observaţie. Anumite reacţii ulterioare suspecte ale mamei mi-au confirmat bănuielile:
ceva regretabil era legat de această naştere. În rest, povestea nu m-a preocupat prea mult, dar a făcut probabil
să se intensifice în memoria mea un eveniment petrecut când aveam doisprezece ani.
Când plecam într-o vizită sau eram invitat undeva, mama avea obiceiul neplăcut să strige din urmă toate
sfaturile bune posibile. N-aveam atunci numai hainele cele mai bune şi pantofii lustruiţi, ci şi sentimentul
demnităţii a ceea ce intenţionam să fac şi a apariţiei mele în public, aşa că o luam ca pe o înjosire ca oamenii
de pe stradă să audă ce fel de lucruri ofensatoare striga mama după mine: „Nu uita să transmiţi salutări de la
tata şi mama şi să-ţi sufli nasul – ai o batistă la tine? Dar pe mâini te-ai spălat?“ etc. Mi se părea deosebit de
deplasat să fie expuse lumii în acest mod sentimentele mele de inferioritate care însoţeau inflaţia, de vreme ce
eu, din amor propriu şi vanitate, avusesem de mult grijă ca apariţia mea să fie cât se poate de ireproşabilă.
Căci aceste ocazii însemnau foarte mult pentru mine. În drum spre casa în care eram invitat, mă simţeam
important şi demn, ca întotdeauna când purtam, într-o zi obişnuită, hainele mele de duminică. Imaginea se
schimba însă considerabil de îndată ce casa străină ajungea în raza mea vizuală. Eram umbrit atunci de
impresia de măreţie şi putere degajată de aceşti oameni. Mă temeam de ei şi, în micimea mea, tare aş fi dorit
să dispar la paisprezece stânjeni adâncime sub pământ în clipa în care se declanşa soneria. Ţârâitul ce se auzea
înăuntru răsuna în urechile mele ca o fatalitate. Mă simţeam intimidat şi speriat ca un câine pripăşit. Era şi mai
rău atunci când mama mă pregătise înainte „cum se cuvine“. „Pantofii mei sunt murdari, mâinile la fel. N-am
batistă, gâtul meu e negru“, îmi tot suna în urechi. Atunci, din îndărătnicie, nu transmiteam complimentele
părinţilor sau eram, fără motiv, încăpăţânat şi timid. Dacă situaţia se înrăutăţea prea mult, mă gândeam la
comoara mea ascunsă în pod, ceea ce mă ajuta să-mi recapăt demnitatea de om: în toată confuzia mea, îmi
aminteam că eu mai eram şi acel celălalt care posedă secretul inviolabil – piatra şi omuleţul cu redingotă şi
joben.
Nu-mi aduc aminte ca în tinereţea mea să mă fi gândit vreodată la posibilitatea unei legături între „Domnul
Isus“, respectiv iezuitul cu roba neagră, oamenii în redingotă şi joben de la marginea unui mormânt, gaura,
asemănătoare unui mormânt, din poiană şi templul falic subteran, pe de o parte, şi omuleţul din penar, pe de
alta. Visul despre zeitatea itifalică a fost primul meu secret, omuleţul a fost al doilea. Astăzi mi se pare însă că
am avut presimţirea vagă a unei înrudiri a „pietrei-suflet“ cu piatra care era şi „eu“.
Până în ziua de azi, când, la optzeci şi trei de ani, îmi scriu amintirile, nu mi-a devenit încă foarte clar ce
raport există între amintirile mele cele mai timpurii: ele sunt ca mlădiţele izolate ale unui singur rizom
subteran. Sunt ca etapele unui proces evolutiv inconştient. În timp ce mi-a fost tot mai imposibil să găsesc o
relaţie pozitivă cu „Domnul Isus“, îmi amintesc că, aproximativ de la vârsta de unsprezece ani, ideea de
Dumnezeu a început să mă intereseze. Am început să mă rog lui Dumnezeu, fapt ce îmi conferea un oarecare
sentiment de mulţumire, pentru că mi se părea ceva lipsit de contradicţii. Dumnezeu nu devenea mai
complicat prin neîncrederea mea. În plus, El nu era un om cu robă neagră şi nu era nici „Domnul Isus“, pe
care tablourile îl reprezentau acoperit cu haine pestriţe şi faţă de care oamenii se purtau atât de familiar. El
(Dumnezeu) era mai curând o fiinţă unică, despre care, din câte auzisem, nu-ţi puteai face o imagine corectă.
Era, ce-i drept, ceva cam în genul unui bătrân puternic; dar se spunea, spre marea mea satisfacţie: „Să nu-ţi