Curs 6

Difuzia câmpului electromagnetic şi radiaţia electromagnetică

Difuzia câmpului electromagnetic cvasistaţionar armonic permanent în semispaţiul

conductor este una dintre cele mai importante probleme de curenţi variabili în conductoare
masive. Rezolvarea ei se face prin metodele clasice cunoscute :
- metoda integrării ecuaţiei lui Helmholtz şi Laplace prin separarea variabilelor,
- metoda iteraţiei,
- metoda adâncimii de pătrundere,
- metoda funcţiilor analitice şi transformărilor conforme,
- metoda imaginilor,
- metode numerice.
Efectele difuziei câmpului electromagnetic cvasistaţionar armonic permanent în
conductoare masive sunt deja bine cunoscute în teoria electromagnetismului sunt:
- efectul pelicular,
- curenţii turbionari (Foucault),
- efectul de proximitate,
- efectul Field,
- efectul de buclă,
- efectul de ecranare electromagnetică,
- efectul de levitaţie electromagnetică.
Radiaţia electromagnetică şi interacţiunea câmpului electromagnetic cu substanţa reprezintă
astăzi domenii extrem de vaste ca urmare a extinderii spectrului electromagnetic de la frecvenţe
industriale până la radiaţii , fenomenele fiind investigate cu instrumentele puternice ale teoriei
clasice a electromagnetismului - fundamentate de J.C. Maxwell (electrodinamica clasică)- şi de
electrodinamica cuantică – fundamentată de R. Feynman, I. Schwinger, S. Tomonaga, şi F.I.
Dyson.
Studiul radiaţiei electromagnetice revine la integrarea ecuaţiei neomogene a undelor. În
cazul cel mai simplu al mediilor liniare, omogene, izotrope şi nedisipative, problema este
rezolvată prin metoda potenţialelor.
Fiecare din aceste instrumente are domeniul său preferenţial de aplicabilitate;
individualizarea este dată de faptul că la frecvenţe radio şi industriale ( > 1 mm) oscilaţiile sunt
produse prin fenomene continue - radiaţia polarizată - pe când la frecvenţe optice sunt implicate
mase extrem de mici, iar oscilaţiile nu pot fi produse decât prin tranziţii cuantice (radiaţie
nepolarizată) derivate direct din cuantificarea stărilor energetice ale substanţei, fiind deci de
înţeles succesul formalismului cuantic (pentru me=9,110-31 kg o singură tranziţie cuantică în
atom durează cca. 10-8 s, frecvenţa echivalentă fiind 1012 - 1025 Hz iar “amplitudinea spaţială a
vibraţiei electronilor în atom” având 10-17 m).
Fenomenele ce apar la impactului radiaţiei electromagnetice cu substanţa, prin urmare la
trecerea unei unde printr-un ecran electromagnetic sunt:
- reflexia = la suprafaţa de separaţie a două medii, o fracţiune din radiaţia incidentă se
întoarce în primul mediu (cu parametrii caracteristici- amplitudine, fază, eventual
polarizare - modificaţi);

