dr., conf. univ. I.

Postu, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

TEORIA GENERALĂ A STATULUI ŞI DREPTULUI

(ÎN ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI)

Aprobată şi recomandată pentru publicare de Comisia metodică a Facultăţii de Drept a

Universităţii Slavone din Republica Moldova.
Cuprins:
1. Noţiunea şi obiectul de studiu al teoriei generale a statului şi dreptului
2. Locul teoriei generale a statului şi dreptului în sistemul ştiinţelor sociale şi in sistemul ştiinţelor
juridice
3. Metodele de cercetare ale teoriei generale a statului şi dreptului
4. Practica socială – criteriul principal al verificării teoriei statului şi dreptului

5. Caracteristica puterii obşteşti şi a normelor sociale din societatea prestatală ....................

6. Coraportul dintre noţiunile “om”, “societate”, “personalitate şi “cetăţean”.
7. Caracterizarea cuccindă a unor teorii cu privire la apariţia statului şi dreptului
8. Legităţile dezvoltării istorice a statului şi dreptului (tipurile de stat şi drept) ….
9. Generalul, specialul şi particularul în procesul de apariţie şi de dezvoltare a
statului şi dreptului
10. Corelaţia dintre stat şi drept
11. Noţiunea de putere. Putere socială, putere politică şi putere de stat

12. Conceptul statului, noţiunea şi trăsăturile lui

13. Premizele economice şi sociale de apariţie a statului
14. Forma statului (forma de guvernămînt, structura de stat şi regimul politic).
15. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului
16. Mecanismul (aparatul) statului
17. Statul în sistemul politic al societăţii
18. Statul , dreptul şi natura

19. Conceptul şi definiţia dreptului

20. Premizele apariţiei dreptului , esenţa şi semnele lui specifice
21. Principiile fundamentale ale dreptului. Noţiunea şi clasificarea lor.
22. Izvoarele (formele) dreptului. Izvoarele dreptului în Republica Moldova.
23. Funcţiile dreptului, clasificarea lor
24. Dreptul în sistemul reglementării normative şi juridice a relaţiilor sociale
25. Normele sociale: noţiunea şi clasificarea lor(economice, politice, juridice, religioase, morale,
obişnuielnice, corporative,
etc). Norme tehnice.
26. Corelaţia (coraportul) dreptului şi moralei. Semnele lor comune şi distinctive
27. Drept obiectiv, dreptul subiectiv şi dreptul pozitiv
28. Sistemul dreptului. Noţiune, trăsăturile şi structura.
29. Principiile sistemului de drept
30. Sistemul dreptului şi sistemul legislaţiei, coraportul dintre ele. Sistematizarea dreptului.
31. Mecanismul reglementării juridice, elementele lui. Metodele reglem. juridice
32. Ramura, subramura, instituţia juridică ..............................................................................
33. Conceptul sistematizării legislaţiei. Evidenţa actelor normative. ....................................
34. Incrorporarea, consolidarea şi codificarea .........................................................................
35. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat
36. Dreptul intern şi dreptul internaţional (extern).

1
37. Familiile de drept anglo-saxon, romano-germanic şi sistemul musulman de drept

38. Tehnica legislativă şi tehnica juridică

39. Activitatea normativă a statului .........................................................................................
40. Etapele şi principiile procesului de elaborare a actelor normative ....................................
41. Actele normative ale statului .............................................................................................
42. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor. ....................................

43. Norma juridică şi trăsăturile ei...........................................................................................

44. Structura normei juridice
45. Clasificarea normelor juridice ...........................................................................................
46. Norma juridică şi articolul actului normativ ......................................................................

47. Definiţia raportului juridic (relaţiilor juridice)

48. Conţinutul raportului juridic
49. Locul raportului juridic şi sistemul relaţiilor sociale .........................................................
50. Clasificarea raporturilor juridice
51. Subiectele raportului juridic. Capacitatea juridică. ...........................................................
52. Obiectul raportului juridic .................................................................................................
53. Faptele juridice, clasificarea lor

54. Conceptul realizării dreptului

55. Formele realizării dreptului (executarea, respectarea şi aplicarea). ..................................
56. Aplicarea normelor juridice ca formă specială de realizare a dreptului (noţiunea).
57. Fazele procesului de aplicare a dreptului ..........................................................................
58. Lacunele în drept .........................................................................................................
59. Aplicarea dreptului prin analogie. Analogia legii şi a dreptului........................................
60. Actele de aplicare a dreptului.............................................................................................
61. Actul normativ, actul aplicativ, actul interpretativ ............................................................

62. Conceptul interpretării normelor juridice .........................................................................

63. Formele(felurile) interpretării normelor juridice ...............................................................
64. Metodele interpretării normelor juridice ...........................................................................

[Link]ştiinţa juridică, structura ei...........................................................................................

[Link] şi conştiinţa juridică ..............................................................................................
[Link] juridică. Educaţia juridică. Nihilismul şi idealismul juridic.
68. Eficienţa dreptului

69. Conceptul faptelor ilicite ...................................................................................................

70. Fapta ilicită (ilegală). Latura obiectivă şi latura subiectivă a faptei ilicite ........................
71. Fapta ilicită, componenţa ei juridică .................................................................................
72. Categoriile faptelor ilicite ..................................................................................................

73. Conceptul răspunderii juridice ..........................................................................................

74. Felurile răspunderii juridice ..............................................................................................
75. Principiile răspunderii juridice ..........................................................................................
76. Temeiurile tragerii la răspundere juridică

2
77. Subiectele răspunderii juridice ..........................................................................................
78. Împrejurările care exclud răspunderea juridică .................................................................
79. Conceptul şi principiile legalităţii......................................................................................
80. Legalitatea şi ordinea legală
81. Garanţiile legalităţii şi ordinii de drept...............................................................................

82. Conceptul democraţiei .......................................................................................................

83. Democraţia şi disciplina ....................................................................................................
84. Constituţia - ca act normativ suprem al statului. Conceptul Constituţiei Republicii Moldova
85. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, clasificarea lor.....................................
86. Îndatoririle constituţionale ale cetăţenilor. Problemele întăririi disciplinei
şi ridicării responsabilităţii cetăţenilor faţă de societate ....................................................

87. Societatea civilă. Noţiuni şi componente.

88. Statutul societăţii civile.

89. Conceptul statului de drept ................................................................................................

90. Premizele statului de drept ................................................................................................
91. Separaţia puterilor - ca principiu al statului de drept ........................................................
92. Supremaţia legii în condiţiile statului de drept...................................................................
93. Probmele edificării statului de drept în Republica Moldova .............................................
94. Conceptul reformei judiciare şi de drept în Republicii Moldova ......................................
95. Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Moldova din 23 iunie 1990.
96. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991.
97. Hotărîrea parlamentului RM despre Declaraţia suveranităţii Republicii Sovietice
Socialiste Moldova, Nr.148-XII din 23.06.90
98. Legea RM “Privind Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova”, Nr.691-
XII din 27.08.91
99. Legea RM “Privind actele legislative” din 27 decembrie 2001, nr.780-XV.
100. Legea RM “Privind modul de publicare şi întrare în vigoare a actelor oficiale”
din 6 iulie 1994.

Total aproximativ 116- 123 de pagini (foaia 20 x 15 cm)

3
 CUVÎNT ÎNAINTE

În peisajul juridic din republica noastră apar tot mai multe titluri noi. Unele se înscriu pe făgaşul
unei evoluţii în ştiinţa şi practica dreptului. Altele însă, sînt mai puţin utile din simplu motiv că nu
poartă un caracter informativ.
Apariţia acestei lucrări este mai mult decît un lucru util, este o necesitate. Reorientarea
ideologică înregistrată după destrămarea fostei URSS şi, respectiv ruperea cu ideologia marxist-
leninistă care domina cunoştinţele despre stat şi drept, impune o altă abordare, o altă cunoaştere a
fenomenelor politice în societate.
Noţiunile de stat, democraţie, drept, legislaţie etc., urmează a fi nu numai cunoscute, ci şi
înţelese de fiecare membru al societăţii civile. Lucrarea de faţă constituie un ansamblu de întrebări şi
răspunsuri la Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Dar noi, autorii, am stăruit ca răspunsurile să fie
expuse într-un limbaj cît mai simplu, evitînd neologismele şi frazele străine cu care sînt “îmbibate”
lucrările în jurisprudenţă din ultimul deceniu. Mai mult ca atît, la scrierea ei am luat în consideraţie
toate acele evenimente şi fapte care s-au petrecut în ştiinţa de drept după proclamarea suveranităţii şi
independenţei Republicii Moldova, adoptarea noii Constituţii, şi care au o perspectivă de lungă durată.
Lucrarea este destinată studenţilor facultăţilor dr drept, juriştilor, precum şi tuturor persoanelor
antrenate în procesul de studiere şi propagare a cunoştinţelor despre stat şi drept.
Constituind un ghid conceput şi redactat pe înţelesul tuturor, această carte poate fi citită cu
aceiaşi utilitate de specialiştii dreptului, cît şi de simpli cetăţeni. Primii vor găsi o descriere practică,
călăuzită de experienţa autorului care sa căpătat în urma ţinerii cursului, respectiv la Departamentul
Drept al Universităţii Libere Internaţionale din Moldova şi Facultatea de Drept a Universităţii Slavone
din Republica Moldova. Ceilalţi vor descoperi şi înţelege lucruri şi noţiuni noi despre tot ce ţine de stat
şi drept.
Fie ca această carte să fie cît mai larg difuzată.

Iurie Ion Frunză

Doctor în drept,
decan al facultăţii de drept
a Universităţii Slavone
Chişinău, 2003

1. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DE STUDIU AL

TEORIEI GENERALE A STATULUI ŞI DREPTULUI

Teoria generală a statului şi dreptului este o ştiinţă fundamentală şi disciplină de studiu socială
care studiază legităţile generale şi specifice de apariţie şi dezvoltare a statului şi dreptului.

Obiectul teoriei generale a dreptului este actualitatea juridico-statală, legităţile ei generale şi

speciale de dezvoltare pe baza cărora se elaborează probleme fundamentale, probleme ce au o
însemnătate metodologică pentru ştiinţele juridice ramirale.
Ea studiază dreptul în ansamblul sau, în “generalitatea şi integritatea sa”. Ordinea juridică în toate
aspectele ei. Ea formulează definiţia dreptului, alte concepte şi categorii specifice dreptului cu care
operează, fiind valabile pentru toate ştiinţele juridice, cum sunt categoriile de normă juridică, izvor de
drept, sistem de drept, ordine de drept, răspundere juridică, drept subiectiv şi altele. De asemenea, ea

4
 formulează o serie de principii generale valabile pentru toate ştiinţele juridice. De exemplu, principiile
legalităţii, supremaţiei legii, neretroactivităţii legii, prezumţiei de cunoaştere a legii ş.a. Teoria generală a
dreptului studiază, de asemenea, metodologia de cercetare folosită de ştiinţa. dreptului.
Această disciplină acordă o deosebita atenţie corelaţiei dintre Stat şi Drept. Pentru înţelegerea
conceptelor, teoriilor sau principiilor, este necesară analiza evoluţiei istorice a acestora, precum şi analiza
lor de diferite şcoli şi curente despre drept (şcoala dreptului natural, pozitivismul juridic, şcoala istorică a
dreptului etc.).
Teoria generală a dreptului nu e doar o abstractizare a elementelor sale de analiză, ea are de asemenea,
o importanţă practică care serveşte procesului de elaborare şi aplicare a dreptului. În acest scop, este
studiată tehnica juridică privind elaborarea şi realizarea actelor juridice.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă fundamentală care crează concepte, categorii şi legităţi
folosite de toate celelalte discipline. In acelaşi timp, datele şi concluziile acestor discipline sunt folosite
de teorie pentru definirea acestor concepte.
Teoria statului şi dreptului, cum mai este ea numită de autorii din alte ţări (Rusia, spre exemplu), este
denumită Teoria Generală a Statului şi Dreptului, avîndu-se în vedere că: 1) ea este o teorie generală atît
pentru stat, cît şi pentru drept; 2) este o teorie generală pentru toate celelalte ştiinţele juridice. Termenul
“teorie” vine din limba greacă, care înseamnă – a descrie, a arăta.

Notă: În continuare, pe întreg textul acestei lucrări noţiunile de teoria dreptului, teoria generală a
dreptului şi teoria generală a statului şi dreptului urmează să fie înţelese ca sinonime.

