La şase ani au început orele de latină, pe care mi le preda tata. Nu-mi displăcea să merg la şcoală.

Îmi venea
uşor, pentru că am fost întotdeauna înaintea celorlalţi la învăţătură. Ştiam să citesc încă înainte de a merge la
şcoală. Îmi amintesc însă de perioada în care încă nu ştiam şi o tot băteam la cap pe mama să-mi citească – şi
anume din Orbis pictus11, o carte veche pentru copii, în care se găsea o descriere a religiilor exotice, mai ales
a celei indiene. Erau ilustraţi Brahma, Vishnu şi Shiva, ceea ce reprezenta pentru mine o sursă inepuizabilă de
interes. Mama mi-a povestit mai târziu cum tot reveneam la aceste imagini. Le simţeam atunci, în mod obscur,
înrudite cu „revelaţia mea originară“, de care nu pomenisem niciodată nimănui, căci era pentru mine un secret
de nedivulgat. Mama îmi confirma această hotărâre într-un mod indirect, deoarece nu-mi scăpa tonul de uşor
dispreţ cu care vorbea despre „păgâni“. Ştiam că mi-ar fi respins îngrozită „revelaţia“. Nu voiam să mă expun
unei astfel de răniri.
Acest comportament necopilăresc era legat, pe de o parte, de o mare sensibilitate şi vulnerabilitate, pe de altă
parte – şi mai ales – de singurătatea mare resimţită în copilărie. (Sora mea era cu nouă ani mai mică decât
mine.) Mă jucam singur şi în stilul meu. Din păcate, nu-mi mai amintesc de-a ce anume mă jucam, ci doar
faptul că nu voiam să fiu deranjat. Eram cufundat adânc, cu un fel de cucernicie chiar, în jocurile mele şi nu
suportam să fiu privit sau judecat. Îmi aduc aminte însă că, de la şapte la opt ani, m-a pasionat jocul cu cuburi,
din care construiam turnuri, ca să le distrug apoi, cu voluptate, prin „cutremure“. Între opt şi unsprezece ani,
desenam la nesfârşit scene de luptă, asedieri, bombardamente, precum şi bătălii navale. Apoi am umplut un
caiet întreg cu pete de cerneală şi mă încânta interpretarea fantastică pe care le-o dădeam. Unul dintre
motivele pentru care îndrăgeam şcoala era că acolo găsisem în cele din urmă tovarăşii de joacă a căror lipsă o
resimţisem atâta timp.
Dar am mai găsit ceva care a provocat în mine o reacţie ciudată. Înainte de a povesti despre ce e vorba, trebuie
să menţionez că atmosfera nocturnă începea să devină apăsătoare. Se petreceau tot felul de lucruri, care-mi
produceau teamă şi erau de neînţeles. Părinţii mei dormeau separat. Eu dormeam în camera tatei. De la uşa
care dădea spre odaia mamei veneau influenţe neliniştitoare. Noaptea, mama era înfricoşătoare şi misterioasă.
Într-o noapte, am văzut păşind pe uşa ei o siluetă oarecum luminoasă, neclară, al cărei cap s-a detaşat de gât,
plutind înaintea lui în aer, ca o lună mică. Imediat s-a format un cap nou, care s-a detaşat iarăşi. Acest proces
s-a repetat de şase, şapte ori. Aveam vise de groază despre lucruri care ba erau mari, ba mici. De exemplu,
despre o bilă mică, aflată foarte departe, care se apropia treptat, crescând imens şi fiind gata să mă strivească,
sau despre fire de telegraf pe care şedeau păsări. Firele se făceau tot mai groase, iar frica mea se tot amplifica,
până ce mă trezea.
Cu toate că visele acestea aveau legătură cu pregătirea fiziologică a adolescenţei, au avut totuşi un preludiu,
cam pe la şapte ani: am suferit în perioada aceea de un pseudocrup cu crize de sufocare. În timpul acestor
crize şedeam la picioarele patului, cu capul dat pe spate, şi tata mă ţinea de subsuori. Deasupra mea am văzut
un cerc albastru scânteietor, de mărimea unei luni pline, şi în interiorul său se mişcau nişte făpturi aurii, pe
care le credeam îngeri. Această viziune îmi îmblânzea de fiecare dată teama de sufocare. Dar ea apărea din
nou în vise. Rolul decisiv l-a jucat aici, din câte mi se pare, un factor psihogen: atmosfera spirituală din casă
începuse să devină sufocantă, irespirabilă.
Nu-mi plăcea deloc să merg la biserică. Singura excepţie era de Crăciun. Coralul de Crăciun: Aceasta este
ziua pe care a făcut-o Domnul12 îmi plăcea nespus de mult. Seara urma pomul de Crăciun. Era singura
sărbătoare creştină pe care o celebram cu ardoare. Toate celelalte sărbători mă lăsau rece. Pe locul al doilea se
afla noaptea Anului Nou. Adventul avea în sine ceva care nu prea se potrivea în mintea mea cu venirea
Crăciunului. Avea de-a face cu noaptea, cu vremea rea şi cu vântul – şi cu întunericul casei. Se auzea un
murmur, se petreceau lucruri stranii.
Din acea perioadă timpurie a copilăriei mele datează o descoperire pe care am făcut-o în compania colegilor
mei din sat: mă înstrăinau de mine însumi. Cu ei, deveneam cu totul altfel decât atunci când eram singur
acasă. Luam parte la pozne sau inventam chiar eu tot felul de năzbâtii, despre care mi se părea că nu mi-ar fi
trecut niciodată prin minte dacă aş fi fost acasă. Ştiam totuşi foarte bine că şi atunci când eram singur acasă
puteam născoci atâtea şi atâtea. Mi se părea însă că datoram această transformare influenţei colegilor mei
care, într-un fel sau altul, mă ademeneau ori mă constrângeau să fiu altfel decât credeam eu că sunt. Influenţa
lumii mai largi, în care făceam cunoştinţă cu alţi oameni decât părinţii mei, îmi apărea îndoielnică, dacă nu
chiar suspectă şi ostilă într-un mod obscur. Percepeam în măsură crescândă frumuseţea lumii luminoase a
zilei, în care „lumina aurie a soarelui se joacă printre frunzele verzi“13. Chiar alături de ea intuiam însă o
lume a umbrelor ce nu putea fi înăbuşită – populată cu întrebări înfricoşătoare, fără de răspuns, la discreţia
cărora mă simţeam. Ce-i drept, rugăciunea mea de seară îmi conferea o ocrotire rituală, odată ce încheia ziua