1
 - refracţia = la suprafaţa de separaţie a două medii, radiaţia transmisă în al doilea mediu se
propagă, în cazul cel mai general, cu amplitudine, viteză şi direcţie modificate (modificări
exprimate prin indicele de refracţie n);
- dispersia = fenomenul dependenţei indicelui de refracţie n de frecvenţa radiaţiei
(dependenţa parametrilor macroscopici , ,  de frecvenţă);
- difuzia = fenomenul de transformare a radiaţiei electromagnetice în substanţă (medii
neomogene) prin variaţia direcţiei de propagare, numit şi împrăştiere, care se manifestă
printr-o luminiscenţă improprie a substanţei; aceasta se produce prin oscilaţiile forţate ale
electronilor în atomi sau ale moleculelor/ionilor mediului difuzant sub influenţa radiaţiei
incidente (fenomene caracteristice unor obstacole cu dimensiuni mici în comparaţie cu
lungimea de undă a radiaţiei);
- absorbţia = fenomenul de micşorare a energiei radiaţiei electromagnetice în substanţă
care se produce prin transformarea energiei undei în energie internă a substanţei
(căldură) sau emisie secundară (fotoluminiscenţă), ionizare a atomilor/moleculelor
substanţei respective, reacţii fotochimice, etc.;
- difracţia = fenomenul caracteristic propagării în prezenţa unor aperturi şi obstacole ale
căror dimensiuni sunt mari în comparaţie cu lungimea de undă a radiaţiei.
Teoria microscopică clasică permite modelarea tuturor acestor fenomene, cu excepţia
ultimului. Din punct de vedere fizic, reflexia, refracţia, dispersia şi difuzia reprezintă reacţia
oscilatorilor elementari la radiaţia incidentă, iar absorbţia este parte care se transformă în căldură
sau în altă formă de energie din masa materialului. Fenomenul absorbţiei la frecvenţe radio
(relativ joase) este interpretat de teoria electronică clasică (modelul Lorentz) pe când absorbţia la
frecvenţe înalte (radiaţie vizibilă, ultraviolete) este interpretată de electrodinamica cuantică.
Diferenţierea se bazează pe fenomenologia oarecum diferită în domeniul frecvenţelor: în
domeniul radio există o radiaţie continuă, monocromatică pe când în domeniul vizibil, U.V.
există o radiaţie cuantificată (fotoni) într-un spectru relativ extins.
Interacţiunea câmpului electromagnetic cu substanţa a fost interpretată ca fiind rezultatul a
două fenomene de bază: reflexia şi absorbţia. Reflexia undelor electromagnetice este un fenomen
caracteristic suprafeţei de separaţie dintre două medii diferite şi depinde de impedanţa de undă ZU
/de material Zim în timp ce absorbţia undelor electromagnetice de către substanţă se exprimă în
funcţie de constanta de propagare  (sau Г)
Caracteristicile unui câmp electromagnetic sunt determinate de sursa de câmp, de
caracteristicile mediului de propagare şi de distanţa dintre sursă şi punctul de observaţie. Într-un
punct apropiat de sursă, proprietăţile câmpului sunt determinate în special de caracteristicile
sursei. Departe de sursă, proprietăţile câmpului depind mai ales de mediul prin care acesta se
propagă. Structura câmpului electromagnetic şi implicit interacţiunea lui cu substanţa depind de
zona în care se face analiza.
Astfel, în spaţiul liber în care are loc radiaţia electromagnetică se împarte formal în 3 zone
de câmp, identificarea şi caracterizarea lor făcându-se pornind de la termenii care descriu câmpul
electromagnetic al antenelor. Condiţiile impuse pentru definirea celor 3 zone, în cazul unei erori
de 1% sunt:
[Link] de câmp depărtat (numită şi zona Fraunhoffer);
.
unde λ este lungimea de undă a radiaţiei electromagnetice, iar r reprezintă distanţa dintre punctul

2
de analiză şi sursa de câmp electromagnetic.
[Link] de câmp apropiat (numită şi zona Fresnel);
.
[Link] intermediară (de tranziţie);
.
Termenii de câmp depărtat şi câmp apropiat descriu câmpurile din jurul antenelor sau mai
general câmpurile din jurul oricărei surse de radiaţie electromagnetică. Delimitarea lor nu este
fixă în spaţiu. Graniţa dintre cele două zone se deplasează în funcţie de frecvenţa radiaţiei şi
eroarea considerată. În literatura de specialitate există împărţirea spaţiului fie în două zone de
câmp: cel depărtat şi cel apropiat, fie în trei zone – cuprinzând şi o zonă de tranziţie, aşa cum am
definit mai sus.
Aspectul formal al împărţirii în zone derivă numai din impunerea unei anumite erori. În
teoria antenelor se precizează că zona de câmp depărtat începe de la distanţa de 3λ faţă de sursă.
În compatibilitatea electromagnetică zona de câmp depărtat începe la 5λ/2π, în construcţia
antenelor de precizie câmpul depărtat începe la 50D 2/λ, unde D este cea mai mare dimensiune a
antenei, iar în teoria sistemele automate delimitarea zonelor este la λ/2π.