2. LOCUL TEORIEI GENERALE A STATULUI ŞI DREPTULUI ÎN SISTEMUL

ŞTIINŢELOR SOCIALE Şl ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE

Teoria generală a dreptului în sistemul ştiinţelor sociale ocupă un loc distinct atât prin specificul
metodelor sale de cercetare, cît şi prin obiectul său de cercetare care este realitatea juridică, parte
componentă a realităţii sociale Teoria generală a statului şi dreptului este o ştiinţă social-umană. Ea
studiază legităţile generale ale statului şi juridicul în toate formele sale de manifestare, dar în primul
rând, ca formă a existenţei umane în condiţii social-istorice determinate.
Dimensiunea juridică a societăţii, şi în general comportamentul uman este studiat atât de drept, cît şi
de alte componente ale sistemului ştiinţelor sociale (istoria, sociologia, etica, politologia etc.).
Dreptul ca fenomen normativ reprezintă o tentativă de disciplinare, de ordonare a relaţiilor sociale, în
vederea promovării unor valori sociale, cum ar fi. proprietatea, siguranţa juridică, securitatea libertăţilor
individuale, societatea civilă etc. Teoria generală a dreptului formulează principiile generale în baza
cărora dreptul îşi formează un mecanism adecvat şi eficient de influenţare a comportamentului, în temeiul
unor cerinţe valorice. Ca ştiinţă explicativă ea studiază natura juridicului, structura lui, raporturile cu alte
ştiinţe, legăturile in-teme ale sistemului juridic, teoria generală a dreptului ca şi celelalte ştiinţe sociale,
reprezintă o generalizare a experienţei umane într-un anumit sector de activitate şi conţine o serie de date
verificate şi sistematizate, un complex de noţiuni categorii, concepte şi principii precum şi un ansamblu
de metode necesare pentru studierea fenomenelor. Ca ştiinţă socială, teoria generală a dreptului analizează
un anumit domeniu ai vieţii sociale - domeniul participări oamenilor la circuitul juridic, ca purtători de
drepturi şi obligaţii juridice. Dreptul intervine în acest domeniu în scopul conducerii, dirijării
comportamentelor în baza unor reguli normative. Teoria generală a dreptului nu se reduce numai la
studiul normei juridice, a jurisprudenţei etc. Ea explică şi contextul social-cultural de existenţă a normelor
şi instituţiilor juridice, în legătură cu toate ştiinţele sociale - economia politică, istoria, sociologia,
statistica etc.
Sistemul ştiinţelor juridice este alcătuit din următoarele părţi:
- teoria generală a dreptului,
- ştiinţele juridice istorice,
- ştiinţele juridice de ramură,
- ştiinţele ajutătoare (participative)
Ştiinţele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o anumită ţară sau dezvoltarea generală a

5
fenomenului juridic precum şi existenţa unor legi ale apariţiei, dezvoltării sau dispariţiei unor forme de
drept. Exemplu: Istoria statului şi dreptului, istoria ştiinţelor politice şi juridice, dreptul roman ş.a.
Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomenele particulare juridice - ramurile dreptului aşa ca ştiinţa
dreptului constituţional, a dreptului civil, a dreptului administrativ, a dreptului penal, a dreptului ecologic,
a dreptului financiar, dreptul procesual, etc. Criteriile de delimitare a acestor ştiinţe sînt obiectul şi
metoda de reglementare.
Ştiinţele ajutătoare sau participative sunt criminalistica, medicina legală, statistica juridică, logica
juridică etc. Pentru analiza unor realităţi juridice ele utilizează mijloace ştiinţifice specifice altor ştiinţe
(chimice, fizice, medicale, matematice etc.). Spre exemplu. în cadrul criminalisticii, fotografia juridica,
utilizează procedee fizico-chimice.
Studiul conceptelor, categoriilor, principiilor şi noţiunilor de bază ale dreptului este realizat de Teoria
generală a dreptului. Aici sunt elaborate următoarele concepte ca: cel al dreptului (esenţa, conţinutul şi
forma dreptului), norma juridică, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica juridică etc. Aceste concepte
sunt fundamentate pe baza datelor, ştiinţelor juridice de ramură şi ştiinţelor juridice istorice.
Teoria dreptului coordonează şi sistematizează cunoştinţele în strânsă legătură cu ştiinţele juridice de
ramură. Ea cuprinde un set de concepţii prin care - ştiinţa dreptului explică realitatea juridică. Teoria
dreptului cuprinde caracterele proprii şi permanente ale fenomenului juridic. Teoria generală a dreptului
analizează fenomenul juridic într-o perspectivă filozofică, precum şi cauzele concrete ale apariţiei şi
formelor de manifestare ale fenomenului juridic.

3. METODELE DE CERCETARE ALE TEORIEI GENERALE A STATULUI ŞI DREPTULUI

Cercetarea ştiinţifică juridică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode si
procedee cu ajutorul cărora are loc studierea statului şi dreptului.
Prin metodă se înţelege un ansamblu de operaţii intelectuale care sunt folosite pentru atingerea unuia
sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen. În acest scop, pot fi folosite şi anumite
procedee tehnice, care sunt auxiliare ale metodelor şi nu trebuie confundate cu acestea.
Teoria generală a dreptului, ca şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc anumite metode
concrete de cercetare folosite pentru investigarea fenomenului juridic. Aceste metode sunt următoarele:
a. METODA ISTORICÂ. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică, studiind în acelaşi
timp şi mediul în care sau format o serie de categorii cu care ea lucrează la momentul de faţă, cum sunt:
tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile ş.a.m.d.
b. METODA LOGICĂ se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică.
Ea poate fi definită ca o totalitate de procedee şi operaţii metodologice specifice prin care se crează
posibilitatea de cunoaştere a structurii şi dinamicii interne, formelor şi raporturilor sociale interne, într-un
cuvânt, a logicii obiective a dezvoltării sociale.
Utilizarea de mijloace în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă cu referire la faptul că
instaurarea puterii de stat, constituirea sistemului de organe ale statului, corelaţia dintre ele sunt orientate
în conformitate cu modul raţional, iar activitatea de elaborare a dreptului cît şi cea de aplicare a lui,
trebuie să aibă un caracter logic. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice cum sunt:
- definiţii legale, metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor
juridice, soluţionarea conflictelor de .norme, regulile raţionamentului juridic, interpretarea normelor
juridice.
c. METODA EXPERIMENTALĂ. Experimentul aparţinea iniţial ştiinţelor exacte. Însă fiind o
operaţie provocată, el oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat şi este
acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo
şi unde vrea el, în condiţiile pe care i le impune cu scopul descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui.
Experimentul poate fi făcut în laborator sau "pe teren". În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează atât
experimentul de laborator (în special în domeniul criminalisticii, al cercetărilor penale), cît şi
experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice).
d. METODA COMPARATIVĂ. Logica defineşte comparaţia ca pe o operaţie ce urmăreşte
constatarea unor elemente identice sau diferite la două fenomene. Compararea sistemelor de drept ale

6
diverselor state a trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi normelor acestora a determinat chiar în unele
sisteme de învăţământ juridic recunoaşterea existenţei unei ramuri ştiinţifice - ştiinţa dreptului comparat.
e. METODA SOCIOLOGICÂ. Existenţa dreptului este foarte mult legată de viaţa socială. Toate
fenomenele juridice sunt fenomene sociale. Cercetările sociologice juridice dau o perspectivă nouă
studiului realităţii juridice, ca realitate socială, verificând modul în care societatea influenţează dreptul şi
suportă la rândul său influenţă din partea acestuia.
f. METODA CANTITATIVĂ. Metoda cantitativă urmăreşte obţinerea unui spor de precizie
caracteristic ştiinţelor exacte. Ea constă în aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice.
Cel mai des datele matematice se folosesc în domeniul statisticii juridice. Uneori organele de urmărire
penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional, putând astfel evidenţia
caracteristicile cantitative ale criminalisticii.

4. PRACTICA SOCIALĂ – CRITERIUL PRINCIPAL AL VERIFICĂRII

TEORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI
Teoria generală a statului şi dreptului, după cum ştim, este o ştiinţă şi disciplină social-juridică,
umanitară. Lumea obiectivă este formată din multiple şi diferite fenomene ale naturii şi societăţii. Aceste
fenomene, în dezvoltarea lor se supun unor legităţi bine determinate, legităţi ce nu depind de conştiinţa şi
voinţa oamenelor, dar care pot fi studiate şi utilizate de ei.
Pe măsura dezvoltării sale, activitatea practică a oamenilor, pune în faţa lor noi sarcini, sarcini
care pot fi realizate numai în procesul de studiere şi folosire a naturii şi societăţii. Cu ajutorul ştiinţei
oamenii formulează legităţi ştiinţifice cu care se studiază actualitatea-viaţa socială de toate zilele. Orice
ideie, teorie, etc., ar fi “moartă” în cazul, dacă nu vor fi într-o strînsă concordanţă cu practica.* Teoria
generală a statului şi dreptului se află într-o strînsă legătură cu practica socială, care serveşte drept criteriu
de verificare a teoriei.** Practicienii în domeniul jurisprudenţei au apărut ca o categorie de profesionişti
odată cu evoluţia dreptului pentru a asigura procesul de elaborare şi aplicare a dreptului. Calitatea şi
eficacitatea activităţii practice a judecătorului, avocatului, procurorului, anchetatorului, jurisconsului ş.a.
depinde, fără echivoc, de cunoaşterea profundă a legislaţiei, experienţei acumulate la aplicarea ei, de
deprinderile în domeniul tehnicii juridice. Însă, momentul principal, hotărîtor în activitatea practică este
înalta cultură juridică, înalta cugetare juridică. Atît în condiţiile dificile (de exemplu – lacunile în
legislaţie), cît şi la examinarea şi rezolvarea oricăror cauze juridice, îndeosebi la calificarea juridică,
interpretarea legii trebuie pornit de la valorile juridice, principiile generale a dreptului, procedeele
perfecţionate şi mecanismele reglementării juridice pentru a putea interpreta faptele realităţii prin sistemul
categoriilor juridice.
Ţoate aceste îşi găsesc reflectare în teoria generală a statului şi dreptului. Anume această ramură a
cunoştinţelor juridice pune la dispoziţia practicii noţiunile, categoriile juridice de bază, în integritatea lor,
ca un sistem coordonat şi subordonat.
___________
* Марченко М.Н. Общая Теория Государства и Права.- М.-1998, Т.1, стр.8
** Lupu Gh., Avornic Gh.- Teoria generală a Dreptului.- Chişinău, ed-ra Lumina.-1997, pag.29

[Link] PUTERII OBŞTEŞTI ŞI A NORMELOR SOCIALE ÎN SOCIETATEA

PRESTATALĂ
Comuna orînduirii primitive – este prima în istoria omenirii formaţiune social-economică. În
societatea primitivă nu existau clase, putere de stat şi norme juridice.
Primele comunităţi umane au fost organizate sub forma unor ginţi, triburi, pe baza legăturilor de
rudenie,de sânge. La început ginta era bazată pe matriarhat, unde rudele se determinau după mamă,
fiindcă relaţiile conjugale erau, încă, foarte încurcate şi nu se putea de determinat apartenenţa la neam
după tată. Mai tîrziu, după ce aceste relaţii au fost normalizatela bază a stat patriarhatul – după
tată.După aceea apare familia monogamă- soţ, soţie şi copii. Caracteristic acestor forme de organizare

7
 era faptul că problemele colectivităţi erau rezolvate în comun de către toţi membrii ei. Acest mod de
organizare a societăţii era determinat şi de stadiul de dezvoltare economică. Nu apăruseră încă
agricultura şi meşteşugurile, principala îndeletnicire a membrilor unor astfel de colectivităţi era
vânătoarea.
Cu timpul, datorită dezvoltării condiţiilor de trai în rândurile colectivităţilor primitive, apar
diferenţieri. În fruntea acestor colectivităţi se afla un conducător pe lângă care se afla şi sfatul bătrânilor.
Apoi cu schimbarea condiţiilor de viaţă apar şi alte categorii de persoane şi anume pe baza a două criterii:
militaro-politic şi economic.
În legătură cu primul criteriu, pe baza războaielor purtate apar conducători militari în jurul cărora se
constituie o suită de dregători militari, care formează un sistem cunoscut în istorie sub denumirea de
"democraţie militară", imbinare întrodusă în circuitul ştiinţific de savantul american Morgan. Democraţia
militară este o formă de organizare socială, unde îndelitnicirea de bază a populaţiei masculine este arta
militară-războaiele, iar puterea supremă în societate aparţine celora care în lupte îşi riscau viaţa.
În baza criteriului al doilea, în legătură cu dezvoltarea social economică, unele categorii de persoane
se separ de aceste comunităţi. În acest fel se rup legăturile bazate pe rudenia de sânge.
Aceste schimbări care s-au petrecut în societate şi multe altele, au dus la înlăturarea vechilor forme de
organizare. Aceste transformări au favorizat apariţia a două momente importante statale şi anume: primul
moment constituie înlocuirea vechilor legături de sânge, cu legături teritoriale, pe baza locului de
domiciliu al populaţiei, al doilea moment caracterizează apariţia forţei publice, care se desprinde din
rândul celorlalţi membri ai societăţii format dintr-o categorie de oameni, care se ocupă cu guvernarea, cu
conducerea societăţii. Societatea se scindează în guvernanţi şi guvernaţi. Aceste două transformări ale
societăţii ajunse la un anumit grad de dezvoltare au dus la apariţia unui nou sistem de organizare socială
care este statul.
Nici o societate nu poate exista fără o oarecare ordine în cadrul relaţiilor dintre membrii ei. Datorită
experienţei de viaţă a unei comunităţi se formează treptat o sistemă de norme ce reglementează
producerea şi repartizarea, legăturile de rudenie şi alte relaţii. În aşa fel apar obiceiurile, care se transmit
din generaţie în generaţie, respectându-se în majoritatea cazurilor benevol, în caz de încălcare fiind
susţinute de societate, chiar şi prin măsuri de constrângere.
În aşa fel sa format dreptul care la prima vedere părea o serie de obiceiuri.