Ecuaţiile de propagare a câmpului electromagnetic

1. Ecuaţiile de propagare a câmpului electromagnetic

În cazul particular al unui mediu izotrop, omogen, imobil, nepolarizat, lipsit de sarcini
electrice, disipativ, ecuaţiile lui Maxwell au forma:

,
(1)

, (2)
, (3)
. (4)
Cu relaţiile:
, (5)
, (6)
, (7)
ecuaţiile (1), (2) devin:

, (8)

. (9)

Dacă considerăm regimul armonic cu şi /sau , (10)

ecuaţiile (9, 8, 3, 4) devin:
3
 , , (11)
, . (12)
Din ecuaţiile ale lui Maxwell ar trebui în principiu să poată fi deduse toate proprietăţile
componentelor câmpului electromagnetic, curenţi şi sarcini. În realitate aceste ecuaţii sunt foarte
dificil de rezolvat în situaţii concrete. Se poate concluziona că:
- În studiul pătrunderii câmpului electromagnetic într-un ecran, ecuaţiile lui Maxwell sunt
valabile în orice punct al unui sistem electromagnetic şi se referă la caracteristicile
câmpului în punctul în care se face analiza.
- Ele descriu transformările câmpului electromagnetic în jurul unui anumit punct
considerat şi arată că aceste schimbări depind numai de mărimile , ρ, şi

din acel punct. Această observaţie este crucială pentru că arată că:

- Ecuaţiile nu pot fi rezolvate imediat pentru a determina componentele şi ale

câmpului întrucât aceste componente depind de distribuţia exactă a curenţilor şi
sarcinilor situate în spaţiul din jurul punctului ales, iar aceste informaţii nu apar în
ecuaţiile lui Maxwell.
- Dificultatea matematică asociată ecuaţiilor lui Maxwell este că ele nu pot fi folosite
direct pentru a găsi valoarea momentană a câmpului electric şi magnetic în punctul
studiat într-o situaţie particulară.
Cu această restricţie cum pot fi ele totuşi folosite? Un posibil răspuns este că dacă se pot scrie sau
găsi valoarea câmpului în orice punct, oriunde (prin înţelegerea condiţiilor de limită) atunci în
principiu se poate începe din aceste puncte şi să calculăm pas cu pas valoarea câmpului în
punctul următor din valoarea precedentă, adiacentă. Acest raţionament ilustrează unicitatea
soluţiilor ecuaţiilor lui Maxwell, care arată că distribuţiile câmpului obţinute dintr-un anumit set
de condiţii de frontieră sunt unice.
Alt mod de a folosi ecuaţiile lui Maxwell este de a le integra pe o regiune extinsă din spaţiu
pentru a obţine ecuaţii mai uşor de rezolvat în anumite situaţii.
Mai mult, ecuaţiile trebuie interpretate în ambele direcţii ale egalităţilor: dacă cantitatea
dintr-un membru al ecuaţiei se modifică, trebuie să existe o modificare corespunzătoare şi în
celălalt membru al ecuaţiei, pentru a fi compensatoare.
În studiul problemelor de compatibilitate electromagnetică trebuie să luăm în considerare
situaţii în care anumite componente ale câmpurilor şi într-o anumită regiune din spaţiu sunt
cauzate de sisteme de curenţi şi sarcini din afara distribuţiilor locale. Pentru a satisface ecuaţiile
lui Maxwell aceste modificări în sensul creşterii a câmpurilor determina o supra-creştere a
curenţilor sau apariţia unor sarcini care modifică distribuţia locală; adică cauzează o nedorită
interferenţă. În esenţă, aceasta este toată problematica EMC.
Deoarece atât în spaţiul lipsit de sarcini, cât şi în metale sunt valabile ecuaţiile (3), (4),
aplicând operatorul rotor relaţiilor precedente şi ţinând cont că, în general pentru o mărime
vectorială complexă se poate scrie:

, (13)

4
rezultă relaţiile pentru câmpul electric:

. (14)

Ţinând cont de condiţiile de mediu, rezultă pentru câmpul electric:

. (15)

Raţionând analogic pentru câmpul magnetic şi având în vedere variaţia armonică

considerată, cu regulile de reprezentare în complex la care se adaugă regula de reprezentare a
operatorului de derivare rezultă ecuaţiile de primul ordin ale câmpului
electromagnetic armonic în timp, exprimate de relaţiile (11) şi (12) precum şi ecuaţiile de ordinul
doi exprimate de relaţiile (16):

, (16)
Introducând constanta de propagare Γ se pot scrie ecuaţiile de propagare a undelor
(semnalelor) armonice pe liniile de transmisie, cunoscute sub numele de ecuaţiile lui Helmholtz
sau ecuaţiile telegrafiştilor:

(17)

care corespund legii lui Faraday şi respectiv teoremei lui Ampère în regim armonic şi în care:
(18)
unde: - α este atenuarea introdusă prin propagarea în mediul disipativ
- β este defazajul datorat propagării
Semnul + defineşte unda directă şi respectiv – pentru unda inversă şi corespund celor două
semne din definiţia fazei.
Observaţii: Constanta de propagare diferă mult în funcţie de mediul pe care-l traversează
undele electromagnetice. Astfel:
- pentru metale (σ = 105 ... 108 1/Ωm, iar ε = 1/4π∙9∙109F/m), deci pentru
practic la toate frecvenţele de interes (până la 1014Hz), se poate aproxima:
, (19)

. (20)

- pentru mediu dielectric (σ = 0):

, (21)
sau (22)
. (23)
Dacă se neglijează curenţii de deplasare în dielectric, rezultă Γ = 0. Această aproximaţie se
poate face la frecvenţe joase (sub circa 30MHz) şi corespunde regimului cvasistaţionar.

5
 In conductoarele metalice curentul de înaltă frecvenţă se repartizează cu densitate
neuniformă de curent în secţiune: mare la periferie şi mică în centru.
Una din principalele concluzii stabilite de Maxwel din ecuaţiile sale a fost existenţa undelor
electromagnetice în medii dielectrice.
În aceste medii omogene, izotrope şi invariante în timp, fără pierderi, în regiunile lipsite de
sarcini şi curenţi, toate componentele câmpului satisfac aceeaşi ecuaţie şi anume ecuaţia undelor:

unde, (24)

(25)

şi v reprezintă viteza de propagare, iar reprezintă una din componentele câmpului

electromagnetic: , , sau . În medii nedisipative toate undele se propagă cu aceeaşi viteză,
indiferent de direcţia lor de propagare şi de forma undei. În mediile disipative însă viteza de
propagare a unei unde este variabilă şi duce la dispersia undelor. Considerând o perturbaţie
iniţială de o anumită formă, ea poate fi considerată la un anumit moment ca rezultând din
suprapunerea unor unde plane care se propagă în direcţii diferite sau în aceeaşi direcţie cu viteze
diferite. Deoarece undele se propagă cu viteze diferite, după un timp oarecare, ele vor da o
rezultantă diferită de cea iniţială. Un implus de unde rezultând din însumarea mai multor
componente armonice se va deforma în cazul propagării cu dispersie, fiecare componentă
propagându-se cu altă viteză. Tocmai de la această dispersare a pachetului de unde provine şi
termenul de mediu dispersiv.
Undele prezintă proprietăţi diferite după mediul în care se propagă. Pe o porţiune din spaţiu
suficient de mică orice undă poate fi aproximată ca fiind o undă plană. Dealtfel unda plană
reprezintă soluţia cea mai simplă care s-a întâlnit până acum în studiul undelor, fiind unda care
depinde de o singură coordonată spaţială măsurată de-a lungul unei drepte şi evident de timp.
Dacă se presupune o undă plană, vectorii de câmp depind de o sigură coordonată spaţială.
Considerând că aceasta ar fi coordonata z, mărimile de interes variază numai după coordonata z şi
în funcţie de timp.
Prin urmare scriind (11), (12) în coordonate carteziene se obţin relaţiile:

, (26)

, (27)

, (28)

(29)

6
 Relaţiile (28) şi (29) arată că componentele câmpului după axa z, Ez şi Hz sunt constante.
Ţinând cont de relaţiile (26), (27), ecuaţiile vectoriale (28), (29) se reduc la ecuaţiile scalare:

, (30)

(31)

Din relaţiile (28) şi (29) rezultă că componentele constante ale câmpului după axa z trebuie
să fie nule. Prin urmare, pe direcţia z nu există componente ale câmpului electromagnetic
deoarece:

Ez= Hz=0 (32)

Rezultă astfel:

(33)

(34)

(35)

Pentru determinarea componentelor Ex, Ez, Hx şi Hz ale câmpului se rezolvă sistemul de ecuaţii
(33) - (35). Rezultă un sistem de ecuaţii cu derivate parţiale de ordin doi:

, (36)

, (37)

, (38)

. (39)

Se observă că la undele electromagnetice plane vectorii şi sunt perpendiculari, găsindu-se în

plane perpendiculare pe axa de propagare a undei plane – axa z în cazul presupus – în acest caz
unda este de tip TEM, aşa cum se vede şi în figura 1.

7
 x

E
E0

H0
y

Fig. 1. Unda electromagnetică şi componentele vectoriale ale câmpului

Amplitudinile intensităţilor câmpurilor electric şi magnetic şi a densităţii de curent scad

exponenţial în conductor,
, (40)
unde funcţia F este E , H , B sau D.
Din relaţia (40) se poate deduce distanţa x:

. (41)

Distanţa x = δ, măsurată de la suprafaţa conductorului în care , adică distanţa în

care amplitudinile câmpurilor sunt atenuate cu 1 Neper se numeşte adâncime de pătrundere a
câmpului electromagnetic în semispaţiul conductor şi se defineşte ca:
. (42)

Pentru cazul cel mai general al dielectricilor conductivi adâncimea de pătrundere este:

. (43)
Adâncimea de pătrundere δ se mai poate defini prin distanţa măsurată de la suprafaţa
conductorului pe care curentului total repartizat uniform şi sinfazic îi corespunde aceeaşi putere
activă. Ea este atunci valoarea reciprocă a produsului rezistenţei de undă R0 sau reactanţei X0 prin
conductivitatea σ:

. (44)

8
Cu aceasta, rezultă constanta de propagare în metale şi sub forma:

. (45)

Rezistenţa de unda R0 şi reactanţa de undă X0 reprezintă partea reală respectiv imaginară a

impedanţei de undă ZU defintă prin relaţia:

. (46)