6. CORAPORTUL DINTRE NOŢIUNILE “OM”, “SOCIETATE”,

“PERSONALITATE” ŞI “CETĂŢEAN”

Coraportul, caracterul relaţilor stat- societate-personalitate – cetăţean- om este criteriul de bază a stării
societăţii în general. Noţiunea de “OM” provine de la latinescul homo şi poate fi definită astfel: - fiinţă
socială care se caracterizează prin gîndire, limbaj articulat şi prin căpacitatea de a făuri unelte cu
ajutorul cărora transformă realitatea înconjurătoare.
Din însăşi noţiunea “om” reese că el există în societate. Termenul “SOCIETATE” derivă din
franţuzescul societe şi latinescul societas, iar definiţia ei poate fi următoarea:- totalitatea oamenilor între
care există anumite relaţii, în temeiul unor legi comune, stabilite pe parcursul istoriei.
Omul ca fiinţă socială, ca membru al societăţii- comunităţii civilizate se manifestă prin nişte calităţi,
trăsături strict individuale care îl deosebeşte(îl personifică) de ceilalţi oameni. Aceste trăsături formează
“PERSONALITATEA” omului, care vine din franţuzescul personnalite şi se poate defini în felul
următor:- ansamblul trăsăturilor psihice ale unui individ; ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei
persoane şi o distinge ca individualitate.
Personalitatea, la fel ca şi omul, este strîns legată de societate, de particularităţile ei. Dar, este ştiut că
societatea, de obicei este reprezentată prin stat – o organizaţie politică cu puterea respectivă într-o
societate. Dar orice stat, ca o organizaţie politică, îşi are membrii ei permanenţi care sînt “CETĂŢENII” –
persoane care aparţin uniu stat şi care se bucură de anumite drepturi, în primul rînd politice (libertatea
cuvîntilui, întrunirilor, de a alege şi a fi ales etc) şi au anumite obligaţii faţă de acel stat. Persoanele care
locuiesc permanent pe teriroriul unui stat dar nu sînt cetăţenii lui şi nici cetătenii unui altui stat sînt numiţi

8
apatrizi – persoane care nu au îndeplinit condiţia juridică de cetăţean.

7. CARACTERIZAREA SUCCINTĂ A UNOR TEORll CU PRIVIRE LA APARIŢIA

STATULUI Şl DREPTULUI

Analizând teoriile şi concepţiile ce reflectă apariţia statului şi dreptului se observă

următoarele grupări de autori. Un grup consideră că această problemă nu poate fi analizată şi omenirea
nici odată nu v-a putea răspunde cum şi de ce a apărut statul. Alt grup consideră că Istoria statului şi
drepturile e confundată cu istoria societăţii şi că n-are sens de a analiza statul şi dreptul izolat de societate.
Alt grup consideră necesară analiza acestei probleme şl încearcă să dea răspuns la întrebarea apariţiei
statului şl dreptului. În dependenţă de răspunsul dat la această întrebare au apărut numeroase teorii.
Printre cele mal răspândite sunt:
- teoria patriarhală, care consideră statul ca rezultat a apariţiei şi dezvoltării familiei; ( reprezentanţi:
Aristotel, Filmer, Mihailovskii ş.a.)
- teoria psihologică, care consideră că omul nu poate trăi izolat de alţi membri ai societăţii, în sânul ei
apărţinând persoane cu iniţiativă şi persoane pasive, primele fiind elementul principal care a contribuit la
apariţia statului;
- teoria violenţei, care consideră că statul este un produs al violenţei, ca rezultat al cotropirii de
triburi, clasele învingătoare devenind dominante, iar cele învinse -dominate; (reprezentanţii acestei teorii
au fost: [Link]- filosof şi economist german, [Link] – sociolog austriac, [Link] – cunoscut
“revizionist” al marxismului ş.a.)
- teoria rasială, care consideră că nu toate naţiunile sunt în stare de aşi crea statul şi unele rase
contribuie la apariţia statului la alte rase;
- teoria organică, care consideră că societatea puţin ce diferă de viaţa unui organism viu, de aceea se
consideră că legităţile vieţii organice urmează să fie răspândite şi asupra societăţii;
- teoria contractuală, care consideră că statul a apărut ca rezultat al încheierii unui contract între
oameni; ( [Link]ţii, Spinoza, [Link], [Link], [Link], [Link]şcev, Jan Jac Russo)
- teoria dreptului natural sau şcoala dreptului natural, care consideră că statul şi dreptul sunt
fenomene date de natură care sunt obiective, omul având sarcina de a le oficializa;
- teoria teologică, care consideră că statul şi dreptul sunt date pe pământ de Dumnezeu; (Toma de
Aquino(1225-1274), Maritien, Lebiuff, Kost Flor ş.a.)
- teoria istorică, care considera că statul a apărut ca rezultat al dezvoltării legităţilor istorice şi el
apare, se dezvoltă şi poate să dispară;
mai sunt cunoscute şi alte teorii.

8. LEGITĂŢILE DEZVOLĂRII ISTORICE A STATULUI Şl DREPTULUI

Tipurile de stat şi drept

Statul şi dreptul sunt în strânsă legătură cu modul de producţie, cu baza economică a societăţii dintr-
un moment respectiv. Aceasta face ca fiecărei orânduiri sociale să-i corespundă un anumit tip de stat şi
drept.
Tipurile istorice de stat se deos6ebesc între ele prin baza social-economică care le-a dat naştere. În
consecinţă, evoluţia societăţii umane a cunoscut următoarele tipuri istorice fundamentale de stat:
sclavagist, feudal, burghez şi statul de drept.
Statul sclavagist este primul tip istoric de stat în istoria societăţii umane. Statele de tip sclavagist au
apărut în diferite perioade ale dezvoltării istoriei, purtând amprenta nivelului de dezvoltare a forţelor de
producţie, precum şi a condiţiilor geografice, a nivelului de civilizaţie materială şi culturală. O deplină
dezvoltare a modului de producţie sclavagist şi de existenţa unor state tipice sclavagiste se găsesc la
statele-cetăţi ale Greciei Antice şi în Roma. Aici proprietatea privată asupra pământului şi asupra

9
 sclavilor devine trăsătura esenţială a societăţii, iar statul capătă caracteristicile sclavagismului clasic.
Dreptul sclavagist s-a format în statul Orientului antic, în China, India, Egipt, Babilon etc., precum şi
in statele Greciei Antice şi în Roma Antică. Trăsătura lui esenţială era exprimarea voinţei de stat a clasei
stăpânilor de sclavi, apărarea proprietăţii sclavagiste asupra mijloacelor de producţie, inclusiv asupra
producătorilor, a sclavilor.
Statul feudal se întemeiază pe relaţii de producţie caracterizate, pe de o parte, prin proprietatea
feudalilor asupra principalelor mijloace de producţie, în primul rând, asupra pământului.
Statul feudal parcurge diferite trepte de dezvoltare, caracterizate prin centralizarea treptată a puterii de
stat: de la fărâmiţarea feudală, caracterizată printr-o putere relativ slabă a monarhului, spre perioada
Înfloririi feudalismului, în care statul feudal ia forma unor monarhii de castă, de stări, spre ultima sa
perioadă, a descompunerii, a unor state organizate în forma unor monarhii absolute, puternic centralizate.
Dreptul feudal s-a format, fie în statele care au apărut pe ruinele orânduirii sclavagiste, fie la popoarele
orânduirea feudală a cărora a constituit prima formaţiune social-politică împărţită în clase, creată în urma
descompunerii societăţii comunei primitive.
Dreptul feudal a fost determinat de relaţiile de producţie feudale şi, la rândul său, a consacrat şi apărat
aceste relaţii şi puterea de stat, caracterizată prin dictatura feudalelor asupra iobagilor. Sistemul dreptului
feudal reglementa amănunţit relaţiile de proprietate feudală, în primul rând, proprietatea funciară.
Statul de tip burghez a apărut ca rezultat al victoriei relaţiilor burgheze. Relaţiile de producţie
capitaliste se întemeiază pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, proprietate concentrată
în mînile burgheziei.
Ca şi modul de producţie capitalist dreptul burghez constituie un considerabil progres în comparaţie cu
orânduirea feudală şi sistemele ei de drept. În evoluţia sa, dreptul burghez ca şi statul burghez parcurge
diferite etape de dezvoltare: o etapă a liberalismului, a capitalismului, liberei concurenţe, şi o altă etapă, a
dominaţiei monopolurilor, a imperialismului.
Dreptul burghez a fost primul tip de drept care a elaborat un sistem unitar, ierarhic organizat al
izvoarelor de drept, tehnica aplicării şi interpretării dreptului, procedeelor de sistematizare a actelor
normative.
Literatura de specialitate mai cunoaşte şi noţiunea de stat şi drept socialist considerate ca o greşeală a
dezvoltării istorice şi care n-a fost o necesitate obiectivă.
În prezent despre statul contemporan a apărut o noţiune nouă care este statul de drept.

9. GENERALUL, SPECIALUL Şl PARTICULARUL ÎN

PROCESUL DE APARIŢIE Şl DEZVOLTARE A STATULUL ŞI DREPTULUI

Generalul, specialul şi particularul sunt nişte reguli fără de care nu poate exista statul şi dreptul.
Generalul este o regulă de existenţă a statului şi dreptului în toate etapele sale de dezvoltare, cu
sarcina de a soluţiona problemele societăţii. Indiferent de forma pe care a îmbrăcat-o de-a lungul istoriei:
monarhie despotică, absolută sau constituţională, republicană, sclavagistă, feudală, burgheză
parlamentară sau prezidenţială, stat totalitar fascist sau stat totalitar socialist, caracteristica fundamentală
a statului constă în faptul că el poate lua hotărîri generale obligatorii, valabile pentru întreaga populaţie
de pe teritoriul asupra căruia el îşi extinde suveranitatea, hotărîri care dacă nu sînt respectate de bună voie
pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrîngere.
Specialul este o regulă referitoare la apariţia statului şi dreptului. Descompunerea comunei primitive
şi creşterea premiselor pentru apariţia organizării statale a societăţii a cunoscut ritmuri diferite şi forme
deosebite în funcţie de stadiul de dezvoltare a forţelor de producţie la diferite popoare. Însă specialul în
acest proces a constituit împărţirea societăţii în clase antagoniste.
Particularul este o regulă caracteristică statului şi dreptului dintr-o anumită formaţiune social
economică. Dacă există teritoriu, populaţie, suveranitate şi organizaţii ce reprezintă puterea publică, nu
trebuie de ajuns la concluzia că statul este acelaşi oricând şi oriunde. Analiza statului trebuie complectată
obligatoriu cu analiza trăsăturilor fiecărui stat în parte, existent într-o anumită etapă de dezvoltare a
societăţii.

10
 10. CORELAŢIA DINTRE STAT ŞI DREPT

Statul edictează normele juridice, voinţa statală înscriindu-se ca un factor semnificativ în corelaţia
factorilor care determină sau influenţează într-un fel sau altul elaborarea normelor juridice. În situaţia în
care statul nu elaborează direct normele juridice, el are, de regulă, competenţa de a atribui normelor
sociale care tind a fi transformate în norma de drept (obiceiuri, norme sociale elaborate de diverse
organizaţii sociale etc.), juridicitatea, de a le valida, asigurând prin forţa sa de constrîngere aplicarea lor.
Fără garanţia forţei publice, a constringerii statale, dreptul s-ar putea pierde specificitatea şi
eficacitatea sa în raport cu alte modalităţi de reglementare socială.
Acţiunea normelor juridice în timp şi spaţiu, cît şi asupra persoanelor este reglată de voinţa statală
care se pronunţă asupra întrării în vigoare a acestora, a le menţine în sfera dreptului pozitiv, a
modalităţilor de abrogare a relaţiilor complexe care se instituie faţă de populaţie responsabil pentru
puterea statală cînd aceasta doreşte să ia decizii obligatorii pentru cetăţenii unui stat. Prin norme juridice
se stabilesc competenţele organelor statului, direcţiile principale de activitate, relaţiile dintre organele
centrale şi locale, între diferite entităţi statale etc. Prin drept, puterea statală capătă oficialitate şi
legitimitate, capacitatea de aşi exercita prerogativele de conducere socială, de armonizare a intereselor
diverse din societate, de soluţionare a conflictelor sociale, de promovare a siguranţei civice, a justiţiei
sociale, cît şi a progresului social.

11. NOŢIUNEA DE PUTERE. PUTERE SOCIALĂ, PUTERE POLITICÂ Şl PUTERE DE STAT

Orice societate trebuie să dispună de o anumită organizare şi distribuire a puterii. In acest sens se
consideră că puterea poate fi definită ca un rezultat al necesităţii de a lupta împotriva voluntarismului şi
dezordinii.
Apariţia puterii ca o necesitate socială este condiţionată, în primul rând, de importanţa pe care o
prezintă menţinerea echilibrului şi a coeziunii interne a oricărei societăţi, iar în al doilea rând puterea
apare şi ca rezultat al necesităţii externe, explicată prin faptul, că orice societate este în legătură cu alte
societăţi, fapt pentru care puterea trebuie să organizeze aceste relaţii. după cum trebuie să-i asigure şi
apărarea.
Noţiunea de putere are mai multe accepţiuni şi anume: putere socială, putere politică şi putere de stat.
Puterea socială înseamnă capacitatea de a lua decizii şi a asigura îndeplinirea lor (prin convingere
sau prin mijloace de constrângere) şi acea calitate a personalităţii umane de a putea face ceva, adică de
putere în sensul de "putinţă", "forţă". Puterea se manifestă în toate domeniile vieţii sociale îmbrăcând
forme foarte variate şi anume: putere economică, politică, militară, spiritual-ideologică etc.
Puterea politică se deosebeşte de alte forme de putere:
 se manifestă numai în societatea unde există diferenţierea socială între guvernanţi şi guvernaţi;
 este puterea organizată a unui grup ce se exprimă în capacitatea acestuia de a lua decizii
obligatorii şi de a le asigura îndeplinirea.
Puterea de stat este forma de organizare statală a puterii politice. Dacă această organizare se
realizează prin mai multe categorii de organe de stat, cu funcţii şi trăsături dar definite şi caracterizate
prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi colaborare, este
prezentă separarea puterilor.

12. CONCEPTUL STATULUI, NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE LUI

Întrebarea privind noţiunea de stat este atît de complexă şi veche, precum şi însăşi statul.
Noţiunea de stat indică aparatul care "conduce" sistemul organizaţional care înfăptuieşte conducerea
politică a societăţii.
În sens larg statul este o societate organizată având o conducere autonomă. În sens restrâns este un
sistem organizaţional care realizează conducerea politică a unei societăţii, deţinând în acest scop
monopolul creării şi aplicării dreptului. Această conducere se realizează la nivelul unei naţiuni sau a unor

11
naţiuni reunite în cadrul unei structuri unitare, a unei populaţii stabilite pe un teritoriu delimitat prin
frontiere de teritoriul asupra căruia se exercita alte puteri statale. Statul este un mijloc pentru înfăptuirea
puterii suverane a poporului orientată în sensul apărării, conservării şi dezvoltării valorilor fundamentale
ale acestuia. Statul nu este acelaşi oricând şi oriunde. Fiecare stat are trăsăturile sale, în dependenţă de
etapa de dezvoltare în care se află.
Din cele expuse reiese noţiunea statului - Statul este un sistem organizaţional reglementat
juridiceşte care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi, a unui popor stabilit pe un
anumit teritoriu, deţinând în acest scop, atât monopolul creării, cît şi aplicării dreptului.
Statul apare datorită unor prefaceri social-istorice.
Care sînt trăsăturile statului?
 Teritoriul.
Spre deosebire de organizarea socială prestatală, în care domina criteriul legăturilor de sânge, la stat
apare un alt criteriu-cel teritorial. În legătură cu un anumit teritoriu statul îşi stabileşte legăturile cu
cetăţenii, îşi organizează aparatul de stat, şi îşi stabileşte limitele suveranităţii. Teritoriul este acea parte a
globului pământesc asupra căruia un stat îşi exercită dominaţia sa publică. Acest spaţiu este compus din
suprafeţe terestre, acvatice şi maritime, din solul, subsolul şi coloana aeriană de asupra lui. Asupra
teritoriului se exercită două drepturi:
- al proprietarului, care poate poseda, folosi sau dispune de obiectul proprietăţii în conformitate cu
legea;
- al statului care îşi exercită suveranitatea asupra acestuia.
 Populaţia.
Un alt element al statului îl constituie populaţia, care se raportează la stat prin legătura de cetăţenie - o
legătură juridică ce fixează drepturi şi obligaţii reciproce. În domeniul dreptului la cetăţenie şi a
drepturilor civile, statul distinge pe cetăţenii, care au drepturi restrânse şi pe cei au drepturi depline. Cei
ce locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuşi aceleaşi autorităţi politice, pot avea faţă
aceasta ori calitatea de cetăţean (membru al statului respectiv cu drepturi depline), ori calitatea de străin
(persoană având altă cetăţenie) sau pe care de apatrid (persoană fără cetăţenie).
 Forţa publică.
Al treilea element îl constituie forţa publică, denumită şi putere de stat sau putere de constrângere. Ea
este puterea organizată a unui grup mai larg sau mai restrâns, în funcţie de gradul atins în procesul
democratizării,(este un aparat al puterii şi conducerii, format dintr-un grup pregătit de oameni-
conducerea statului) care se exprimă în capacitatea relativă şi variabilă, a acestuia de a traduce voinţa
poporului şi a asigura realizarea acesteia prin mijloace specifice organizării societăţii în stat, deţinând în
acest scop monopolul creării şi aplicării dreptului.
 Suveranitatea.
Atribut fundamental al statului constînd în supremaţia şi independenţa puterii de stat, în virtutea căreia
statul are dreptul de a stabili şi înfăptui liber şi după propria sa voinţă politica sa internă şi externă, fără
nici un amestec din afară şi fără a încălca suveranitatea altor state şi principiile dreptului internaţional.
Supremaţia puterii de stat constă în dreptul deplin şi neîngrădit al statului de a exercita autoritatea
continuă asupra teritoriului său, de a dispune de resursele şi bogăţiile care se găsesc pe acest teritoriu, de a
reglementa întinderea drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor, de a stabili regimul juridic al străinilor.
Suveranitatea este strîns legată de independenţă. Orice stat independent trebuie să-şi exercite singur
suveranitatea, fără a ceda sau transfera o parte a prerogativelor sale altor state.
 Impozitele
La început acestea erau necesare pentru întreţinera armatei, poliţiei, aparatului de stat şi a altor organe
de constrîngere. Mai tîrziu ele se folosesc şi pentru învăţămînt, cultură medicină şi alte programe ale
statului.
 Simbolurile şi atributele
Fiecare stat îşi are imnul, steagul, stema şi tradiţiile proprii, care îl determină de alte state.
Din miltiplele noţiuni date statului, noi vom evidenţia-o pe cea formulată de savantul rus Hropaniuk
V.N.- Statul este o organizaţie politică unică a societăţii, care îşi exercită puterea pe întreg
teritoriul ţării şi asupra întregii populaţii aflate pe acest teritoriu, are un aparat special de

12
 conducere, posedă suveranitate şi emite reguli de conduită obligatorii pentru toţi.*
Dar, o noţiune mai concisă, mai precisă şi mai clară, care poate fi uşor de reţinut, credem, poate fi
următoarea: - Statul este o etnitate politică care deţine suveranitatea într-un teritoriu delimitat de
frontiere, constituită dintr-o populaţie şi dintr-o putere instituţionalizată.
________
* A se vedea : Хропанюк В.Н. Теория государства и права.. - Москва., 1993. стр.47

13. PREMISELE ECONOMICE ŞI SOCIALE

DE APARIŢIE A STATULUI

Condiţiile apariţiei organizării statale a societăţii s-au format treptat în perioada descompunerii
comunei primitive, atât prin evoluţia treptată a formelor de producţie şi a relaţiilor de producţie, cît şi prin
modificările în structura şi organizarea societăţii primitive.
Schimbările treptate în domeniul procurării celor necesare pentru trai au condus la înlocuirea
principalelor preocupări umane - vânătoarea, pescuitul, culesul - cu îndeletniciri noi, legate de creşterea
vitelor şi creşterea plantelor. Astfel omul societăţii primitive face o cotitură de la economia de dobândire
a bunurilor la economia productivă. Rezultatul surplusului de produse duce apoi la apariţia proprietăţii
private asupra mijloacelor de producţie.
Apare prima mare diviziune socială a muncii. Triburile de păstori se separă de triburile de
agricultori şi triburile de vânători.
Descoperirea metalelor, mai ales a fierului folosit pentru confecţionarea uneltelor, care are drept
rezultat extinderea agriculturii pe suprafeţe mari, condiţionează cea de-a doua mare diviziune socială a
muncii, care constă în separarea meşteşugarilor de restul producătorilor.
Dezvoltarea schimbului regulat de produse, necesitatea dezvoltării economiei de mărfuri şi a
economiei băneşti conduc la cea de a treia mare diviziune socială a muncii, care constă în separarea unei
noi îndeletniciri omeneşti, a unei categorii sociale, care se ocupa cu medierea schimbului de produse - a
negustorilor.
Schimbările profunde în sfera producţiei umane au condus succesiv la modificări în structura socială
a comunităţii primitive, la apariţia inegalităţii sociale. Odată cu scindarea ginţii şi a triburilor în
oameni liberi şi sclavi apar inegalităţi patrimoniale în rândul oamenilor liberi.
La popoarele care n-au cunoscut relaţiile de producţie de tip sclavagist, descompunerea comunei
primitive a cauzat scindarea societăţii în clasa aristocraţiei funciare - feudalii, şi în clasa ţărănimii
dependente – iobagii(şerbii).
Următoarea formă de organizare socială, prin care trece orânduirea comunei primitive în procesul
descompunerii sale, perioada-imediat premărgătoare apariţiei statului, este democraţia militară, unde
are loc trecerea principalelor bogăţii în mâna unei minorităţi sociale, creşte numărul sclavilor recrutaţi
din rândurile prizonierilor de război şi ale oamenilor liberi, care nu-şi pot plăti datoriile. (mai detaliat, a
se vedea la întrebarea a cincea).
Aceste contradicţii sociale pot fi rezolvate numai prin victorii forţelor şi a formelor noi de organizare
socială asupra celor vechi. Aşa cum apariţia proprietăţii private şi a claselor sociale a fost o necesitate
istorică şi un progres social, apariţia unei forme superioare de organizare socială - a organizării statale a
societăţii - se impune cu aceeaşi necesitate.
Statul este rezultatul unei societăţi ajunsă la o anumită treaptă de dezvoltare, o putere, care,
desprinsă de masa populaţiei, asigură supremaţia politică a ei.