Revenind la rezolvarea sistemului de ecuaţii (36)-(39), pentru cazul undei plane cu variaţie
după axa z, ecuaţia lui Maxwell de ordinul doi, ecuaţie diferenţială liniară de tipul
admite soluţii de forma:
, (47)
cu C1 şi C2 constante arbitrare, determinate din condiţiile la limită.
Soluţia (47) pune în evidenţă existenţa a două unde ce se propagă în direcţia axei z dar în
sensuri opuse, aşa cum rezultă şi din definiţia constantei de propagare.
Exponentul Г din soluţia găsită a fost numit prin analogie cu cazul liniilor de transmisie,
constantă de propagare, deoarece joacă acelaşi rol. Prin convenţie (ca şi în cazul undelor în linii
de transmisie), unda C1e–Γz care se propagă în sensul pozitiv al axei z se va numi undă directă, iar
unda C1e–Γz care se propagă în sensul negativ al axei z se va numi undă reflectată.
Studiul pătrunderii câmpului electromagnetic se face în vederea analizei pătrunderii
câmpului într-un ecran electromagnetic. La acest moment al analizei, mediul (spaţiul) considerat
s-a presupus infinit. Prin urmare nu există motivaţia fizică de a lua în discuţie existenţa unei unde
reflectate. Din soluţia ecuaţiei lui Helmholz se va lua în considerare numai unda directă.
Pentru câmpul electromagnetic cvasistaţionar permanent considerat şi unda plană, alegând
un sistem de axe de coordonate ale cărui axe x şi y să coincidă cu direcţiile vectorilor şi ,
vectorii câmpului se reduc la câte o singură componentă, figura 2:
şi respectiv . (48)

E0
E
z
O

H0 H

9
 Fig. 2. Unda electromagnetică şi vectorii câmpului pe direcţiile axelor

Soluţiile ecuaţiei lui Helmholz se pot scrie:

, (49)
, (50)
unde A, B, C şi D sunt constante complexe de integrare, iar

reprezintă atenuarea . (51)

Considerând în plus regimul armonic, şi folosind relaţia (15) relaţiile de mai sus devin:
, (52)

. (53)
Trecând de la mărimile complexe la cele reale, variaţiile componentelor câmpului
electromagnetic sunt:
, (54)

. (55)

Ecuaţiile (54), (55) pun în evidenţă aşa cum era şi de aşteptat, variaţia în timp şi spaţiu a
componentelor câmpului, ele comportându-se ca unde plane amortizate care se propagă pe
direcţia z. Variaţiile obţinute au avut în vedere doar unda directă. Studiind unda reflectată se obţin
aceleaşi concluzii.
In multe cazuri, este posibilă alegerea sistemului de coordonate astfel ca una din axe să
coincidă cu direcţia de propagare, iar componentele câmpului să se afle pe direcţiile celorlalte
două axe, aceasta simplificând semnificativ calculele. Există totuşi cazuri când aceasta nu este
posibil. In asemenea cazuri trebuie să se aibă în vedere că: vectorii şi sunt perpendiculari
între ei şi perpendiculari pe direcţia de propagare (componentele câmpului pe direcţia de
propagare sunt nule).
În studiul ecranelor electromagnetice este util să punem în evidenţă impedanţa intrinsecă a
mediului, Zim sau impedanţa de undă ZU.
Relaţiile (33) şi (34) evidenţiază faptul că toate derivatele componentelor câmpului
electromagnetic în raport cu axa z se obţin prin înmulţire cu termenul (-Г), ceea ce permite
introducerea unei egalităţi formale: , privite ca un operator.

Cu această observaţie relaţiile (33), (34) devin:

, (56)
, (57)
, (58)

10
 . (59)
Impedanţa intrinsecă a mediului se defineşte cu ajutorul relaţiilor (56)- (59) ca fiind:

, (60)

dacă se consideră unda directă.

Considerând unda reflectată, raportul componentelor va fi egal cu - Zim.

Pentru reducerea poluării electromagnetice este necesar, în acest studiu, metoda ecranării
perturbaţiilor radiate în care mediul joacă un rol important. Studiul câmpului electromagnetic din
această perspectiva studiului realizat cuprinde şi analiza mediilor în care se face propagarea
undelor electromagnetice.
Relaţia (60) poate fi particularizată în funcţie de parametrii mediului după cum urmează:
- pentru aer, unde conductivitatea electrică este mică ( << ), rezultă:

(61)
- pentru dielectrici izolanţi (cu pierderi mici), se obţine:

(62)

- pentru dielectrici conductori (cu pierderi mari), se obţine:

(63)
- pentru metale magnetice, pentru care  >>  şi Δ << δ, rezultă:

(64
Când f se exprimă în MHz :

(65)
relaţie care poate fi scrisă în funcţie de conductivitatea relativă a cuprului metalic,
sub forma:

[μΩ] ,

(66)
unde s-a considerat:
- conductivitatea electrică a metalului  = Cu r ,

11
- conductivitatea electrică normală a cuprului Cu = 5.8  107 1/m ,
- conductivitatea electrică a metalului raportată la cea a cuprului.r =σ/σcu ,
- permeabilitatea magnetică a metalului raportată la cea a cuprului μr= μ/μCu .

- pentru metale nemagnetice, pentru care μr=1, rezultă:

[μΩ] .
(67)
Concluzii:
- Pentru aer, cât şi pentru dielectrici izolanţi, impedanţa intrinsecă, dată de relaţia (65) are doar
componentă rezistivă.
- Pentru metalele magnetice, impedanţa intrinsecă are atât componentă rezistivă cât şi
componentă inductivă, impedanţa metalului Zm depinzând de valorile conductivităţii şi
permeabilităţii.

Referitor la propagarea undelor electromagnetice în diverse medii se pot concluziona

următoarele:
1. În medii dielectrice:
a. Intr-un dielectric perfect pentru care σ = 0 rezultă constanta de propagare:
(σ = 0); α = 0; . (67)
Impedanţa intrinsecă devine atunci:
. (68)
Constanta de propagare este pur imaginară, deci undele se propagă fără atenuare.
Impedanţa de undă este reală, deci fazorii E şi H sunt în fază.
Viteza de propagare este:

, (69)

deci (c = 3∙108m/s). (70)

Relaţiile de mai sus sunt identice cu relaţiile propagării în linii fără pierderi.

b. Intr-un dielectric cu pierderi mici, considerat astfel dacă σ/ωε << 1, se obţine:
, (71)

; (72)

Dezvoltând în serie şi luând doar primii termini, rezultă:

12
 , (73)

, (74)

iar impedanţa mediului va fi:

. (75)

2. În medii conductoare:
Intr-un conductor σ >> 1, densitatea de curent de conducţie este mult mai mare decât a
curentul de deplasare: σ/ωε >> 1. Ca urmare:

. (76)

Se poate scrie:
, (77)

unde: , (78)

. (79)

Cele două componente ale impedanţei intrinseci a mediului (Rim – reală şi Xim – imaginară) depind
de frecvenţă, deci nu sunt fizic realizabile; acestea sunt doar modele.
Se observă că , deci impedanţa scade cu creşterea conductivităţii. Intr-un
conductor perfect (σ →∞) Zim → 0; situaţia este echivalentă unui scurtcircuit.
Constanta de atenuare α , este cu atât mai mare cu cât σ este mai mare. Aceasta înseamnă
că în metale câmpul electromagnetic este puternic atenuat: amplitudinea componentelor câmpului
(E, H) sunt proporţionale cu e–αz. Din acest motiv, incintele metalice au efect mare de ecranare –
atenuează până la anulare câmpul electromagnetic.
Obişnuit, când se discută despre ecrane, se vorbeşte despre impedanţa ecranului Zs, care
este de fapt impedanţa intrinsecă a mediului conductor.
Se obişnuieşte ca pentru un metal oarecare, în locul conductibilităţii σ să se utilizeze
conductibilitatea relativă faţă de cupru: σr(Cu) = σ/σCu, (σCu = 5,814∙107 1/Ωm) cu care impedanţa
ecranului se poate scrie sub forma:

. (80)

Câteva expresii ale impedanţei unor ecrane metalice sunt:

Cupru (σrCu(Cu) = 1, μrCu = 1) [Ω]. (81)

13
Aluminiu (σrAl(Cu) = 0,637, μrCu = 1) [Ω]. (82)
Fier (oţel moale) (σrFe(Cu) ≈ 0,17, μrCu = 1000) [Ω]. (83)

14