14. FORMA STATULUI

Noţiunea de formă a statului este privită în literatura de specialitate ca fiind formată din anumite
elemente-componente cum ar fi: a). forma de guvernământ; b). structura de stat şi c). regimul politic.
Forma de guvernământ. Prin ea se înţelege organizarea puterii supreme de stat, modul de formare şi
competenţa organelor supreme a statului. Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ este
republica şi monarhia.
13
 Republica este acea formă de guvernământ în care puterea supremă o deţine un organ colegial ales pe
un timp limitat. Republicile sînt de doua feluri: prezidenziale şi parlamentare. În cele prezidenţiale,
preşedintele ţării este în fruntea guvernului şi a statului (Argentina, Rusia, Brazilia, SUA). În cele
parlamentare puterea preşedintelui este slabă, rareori, pur simbolică – îmînarea distincţiilor de stat,
acordarea de cetăţenie, acreditarea ambasadorilor. Aici există prim-ministru, care conduce cu guvernul şi
este, totodată, şi liderul partidului sau a coaliţiei de guvernămînt (Grecia,Italia,Germania ş.a).
Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă o deţine o singură persoană ce ocupă
tronul, uneori prin succesiune, alteori fiind aleasă pe viaţă. Actualmente în lume, monarhiile sînt de două
feluri: dualiste şi parlamentare. Cele dualiste prezintă o divizare formală a puterii de stat între guvern
format în exclusivitate de monarh şi parlament. Puterea executivă este în măinile monarhului, iar cea
legislativă – a parlamentului. De aici şi denumirea de dualistă, adică dublă putere. Parlamentul, de fapt,
este supus monarhului. În monarhia dualistă monarhul exprimă interesele clasei feudalilor, iar
parlamentul- clasei burgheze. (Germania anilor 1871-1918, Etiopia, Iran-Persia).
În monarhia parlamentară puterea monarhului este limitată de parlament şi guvern. Guvernul este
format de partidul sau coaliţia de partide care au luat majoritatea de voturi la alegerile parlamentare şi
răspunzător în faţa parlamentului. Liderul partidului majoritar în parlament devine şeful guvernului.
Monarhul participă la formarea guvernului pur formal şi, în genere, puterea monarhului este pur
decorativă. Instituţia monarhiei în statele contemporane, este păstrată ca o datină-tradiţie faţă de istoria
controversată a lor (Anglia, Olanda, Suedia, Danemarca, Belgia).
Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat în funcţie de împărţirea administrativ-
teritorială. Din punct de vedere a structurii de stat se întâlnesc state unitare şi state compuse.
Statele unitare sunt cele care au un singur organ suprem al puterii de stat şi un singur guvern. Ca
exemplu România, Polonia, Anglia, Franţia, Italia, Ungaria, Mongolia etc.
Statul unitar se caracterizează prin existenţa unor formaţiuni statale unice. Aici puterea de stat
suverană este realizată pe întreg teritoriul ţării şi asupra întregii populaţii, printr-un singur rând de organe
supreme(un singur parlament, guvern, o singură procuratură generală, o singură bancă centrală, o singură
Constituţie, în sfîrşit).
Actele normativ-juridice provin de la centru şi sunt obligatorii pe întreg teritoriul. In cadrul acestui
stat populaţia are o singură cetăţenie. În raporturile cu alte state acţionează ca subiect unic de drept
internaţional. Aceste state funcţionează potrivit principiului unităţii puterii de stat.
Statele unitare sînt multinaţionale (China, Pakistan, Afganistan, ş.a) şi mononaţionale (Polonia,
Japonia, Haiti, ş.a)
Statele compuse sau federaţiile sunt definite ca o formaţiune statală compusă din două sau mai multe
state membre(aşa ca pămîntiri, cantoane, provincii, state, republici, etc.) în care se constituie două rânduri
de organe centrale de stat unul la nivelul federaţiei şi altul la nivelul statelor federale, primele având
competenţă asupra întregului teritoriu şi asupra întregii populaţii, iar secundele numai asupra teritoriului
şi populaţiei lor. Statele membre îşi transferă o parte din atribuţiile lor către centru, către statul federal.
Statele federale dispun de o putere de auto-organizare. Statele federale se constituie nu pe principii
naţionale, ci după criteriile teritoriale, naţional-teritoriale, pe baza particularităţilor geografice. Statele
compuse(federative) sunt cele care au luat naştere ca rezultat al unirii în comun a mai multor state
unitare. Ca exemplu fiind Statele Unite ale Americii, Republica Federală a Germaniei, Federaţia
Rusă(Rusia), Mexic.
Confederaţiile sunt o asociere vremelnică de state, acestea prin unirea lor nu formează un stat, care să-
şi exercite puterea pe întreg teritoriul statelor asociate. Deaceea ea nu constituie o structură de stat, este o
formă a uniunilor statale, un fenomen al vieţii internaţionale. Această uniune de state îşi constituie un
organ al asociaţiei alcătuit din delegaţi a tuturor statelor. Acesta e numit congres, consiliu etc. El poate
lua decizii numai cu unanimitate de voturi a reprezentanţilor statelor membre. Statele membre fac parte
din confederaţie ca subiecte a dreptului internaţional şi pot ieşi oricând din ea. ( spre exemplu: CSI-
comunitatea statelor independente).
Regimul politic înseamnă un mod de funcţionare a principalelor elemente ale sistemului politic al
societăţii. Esenţa şi conţinutul regimurilor politice sunt în funcţie de eficienţa institutelor politice. Gradul
de maturizare a democraţiei în societate este principalul criteriu de stabilire a unui sau altui regim politic.

14
Metodele utilizate de institutele de stat şi de cele politice în procesul exercitării reale a puterii
caracterizează tipurile de regimuri politice. Pornind de la această premisă, regimurile politice pot fi
divizate în două grupe mari: democratice şi ne democratice. La rândul lor cele ne democratice mai sunt
clasificate în totalitare, autoritare, fasciste etc.

15. SCOPUL, SARCINILE Şl FUNCŢIILE STATULUI

În diferite etape ale dezvoltării sale statul avea diferite scopuri. Noul stat, statul social, se
caracterizează din punct de vedere juridic, prin trecerea de la un drept cu o funcţie relativă de protecţie la
un drept cu o funcţie de protecţie şi asigurare a tuturor drepturilor şi libertăţilor şi a tuturor bunurilor
sociale. Acest stat trebuie să-şi conserve numai monopolul asupra forţei legitime a cărei exercitare este
limitată de recunoaşterea şi garantarea drepturilor omului (şi a dreptului în general). Este larg răspândită
ideia că acest nou stat are ca funcţii principale, generale: asumarea sarcinii de realizare a unei societăţi
mai integrate, mai echilibrate, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, asigurarea principiului
separării puterilor, respectarea regulilor procedurii democratice apte să genereze decizii adecvate.
Sarcinile şi funcţiile statului sînt noţiuni apropiate, strîns legate însă, nu sînt identice. Sarcinile
statului determină menirea lui socială, misiunea istorică în unele sau altele perioade istorice. Sarcinile
constituie premizele funcţiilor. Din sarcini rees funcţiile.
Dat fiind faptul că statul activează pe plan intern şi extern, funcţiile lui pot fi divizate nemijlocit în
interne şi externe, ele fiind subînţelese ca direcţii de activitate a lui.
La funcţiile interne ale statului sunt atribuite următoarele:
 economică - organizaţională;
 repartiţiei şi controlului;
 menţinerii ordinii publice;
 educativă, ecologică, socială, etc.
La funcţiile externe se referă:
 funcţia de apărare a statului;
 funcţia de colaborare cu alte state;
 integrării în economia mondială;
 funcţia menţinerii păcii şi securităţii internaţionale etc,
Funcţiile statului mai pot fi împărţite în economice, politice, ideologice etc.

16. MECANISMUL (APARATUL) STATULUI

Statul este o organizaţie politică. Pentru realizarea funcţiilor sale statul îşi organizează un sistem de
instituţii, de organe care dau expresie concretă puterilor publice. Atunci când statul este analizat ca o
organizaţie, se foloseşte denumirea de "mecanism" sau "aparat”. Aceste mecanisme constă din acele
instituţii sau organe ale statului care în ansamblul lor realizează sarcinile şi funcţiile puterii de stat.
Modul lor de funcţionare, competenţa şi atribuţiile lor se conţin în Constituţie şi legile organice.
Elementul de bază al mecanismului statului îl constituie organul de stat, care este acea parte
componentă a aparatului de stat, investită cu competenţă şi putere şi care se caracterizează prin aceea că
cei care o compun au o calitate specifică - deputaţi, funcţionari sau magistraţi, prin activitatea căreia se
realizează sarcinile şi funcţiile statului.
Activitatea organelor de stat se efectuează prin elaborarea de acte juridice care au un caracter oficial,
fiind obligatorii. În actele organelor de stat se concretizează voinţa statului.
Potrivit criteriilor ce stau la baza separaţiei puterilor se poate vorbi despre organe de stat legislative,
executive, judecătoreşti. Fiecare categorie de organe aduce la îndeplinire o anumită formă de activitate
în temeiul competenţei ce-i este rezervată prin lege. Actele acestor organe pot fi realizate în caz de
nevoie prin constrângere.
Activitatea organelor de stat se caracterizează prin următoarele:

15
 a) organele legislative - activitate de legiferare în cadrul căreia sunt eliberate cele mai
importante acte de stat, cum sunt legile;
b) organele executive(centrale şi locale) – organizează, traducerea în viaţă sarcinilor statului pe
baza legilor;
c) organele judecătoreşti - aplică legile pedepsind infractorii în cazul săvîrşirii faptelor ilegale
sau judecă litigiile dintre particulari.

17. STATUL ÎN SISTEMUL POLITIC AL SOCIETĂŢII

Noţiunea de sistem politic vine din ştiinţa sociologiei, şi este relativ nouă. Definiţia sistemului
politic al societăţii este următoarea:
Sistemul politic al societăţii – este totalitatea organizaţiilor(formaţiunilor) de stat şi obşteşti,
chemate să dezvolte activitatea politică a personălităţii în procesul realizării puterii politice.*

La etapa actuală sistemul politic are următoarele sarcini:

asigură dirijarea (conducerea)efectivă cu toate treburile obşteşti;
antrenarea activă a cetăţenilor în viaţa politică de stat şi obştească (ea se manifestă prin
antrenarea maselor largi a populaţiei la conducere, administrare, elaborarea, discuţia, adoptarea şi
întroducerea în viaţa practică a deciziilor social-economice);
coordonarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor cu îndatoririle şi responsabilităţile lor faţă de
societate şi ceilalţi concetăţeni.
Sistemul politic este compus din: stat, partidele politice din ţară, organizaţiile obşteşti care au ca scop
acapatarea puterii de stat. Toate aceste componente ale sistemului politic îşi au scopurile lor bine orientate
– acapararea şi menţinerea puterii politice(de stat), scopuri care sînt reflectate în statutele şi programele
acestor formaţiuni.
Sistemul politic este strîns legat cu activitatea specifică a oamenilor- politica, care reflectă relaţiile
dintre clase, grupe sociale, colective, personalităţi faţă de puterea de stat (puterea politivă).
La baza sistemului politic stau relaţile politice , politica, care, de fapt, apare odată cu statul.
În statele antice la fel existau partide, numai că sub o altă formă. Aşa, în Atena concurau partidele lui
Pericle şi Alchiviada, democraţii şi aristocraţii. În Roma antică concurau partidul fraţilor Grakhii –
“popular” şi partidul lui Sulla – “patrician”. Desigur, aceste grupări- partide nu cunoşteau ce-s acelea
carnete de partid, secretar de partid, comitet central, etc., însă ele atît după formă, cît, mai ales după
conţinut puţin se deosebeau de partidele actuale.
Referindu-ne la locul statului în sistemul politic al societăţii, menţionăm că statul este formaţiunea
politică care îşi are în răndurile sale toţi cetăţenii, fără careva-i rezerve. Dacă la un partid, spre exemplu,
pot adera la dorinţă, în dependenţă de convingerile politice a fiecăruia, atunci parte din stat fac toţi
cetăţenii ei, toţi membrii societăţii, indiferent de apartenenţa la o clasă aparte, de vîrstă, profesie, religie
etc.
Momentele de bază care determină statul în sistemul politic al societăţii:
Statul exprimă interesele generale a tuturor membrilor societăţii, este o organizazie a tuturor
cetăţenilor din ţară, prezintă întreaga societate faţă de alte societăţi, adoptă decizii care sînt
obligatorii pentru toţi membrii societăţii.;
Statul este proprietarul celor mai importante mijloace şi unelte de producţie în societate, şi
contribuie la perfecţionatea societăţii, determină direcţiile de dezvoltare pentru toţi şi fiecare în
parte;
Statul dispune de un aparat special de dirijare şi constrîngere;
Statul dispune de mijloace juridice cu ajutorul cărora foloseşte metode de convingere şi de
constrîngere dacă este nevoie;
Statul dispune de suveranitate.

16
 Afară de stat şi partidele politice din sistemul politic al societăţii fac parte şi organizaziile obşteşti
care, în Republica Moldova, participă activ la elaborarea şi realizarea politicii statului. Ele participă la
toate campaniile politice – alegeri în Parlament, organe locale, referendumuri, elaborarea proiectelor de
legi etc.
Unii autori, susţin ideia că şi colectivele de muncă, la fel, fac parte din sistemul politic al societăţii.
Colectivele de muncă sînt nişte micro- sisteme politice.**
________________
* Марченко М.Н. Общая Теория Государства и Права.- М.-1998, Т.1, стр.243
**Млынарж З. Трудовой коллектив как субьект политической системы// журн.Коммунист.-
1990.-№18, стр.32

18. STATUL, DREPTUL Şl NATURA

Statul, dreptul şi natura se află într-o permanentă mişcare, dezvoltare, într-o unitate dialectică. Natura
are o influenţă deosebită asupra dezvoltării societăţii. Funcţionarea şi dezvoltarea ei depinde de condiţiile
naturale şi rezervele resurselor naturale.
Odată cu dezvoltarea civilizaţiei creşte influenţa societăţii asupra naturii. Natura într-o măsură
oarecare nu satisface omenirea şi ea o schimbă datorită acţiunii zilnice repetate de activitate. Societatea
influenţează natura prin activitatea de producere. Această activitate şi alte forme de influenţă a omului
pot acţiona negativ asupra naturii. Pentru menţinerea unui echilibru între societate şi natură sunt necesare
măsuri de protecţie din partea statului. Pentru menţinerea unei ordini de drept prin folosirea pământului,
pădurilor, apelor, zăcămintelor minerale, lumii animale şi vegetative etc., statul elaborează acte
legislative corespunzătoare, ia măsuri de protecţie a legalităţii în domeniul folosirii obiectelor naturii.
Statul are următoarele funcţii de administrare a obiectelor naturii:
 de planificare în domeniul folosirii şi protecţiei naturii;
 repartizarea obiectelor naturii în folosinţă;
 înregistrarea obiectelor naturii;
 soluţionarea litigiilor ce apar domeniul folosirii şi protecţiei naturii;
 întocmirea cadastrelor de stat;
 controlul asupra folosirii şi protecţiei naturii.
Extinderea acestei probleme de mare importanţă a adus la apariţia unei ramuri de drept - dreptul
ecologic, îndreptat spre reglementarea relaţiilor obşteşti în sfera interacţiunii societăţii şi naturii: folosirea
raţională a resurselor naturale, ocrotirea lor şi reproducerea, ocrotirea mediului înconjurător în întregime
şi apărarea lui în interesele generaţiilor din prezent şi viitor. Acest drept este compus din câteva subramuri
independente: dreptul funciar, al apelor, atmosferei, subsolului, lumii animalelor şi rezervaţiilor naturale.

19. CONCEPTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI

Dreptul este un fenomen complex al vieţii sociale. Cuvântul drept derivă din latinescul directus
care are sensul de direct, adică este regulă de conduită. În filozofie pornind de la ideile lui Aristotel şi
Platon. Dreptul este conceput în sensul de justeţe, echitate. In acest sens prin drept se înţelege
îndatorirea de a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine.
Sensul juridic al termenului are şi el două distincţii ele fiind următoarele: drept obiectiv şi subiectiv.
Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul
vieţii sociale în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului. Dreptul subiectiv este
posibilitatea unui subiect de aşi valorifica sau aşi apăra împotriva terţelor un anumit interes protejat de
lege. Obiectiv este cea ce există independent de voinţa noastră, iar subiectiv este ceea ce depinde de
voinţă. Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de
subiectele raportului juridic concret. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv. Dreptul obiectiv,

17
privit ca un ansamblu de reguli de conduită este menit să reglementeze voinţa oamenilor grupaţi în
societate. Dreptul obiectiv poate fi privit sub un dublu aspect:
 ca un ansamblu de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică juridică);
 formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat competente să
utilizeze aceste forme);
Dreptului obiectiv în vigoare într-un stat anumit poartă denumirea de "drept pozitiv"
Dreptului subiectiv îi corespund întotdeauna obligaţiile juridice.
Definiţia dreptului:
Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat care au ca scop
organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din
societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării
drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale.

20. PREMISELE APARIŢIEI DREPTULUI

Dreptul, ca institut, ce derivă din societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre
O ameni, este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile societăţii în diferitele
sale trepte de dezvoltare istorică.
Dreptul şi statul sunt două fenomene indisolubil legate între ele, a căror apariţie se explică prin
aceleaşi cauze sociale. În societatea comunei primitive nu exista dreptul, astfel cum nu exista nici statul.
Apariţia dreptului a fost pregătită de o perioadă îndelungată de dezvoltare lentă a forţelor de producţie
în cadrul primei orânduiri sociale, orânduirea comunei primitive de evoluţia treptată a structurii ei de
clasă a relaţiilor de producţie şi a formelor de conducere socială din cadrul acestei orânduiri.
În societatea comunei primitive regulatorul de bază a relaţiilor sociale era obiceiul. El
consolida cele mai bune variante de comportament formate de-a lungul dezvoltării societăţii, se
transmiteau din generaţie în generaţie şi apărau interesele tuturor membrilor societăţii.
Formarea dreptului, ca sistem de reguli care exprimă voinţa de stat şi a căror respectare este
asigurată de puterea statului, constituie un proces de durată şi de o mare complexitate, proces care
prezintă particularităţi de la un popor la altul, de la un stat la altul.
0 primă cale de creare a dreptului în toate statele sclavagiste şi feudale constă
în preluarea unor obiceiuri care au dăinuit în societatea comunei primitive şi care au fost adaptate de clasa
dominantă la necesităţile ei, fiind declarate obligatorii sub ameninţarea aplicării unor sancţiuni de stat.
Aceste obiceiuri au format dreptul obişnuielnic sau cutumiar.
0 altă cale de formare a dreptului constă în crearea dreptului scris, în instituirea
unor acte normative - legi, care cuprindeau pe de o parte obiceiuri vechi adaptate de clasa dominantă, şi
pe de altă parte dispoziţii juridice noi, necunoscute vechii orânduiri, dispoziţii exprimând privilegiile
clasei conducătoare în stat.
A treia cale de apariţie a dreptului, pe o treaptă mai evoluată a organizării statale, când s-a
ajuns la o diviziune mai precisă a activităţii mecanismului de stat, şi anume, formarea dreptului prin
soluţiile date de judecători, de instanţele judecătoreşti.
Dintre primele legiuiri (adevărate monumente juridice) se menţionează: Codul lui Hamurapi
(Babilon), Legile lui Manu (India), Codul lui Mu (China), Legea celor 12 table la romani etc.

21. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare care stau la baza întregului
sistem de drept dintr-o ţară, orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului. Principiile dreptului
sunt determinate de relaţiile sociale, fiind expresia valorilor promovate şi apărate de drept. Principiile
dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare, generale ce pot fi formulate în textele actelor
normative de regulă, în Constituţii şi alte acte juridice.
Principiile dreptului sunt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie să se ţină seama atât în

18
 elaborarea dreptului cît şi în aplicarea sa. Cele mai generale şi fundamentale principii ale dreptului
coincid cu valorile sociale promovate de drept.
Alături de principiile generale ale dreptului se disting anumite principii proprii uneia sau câtorva
ramuri de drept, fiind înscrise în coduri sau alte legi. În această categorie intră asemenea principii ca cel
al legalităţii, încriminării şi pedepsei în dreptul penal, principiile libertăţii contractuale sau bunei credinţi
în dreptul civil şi altele. Fiecare disciplină juridică de ramură studiază principiile ramurii de drept
respective.
Dintre principiile de bază ale dreptului se poate enumera următoarele:
1. Principiul libertăţii şi egalităţii.
Statul - ca organism politic trebuie să garanteze juridic şi efectiv libertatea şi egalitatea indivizilor.
Însăşi Declaraţia universală a drepturilor omului prevede în art.3 că "Fiecare individ are dreptul la viaţă,
la libertate şi la siguranţa personală". Fiind fundamente ale vieţii sociale libertatea şi egalitatea trebuie să-
şi găsească expresie juridică.
2. Principiul echităţii şi justiţiei.
Acţiunea acestui principiu priveşte atât activitatea legiuitorului, cît şi activitatea de interpretare şi
aplicare a dreptului. Justiţia reprezintă acea stare generală ideală a societăţi realizabilă prin asigurarea
pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor comune.
3. Principiul responsabilităţii.
Responsabilitatea este un fenomen social care exprimă un act de angajare a individului în procesul
interacţiunii sociale. Responsabilitatea este o asumare a răspunderii faţă de rezultatele acţiunii sociale a
omului, acţiunea socială este cadru nemijlocit de manifestare a responsabilităţii, iar libertatea este o
condiţie fundamentală a responsabilităţii. Fiind strâns legată de acţiunea omului, responsabilitatea se află
în strânsă corelaţie cu sistemul normativ. Nivelul şi măsura responsabilităţii sunt apreciate în funcţie de
gradul şi conţinutul procesului de transpunere conştientă în practică a prevederilor normelor sociale.
4. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului.
Acţiunea acestui principiu constituie premisa existenţei statului de drept. Caracteristica fundamentală
a statului de drept o constituie cucerirea pe cale legală a puterii şi apoi executarea sa în conformitate cu
cerinţele legalităţii. Într-un asemenea stat, dreptul îndeplineşte misiunea sa de intermediar între idealurile
morale, filozofice, sociologice, între ordine şi viaţă.

22. IZVOARELE (FORMELE) DREPTULUI. IZVOARELE DREPTULUI ÎN

[Link]

Pentru ca o regulă de conduită să devină o normă juridică este necesar ca ea să capete o

anumită formă. De aceia formele de exprimare a normelor juridice, în literatura juridică au
căpătat denumirea de izvoare ale dreptului.
Se cunosc două accepţiuni ale noţiunii de izvor:
 izvor de drept în sens material
 izvor de drept în sens formal
Izvoarele materiale ale dreptului sunt denumite şi izvoare reale. Izvoarele materiale ale dreptului sunt
şi realităţi exterioare ale acesteia şi care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli
izvorâte din necesităţile practice : (dacă este vorba de obicei). Acestea sunt forţe creatoare ale dreptului.
În conţinutul acestor izvoare (denumite şi surse) sunt introduse elemente ce aparţin unor sfere diferite
ale realităţii sociale. Sunt socotite, astfel, izvoare reale ale dreptului: 1) factori de configurare a dreptului;
2) dreptul natural şi raţiunea umană; 3) conştiinţa juridică.
Izvoarele formale - sunt o forma exţepţională de exprimare a normei de drept. Sensul juridic al
noţiunii de izvor formal al dreptului cuprinde o mulţime de aspecte, de modalităţi prin care conţinutul
normei de drept devine regulă de conduită, se impune ca model de urmat în relaţiile dintre oameni. Teoria
juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte izvoarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale
de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte. Spre exemplu: obiceiul este un izvor

19
nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezintă întotdeauna sub formă scrisa; obiceiul şi
doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire de legi şi jurisprudenţă care sunt surse oficiale;
în acelaşi timp actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe, pe cînd obiceiul
sau normele elaborate de organizaţii nestatale, sunt izvoare indirecte, ele trebuind să fie “aprobate” de o
autoritate statală pentru a deveni izvoare de drept.
Vorbind de izvoare creatoare şi izvoare interpretative, legea şi cutuma sunt izvoare creatoare întrucât
crează norme noi, pe când jurisprudenţa şi doctrina, necreând norme noi, ci doar interpretând pe cele
existente nu au caracter novator, ci doar interpretativ.
Pentru a nu confunda forma de exprimare cu forma de izvor putem clasifica izvoarele dreptului în
două categorii: izvoare potenţiale şi izvoare actuale.
Izvoarele potenţiale, exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau aproba norme juridice.
Izvoarele actuale - sunt izvoarele eficiente determinate, operând cu relaţii sociale concrete, constând
în toate actele normative în vigoare.
Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de pînă acum a dreptului prin următoarele: obiceiul
juridic, practica judecătorească şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ şi actul normativ.

Obiceiul juridic sau cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului. Ca regulă socială, obiceiul precede
dreptului. El apare în treapta primitivă de dezvoltare a societăţii.
Ca regulă socială, obiceiul este rolul unele experienţe de viaţă a unei comunităţi, al repetării unei
practici. Oamenii aplică, în procesul interacţiunii lor, în mod inconştient de multe ori unele reguli. Pe cale
de repetiţie ei ajung la convingerea că regula respectivă este utilă şi necesară fi urmărită în viaţa de toate
zilele. Însă nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept. Mecanismul trecerii unui obicei
din sistemul general al normelor generale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente
importante:
 fie ca statul, prin organele sale legislative, sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-l încorporează
într-o normă oficială;  fie ca obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în faţa unei instanţe
de judecată şi aceasta îl acceptă ca regulă juridică. Exemple de obiceiuri juridice: Legea celor 12 table
la romani, Legea salică la franci, Ius Valachicum la volohi, Obiceiul Pămîntului la moldoveni.
Doctrina juridică cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le
dau fenomenului juridic. Ea este ştiinţa juridică. Ştiinţa are un rol teoretic explicativ iar interpretările
ştiinţifice făcute materialului nominativ ajută pe legiuitor în procesul de creare a dreptului sau pe
judecător în procesul de aplicare a dreptului. Mai cu seamă doctrina a avut o mare însemnătate şi a fost
recunoscută ca izvor de drept în antichitate şi perioada medievală. Bunăoară, în dreptul roman
jurisconsulţii au desfăşurat o activitate complexă şi bogată privind aplicarea şi interpretarea dreptului.
Dintre ei îi putem numi pe Papinian, Paul, Ulpian, Modestin, Gaius ş.a.
Practica judiciară şi precedentul judiciar este alcătuită din totalitatea hotărîrilor judecătoreşti
pronunţate de către instanţele de toate gradele. Potrivit scopului lor, instanţele de judecată soluţionează
anumite cauze ce se deduc în faţa lor şi pronunţă hotărâri stringente (sentinţe) pe baza legii. Cauzele
judecate de tribunale sunt de drept privat sau de drept public. Interpretând şi aplicând norma juridică,
judecătorul trebuie să judece cauza şi să pronunţe sentinţa.
Rolul jurisprudenţei este acela de a interpreta şi aplica la cazuri concrete legea, de aceea ea nu poate
avea un rol creator, nu poate fi izvor de drept, însă practica constată de multe ori faptul că instanţele de
judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege. Organele de fixare a
jurisprudenţei sunt Curţile Supreme (Curtea de Casaţie, Tribunalul Suprem etc.) Ele rezolvă conflictele
dintre instanţele inferioare şi impun acestora o anumită interpretare. Asemenea soluţii constante şi
unitare sunt invocate uneori ca precedente judiciare în activitatea judecătorească şi pe baza lor se
soluţionează cauzele cu care au fost investite tribunalele. Practica judecătorească devine astfel, izvor de
drept. În sistemele juridice ale bazinului de civilizaţie anglo-saxon jurisprudenţa este recunoscută şi
acum ca izvor de drept. Dreptul comun este alcătuit din hotărâri judecătoreşti şi obiceiuri juridice.
Precedentul judiciar joacă un rol foarte important, iar judecătorul nu este simplu interpret al legii, ci un
creator de lege. 0 cauză poate fi soluţionată pe baza unui precedent pronunţat cu sute de ani înainte.
Contractul normativ. Contractul normativ este un act juridic individual, în sens că el stabileşte

20
drepturi şi obligaţiuni pentru subiecte determinate (spre exemplu: pentru vînzători şi cumpărători etc.).
Există un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile şi obligaţiunile unor subiecte
determinate (ca participanţi la un raport juridic), ci au în vedere reglementări de caracter generic. Ele
poartă şi denumirea de contracte normative şi în această calitate ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv. În
dreptul constituţional contractul normativ reprezintă izvor de drept în materia organizării şi funcţionării
structurii federative a statelor.
Federaţiile se crează, în general, ca efect al încheierii unor contracte (tratate) între statele care doresc să
compună federaţia.
În ramura dreptului munci şi securităţii sociale contractul normativ este izvor de drept, sub forma
contractelor colective de muncă, in care se prevăd condiţiile generale ale organizării procesului muncii
într-o ramură determinată şi pe baza cărora sunt încheiate apoi contracte individuale de muncă.
În dreptul internaţional public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezintă izvor principal de
drept. Tratatul este întotdeauna expresia consimţământului liber a statelor şi numai în această măsură el
este izvor de drept cu obligaţii pentru statele semnatare.
Actul normativ. Actul normativ juridic este denumit uneori şi lege ca izvor de drept. În acest temei
trebuie de avut în vedere sensul larg al noţiunii de lege (ca act cu putere obligatoare) şi în sensul său
restrîns (actul normativ pe care-l aprobă după o procedură specifică parlamentul). Totalitatea actelor
normative alcătuiesc dreptul scris. Actul normativ este izvor de drept creat de organe ale autorităţii
publice, investite cu competenţe normative (Parlamentul, Guvernul şi organele administrative locale).
Sistemul actelor normative este compus din: legi, decrete, hotărîri, ordonanţe, regulamente, ordine.
Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legile, loc determinat de faptul că legea este act
normativ elaborat de Parlament, organul puterii legiuitoare, care exprimă voinţa şi interesele alegătorilor.
Celelalte acte normative elaborate în conformitate cu competenţele normative reprezentate prin
Constituţie acestor organe (organelor executive, trebuie să se subordoneze legilor. Faţă de celelalte acte
normative, legea se distinge prin cel puţin trei trăsături specifice: .
 legea are o procedură aparte de elaborare;
 legea are totdeauna caracter normativ, celelalte acte ale organelor executive, pot avea atât caracter
normativ cît şi individual;
 legea are competentă de reglementare primară şi originală (în sens că relaţiile sociale trebuie să-şi
găsească oglindire normativă în mod principal în conţinutul legilor şi nu alte acte normative).
În cadrul legilor, se remarcă, prin importanţa şi prin note fundamentale, legile
constituţionale.
Constituţiile fixează reguli esenţiale de organizare şi funcţionare a ordinii într-un stat. Fiind ea însăşi
drept pozitiv, Constituţia unui stat stă la baza acestuia şi în ea îşi găsesc consacrarea majoritatea
principiilor fundamentale politico-juridice.

La etapa contemporană, ca izvoare de drept în [Link] sînt:

[Link] şi II. Alte acte normative subordonate legilor, unde
Legile se împart în: [Link] constituţionale; [Link] organice şi 3. Legi ordinare, unde:
 Constituţia şi legile constituţionale (cele de revizuire a Constituţiei) sînt cele mai importante
izvoare de drept, deoarece se află în vîrful piramidei întregului sistem de acte [Link] sînt investite
cu o forţă juridică superioară tuturor celorlalte legi şi acte normative şi sînt adoptate de parlamentul RM
cu cel puţin 2/3 din numărul total de deputaţi, în trei lecturi.
 Legile organice reglementează acele relaţii sociale expres indicate în Constituţie (sistemul electoral,
organizarea şi desfăşurarea referendumului, organizarea Parlamentului şi Guvernului etc.).Ele se adoptă
cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, după cel puţin două lecturi.
 Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor rezervate legilor
constituţionale şi legilor organice şi se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
Din actele normative subordonate legilor fac parte: Decretele preşedintelui; Hotărîrile
Guvernului; Ordinele, instrucţiunile şi regulamentele ministerelor, departamentelor şi a altor organe
centrale ale administraţiei de stat; Hotărîrile, deciziile şi dispoziţiile organelor administraţiei publice
locale(primării, consilii comunale). Toate aceste acte sînt adoptate în baza legilor şi prevăd măsuri de

21
aplicare a legilor.

23. FUNCŢIILE DREPTULUI

Funcţiile dreptului sunt acele direcţii (orientări fundamentale) ale acţiunii mecanismului juridic, la
realizarea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului) precum şl
instanţele sociale cu atribuţii în domeniul realizării dreptului.
Funcţiile dreptului sunt:
1. Funcţia normativă. Această funcţie derivă din scopul superior al dreptului, el fiind destinat să
asigure subordonarea acţiunilor individuale faţă de conduita-tip. Această funcţie implică toate celelalte
funcţii ale dreptului. Ea este legată de caracterul normativ al dreptului, de normativitatea juridică. Orice
proces social nu se poate desfăşura anarhic, la întâmplare, ci într-un cadru organizat, normat,
reglementat. Funcţia normativă a dreptului exprimă poziţia dreptului în viaţa socială, calitatea sa de a fi
un mijloc efectiv de organizare şi conducere socială.
2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, ocrotind şi
garantând ordinea Constituţională, proprietatea, statutul şi rolul individului, dreptul apare ca un factor al
dezvoltării sociale. Dreptul previne dezorganizarea, asigură normala desfăşurare a relaţiilor sociale şi
formarea tipurilor de conduită socialmente utile, sau garantează conduitele ilicite. Dreptul stabileşte
principiile de bază ale convenţuirii sociale. În ansamblul prescripţiilor sale dreptul apară, prin mijloace
specifice fiecărei ramuri, viaţa în comun împotriva diferitor excese individuale, asigură securitatea
persoanei, proprietatea etc.
3. Funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice. Dreptul - în special Constituţia şi legile
organice asigură cadrul de funcţionare legală a întregului sistem de organizare socială. Organizarea şi
funcţionarea puterilor publice precum şi a institutelor politice este reglementat prin intermediul
dreptului.
4. Funcţia de conducere a societăţii. Actul normativ juridic este un act de conducere socială. În forma
ei cea mai generală legea este mijlocul universal de exprimare a cerinţelor sociale majore. Fiind o
îmbinare pe baze obiective a unor acte de gândire, de voinţă şi de experienţă, actul normativ juridic, ca act
de decizie şi de conducere, concentrează cerinţele esenţiale ale vieţii în comun.

24. DREPTUL ÎN SISTEMUL REGLEMENTĂRII NORMATIVE A RELAŢIILOR SOCIALE

Dreptul este o regulă de conduită în raporturile dintre oameni. Specificul lui ca fenomen social îl
constituie caracterul lui normativ. Existenţa şi realitatea dreptului se explică prin necesitatea stabilirii
unor reguli sociale, a unor norme de conduită obligatorii. Dreptul este un instrument pentru statornicirea
în societate a unor reguli în conformitate cu anumite valori sociale. Aceste reguli formează un ansamblu
unitar de reguli de conduită, edictate de puterea de stat sau apărute în altă formă ca obiceiul de pildă) a
căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Normativitatea juridică are un caracter imperativ, adică ea stabileşte ceea ce trebuie să facă oamenii,
adică ce conduită trebuie să aibă în anumite împrejurări. Obligativitatea dreptului este atât de puternică
încât nimeni nu poate ignora normele de drept, sub pretextul necunoaşterii lor.
Pentru înţelegerea mai profundă a rolului dreptului în sistemul reglementării normative a relaţiilor
sociale e necesar de cunoscut care este esenţa, conţinutul şi forma dreptului.
Esenţa dreptului constituie voinţa generală, oficializată (devenită voinţa juridică exprimată în legi şi
apărată de stat) care trebuîe privită ca o unitate de momente sociale şi psihologice. În drept rolul voinţei
are o dublă semnificaţie, rolul voinţei generale (a grupurilor sociale sau întregii societăţi) determinată de
anumite interese şi care tinde să se oficializeze prin intermediul activităţii statale şi de voinţa
individuală, care se manifestă în procesul aplicării dreptului.
Conţinutul dreptului îl constituie o totalitate de elemente care exprimă voinţa şi interesele sociale.
Conţinutul dreptului îl formează sistemul normelor juridice (sau conţinutul normativ al dreptului).

22
 Forma dreptului este modul de exprimare a normelor juridice, ea se împarte în internă şi externă.
Forma internă este interacţiunea ramurilor dreptului, gruparea normelor juridice pe instituţii şi ramuri
(ramuri de drept privat sau de drept public).
Norma exterioară poate fi analizată din mai multe puncte de vedere:
 din punct de vedere a modalităţilor de exprimare a voinţei legiuitorului sunt izvoarele dreptului;
 din punct de vedere al modalităţilor de sistematizare a legislaţiei sunt codificările şi încorporările;
din punct de vedere a modalităţilor de exprimare a normelor de drept în felurite acte ale organelor
de stat sînt legile, decretele, hotărârile etc.

25. NORMELE SOCIALE: NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA LOR.

NORME TEHNICE

În afară de drept, de normele juridice, asupra relaţiilor sociale, asupra conduitei oamenilor
acţionează deasemenea o mare varietate de norme, în sele mai variate forme şi modalităţi. Acţiunea
dreptului asupra relaţilor sociale are loc în cadrul unui sitem de reglementare compus dintr-o
miltitudine de norme(reguli) sociale.* Norma socială este o regulă de conduită sau un standard de
comportament a oamenilor în societate. Normele sociale privesc numai raporturile dintre oameni şi
sînt o creaţie a acestora, o expresie de voinţă a oamenilor.
Normele tehnice au în vedere cerinţele comportamentului uman faţă de natură, exprimate de
legile naturale. Ele au un caracter obiectiv, şînt întemeiate pe legile naturii şi nu depind de voinţa
omului. Omul nu le poate schimba, însă poate şi chiar trebuie să le cunoască pentru a putea să le
folosească şi să le instrumenteze corect atunci cînd foloseşte un obiect din natură (de exemplu:
prelucrarea pămîntului în conformitate cu normele agrotehnice, sau o maşină ori utilaj care
funcţionează după anumite norme tehnice, modul de conducere a automobilului). Normele de folosire
ale unei maşini, ale unui utilaj sau agregat tehnic, sînt norme tehnice care trebuie cunoscute şi aplicate
corect. În cazul că nu se respectă aceste norme tehnice, nici tehnologic nu se poate obţine rezultatul
dorit. În societatea modernă, industrializată, tehnologizată şi computerizată, folosirea şi respectarea
acestor norme este foarte importantă pentru ca activitatea umană să se poată desfăşura normal şi cu un
randament deosebit. De aceea, milte norme tehnice sau tehnologice au devenit obiect de reglementare
juridică (cum sînt cele din domeniul ecologic, al circulaţiei, al transportului şi telecomunicaţiilor)
devenind, prin aceasta şi norme sociale juridice(a se vedea, spre exemplu , Codul cu privire la
contravenţiile administrative).
Normele sociale, după conţinutul lor, adică sectorul sau tipul de relaţii sociale la care se referăse
disting: - norme economice(legi economice, norme şi normative care se referă la relaţiile de
producere, schimb şi consum în industrie, agricultură, comerţ, sistema financiară etc); - norme
juridice (normele de drept, care sînt sancţionate de stat); - norme politice (se referă la relaţiile
politice, mai sînt numite principii. De exemplu: puterea poporului, suveranitatea poporului, egalitatea
dintre popoare, naţiuni, state, separarea puterilor în stat etc.), normele politice îşi găsesc reflecţia în
manifeste, declaraţii politice, programe de partid, în constituţiile statelor;** -  norme obişnuielnice-
obiceiurile (datinele, tradiţiile care nu sînt recunoscute de puterea publică ca norme juridice); -
religioase (cele expuse în Biblie; Coran, Tora, Tadlmud, etc); - corporative sau ale organizaţiilor
obşteşti (norme elaborate de asociaţiile respective care se răsfrîng asupra relaţiilor membrilor acestor
organizaţii, spre exemlu- normele deontologice-eticii profesionale(Codul deontologic al avocaţilor),
Statutul profesiei de avocat, etc.
_______________
*Ioan Ceterchi, Ioan Craiovan.- Întroducere în teoria generală a dreptului.- Întroducere în teoria
generală a dreptului.-Buc.,-1996, pag.29
**Марченко М.Н. Общая Теория Государства и Права.- М.-1998, Т2, стр.69

26. CORELAŢIA DREPTULUI ŞI MORALEI

Morala reprezintă un ansamblu de idei, precepte, reguli cu privire la bine şi la rău, corect şi

23
 incorect, just şi injust. Morala, ca sistem raţional de norme pentru propria conduită se bazează pe
convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecărui individ în comportamentul său, regula morală
fiind datoria internă a persoanei, în primul rând faţă de sine însăşi.
Normele morale călăuzesc conduita oamenilor care-şi raportează astfel comportarea la valorile
morale de bine sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau imoral.
Normelor morale le corespund sancţiuni de aceeaşi natură şi anume pot fi o reacţie a mediului social
faţă de fapta imorală sau din sfera conştiinţei subiectului, acestea fiind cele mai puternice şi eficiente
sub forma de regrete, păreri de rău, mustrări de cuget sau scurpule de conştiinţă.
Vechimea moralei este tot atît de mare pe cît este şi societatea. Ea a jucat şi continuă să joace un
rol deosebit de important în reglementarea relaţiilor sociale şi asigurarea ordinii sociale.
Dar, care sunt asemănările şi deosebirile între drept şi morală? Atît dreptul cît şi morala reprezintă
un ansamblu de norme de conduita. Spre deosebire de drept normele morale dintr-o societate nu sunt
neapărat unitare. Ele se pot deosebi în funcţie de natura dreptului social, a colectivităţii naţionale,
sociale, religioase în care se manifestă. Dreptul în schimb, prin natura sa este şi trebuie să fie unitar
asigurînd o ordine juridică unică în societate, într-o ţară dată. Normele morale au un caracter spontan
în apariţia lor, pe cînd normele de drept, cu excepţia cutumei juridice, sunt rezultatul unei creaţii
conştiente şi organizate. Normele morale sunt strâns legate de cele religioase
Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea este foarte mare, pentru că în vreme ce normele de
drept pot să fie asigurate prin forţa de constrîngere a statului, normele morale au ca sancţiune poziţia
publică, mărginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă. Dar aceasta nu înseamnă
că sancţiunile morale sunt fără valoare. Evidenţa lor depinde de profilul moral al persoanei respective,
care resimte mai profund sau mai puţin profund şi deci, cu eficienţă mai mare sau mai redusă această
sancţiune.
Normele morale şi normele juridice au conţinut identic. De exemplu, normele penale care cer
persoanelor să aibă o comportare de respect faţă de viaţă, demnitate, proprietatea altora, sunt în
acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. Forţa dreptului se găseşte atît în justificarea sa
logică, raţională cît şi în aprobarea şi susţinerea sa morală.

27. DREPT OBIECTIV, DREPTUL SUBIECTIV ŞI DREPTUL POZITIV

Sensul juridic (în deosebire de sensul filosofic, sociologic etc) al termenului drept are două
distincţii, ele fiind următoarele: drept obiectiv şi subiectiv. Obiectiv este cea ce există independent de
voinţa noastră, iar subiectiv este ceea ce depinde de voinţă.
Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în
cadrul vieţii sociale în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului.
Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de subiectele
raportului juridic concret. Dreptul obiectiv, privit ca un ansamblu de reguli de conduită este menit să
reglementeze voinţa oamenilor grupaţi în societate. Dreptul obiectiv poate fi privit sub un dublu aspect:
 ca un ansamblu de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică juridică);
 formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de stat competente să
utilizeze aceste forme);
Dreptului obiectiv în vigoare într-un stat anumit poartă denumirea de "drept pozitiv"
Dreptul subiectiv este posibilitatea unui subiect de aşi valorifica sau aşi apăra împotriva terţelor un
anumit interes protejat de lege. Dreptul subiectiv exprimă faptul că el depinde de voinţa subiectului
raportului juridic concret. Dreptul subiectiv se echivalează cu noţiunea de drepturi ale subiectelor ce pot
întra în raporturi juridice. El prevede:
a) de a avea o anumită atitudine faţă de dreptul său;
b) de a solicita atitudinea corespunzătoare din partea subiectului obligat;
c) să solicite apărarea dreptului său pe cale statală. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.
Drepturilor subiective întotdeauna le corespund obligaţiile juridice.

24
 28. SISTEMUL DREPTULUI

În societate există o mare varietate de norme juridice, norme de drept constituţional, care
reglementează organizarea societăţii în stat, conducerea politică a acesteia, normele de drept
administrativ, care guvernează procesul executării legilor, norme de drept civil, care reglementează în
deosebi relaţiile patrimoniale în care părţile apar ca egale în drepturi etc.
Dincolo însă de specificul lor, toate normele juridice au ceva comun, trăsături comune care determină
multiple interrelaţii şi face posibilă şi necesară unirea lor într-un ansamblu unic, într-un sistem.
Ele exprimă o voinţă unică exprimată prin intermediul organului legiuitor, care, în statele moderne,
este parlamentul. Prin crearea normelor juridice se formează conţinutul normativ al dreptului ce urmăreşte
un scop unic îndreptat în general în direcţia realizării sarcinilor comune ale societăţii respective. De
asemenea unitatea normelor juridice este determinată şi de faptul că ele pot fi realizate la nevoie cu
ajutorul organelor de stat, ceea ce le şi deosebeşte de alte norme - politice, morale, religioase etc.
Unitatea normelor juridice, determinată de diversitatea lor, de varietatea relaţiilor ce formează obiectul
reglementării ori utilizarea formelor deosebite de realizare a voinţei legiuitorului, sunt elementele
specifice oricărui sistem. Orice sistem presupune unitatea cît şi diversitatea elementelor, din care e
format, de asemenea presupune interelaţii între elementele sale. Normele juridice, fiind atît de variate, nu
pot fi înţelese decît prin prizma relaţiilor dintre ele. Aceste legături puternice şi durabile dintre normele
juridice face obiectiv posibilă integrarea lor în sistem.
În literatura juridică sistemul dreptului este privit ca rezultatul unităţilor ramurilor şi instituţiilor
dreptului.
Normele juridice nu există izolate, ele se grupează în instituţii şi ramuri. În felul acesta, norma juridică
reprezintă elementul de bază al sistemului dreptului, ea formează sistemul juridic elementar.
29. PRINCIPIILE SISTEMULUI DE DREPT

Dreptul într-un stat se prezintă ca un sistem structurat, potrivit anumitor criterii şi principii determinate
de unele cerinţe obiective, principale. Principiile sistemului de drept intern sunt următoarele:
1. Unitatea elementelor sale componente.
Normele juridice dintr-un stat, oricît ar fi de deosebite unele de altele prin conţinutul şi forma lor,
reprezintă totuşi o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între ele şi organizate într-un sistem. Ele
nu sunt o îngrămădire de piese detaşate, ci, dimpotrivă, se asamblează în mod organic. Cauzele care fac
ca dreptul dintr-un anumit stat să fie pătruns de unitate în ansamblul normelor sale şi ca între aceste
norme să existe o concordantă internă trebuie, căutate în comunitatea principiilor dreptului din statul
respectiv. Dreptul într-un stat ni se înfăţişează nu ca o simplă sumă aritmetică dată de totalitatea normelor
juridice în vigoare, ci ca un ansamblu al acestora, structurate , organizate într-un sistem, pe baza anumitor
principii.
2.Diferenţierea (împărţirea) elementelor sistemului dreptului.
În afară de unitatea dreptului sistemul dreptului evocă şi diferenţierea sa. Cea mai largă grupare de
norme juridice o constituie ramura de drept avînd ca criterii de structurare obiectul reglementării, metoda
reglementării şi principiile comune ramurii de drept respective. În cadrul fiecărei ramuri de drept,
normele juridice se grupează în ansambluri normative mai reduse - instituţii juridice şi subramuri.
3.Diversitatea legăturilor dintre elementele sistemului de drept.
Se cunosc următoarele nivele de relaţii între elementele sistemului dreptului:
 nivelul sistemului dreptului general;
 nivelul ramurilor dreptului;
 nivelul instituţiilor juridice;
 nivelul normelor dreptului.
Exprimarea logică a structurii sistemului de drept este totalitatea legăturilor elementelor pe verticală
(subordonarea succesivă a sistemului, ramurii, instituţiei şi normelor dreptului) şi pe orizontală
(coordonarea elementelor sistemului dreptului la nivelul lor, adică între ramuri, instituţii şi norme).

25
 30. SISTEMUL DREPTULUI ŞI SISTEMUL LEGISLAŢIEI

Normele juridice, oricît ar fi de deosebite prin conţinut sunt foarte strîns legate între ele, alcătuind un
tot unitar. Dreptul într-un stat, este format dintr-o totalitate de norme juridice, care alcătuieşte un sistem
bazat pe anumite principii. Dreptul se structurează în următoarele noţiuni:
a) sistem juridic;
b) sistem legislativ;
c) sistemul dreptului.
Sistemul juridic (juridicul) este o dimensiune inalienabilă realităţii sociale în condiţii istorice
determinate. Juridicul are un conţinut bogat în care este cuprins dreptul - ca fenomen normativ (dreptul
pozitiv) - dar care nu se reduce la el. Componentele lui sunt: conştiinţa juridică, dreptul, relaţiile
juridice (ordinea de drept).
Conştiinţa juridică. Înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o stare de conştiinţă, necesităţile
sociale trecînd prin conştiinţa legiuitorului (sau a poporului, dacă e vorba de obicei), apoi fiind transpuse
în normele de drept.
Dreptul. Dreptul constituie partea instituţională - ca sistem de reglementări şi instituţii. El este miezul
juridicului, conţinutul său.
Relaţiile juridice. în cadrul relaţiilor juridice oamenii (individual sau colectiv) participă în calitate de
subiecte de drept, valorificîndu-şi sau apărîndu-şi pe cale legală interese şi drepturi. Desfăşurarea lor în
conformitate cu dispoziţiile legale duce la crearea ordinii de drept.
Între sistemul dreptului şi sistemul legislativ există o legătură organică. Sistemul dreptului (ca sistem
de norme juridice, împărţit în ramuri şi instituţii) şi sistemul legislativ (ca sistem a actelor normative
juridice - legi, decrete, hotărîri ale Guvernului etc.) prezintă în sine două laturi a aceluiaşi conţinut şi
aceleaşi esenţe. Dar în primul caz se are în vedere forma internă de organizare a conţinutului juridic, iar al
doilea - externă.
Între sistemul de drept şi sistemul legislativ există deosebiri, care ne dovedeşte independenţa lor.
Aceasta se exprimă prin aceea, că elementul de bază al sistemului dreptului este norma juridică, iar
elementul sistemului legislativ este actul normativ.
Sistemul legislativ după volumul materialului conţinut în el este mai larg, pentru că în conţinutul său
fac parte prevederi care nu pot fi atribuite dreptului aşa ca: - diferite definiţii, motive şi scopuri ale
emiterii actului etc.
Sistemul dreptului, sistemul legislativ şi sistemul juridic sunt părţi componente a unui şi aceluiaşi
mecanism social, adică cel de reglementare a relaţiilor inter umane în stat.

31. MECANISMUL REGLEMENTÂRII JURIDICE, ELEMENTELE LUI

Metodele reglementării juridice

Reglementarea relaţiilor sociale - funcţia principală a statului şi dreptului. De aici reiese şi

însemnătatea mecanismului cu care se înfăptuiesc sarcinile statului şi dreptului, adică mecanismul
reglementării juridice.
Mecanismul reglementării juridice este format din două elemente: în primul rînd ele sunt mijloace de
realizare, care se exprimă prin comportamentul real al oamenilor, prin săvîrşirea acţiunilor sau prin
abţinerea de la săvîrşirea acţiunilor. Printre aceste mijloace e recunoascută existenţa unor verigi
intermediare aşa ca: - faptele juridice, capacitatea, raporturile juridice care se prezintă ca etape de
transpunere a prevederilor legale la reglementarea relaţiilor sociale. Mijloacele onerative, prohibitive
precum şi obligaţionale sunt de asemenea elemente ale mecanismului reglementării juridice care se conţin
în normele juridice.
Mecanismul reglementării juridice include în sine următoarele etape:
 de formare şi acţiune a normelor juridice, în temeiul căreia stă legătura dintre drept şi stat;
 de apariţie în baza faptelor juridice la subiectele concrete a drepturilor şi obligaţiilor,

26
  de realizare a drepturilor şi obligaţiilor subiectelor de drept.
Acestor etape a procesului de reglementare juridică le corespund următoarele elemente:
a) normele juridice, b) actele de realizare a dreptului; c) raporturile juridice; d) actele de realizare a
drepturilor şi obligaţiilor (respectarea prohibiţiilor, îndeplinirea obligaţiilor).
Rolul statului se schimbă şi îşi are particularităţile sale în legătură cu diversitatea metodelor de
reglementare juridică.
Există două metode principale de reglementare;
 reglementare centralizată (metoda de subordonare),
 reglementarea decentralizată (metoda de coordonare), asupra căreia influenţează participanţii
acestor relaţii (folosită mai des în dreptul civil).
Asupra mecanismului de reglementare juridică mai pot influenţa şi următorii factori sociali: nivelul de
cultură juridică a populaţiei, cultura profesională şi juridică a persoanelor cu funcţii de răspundere,
legalitatea şi ordinea de drept, activitatea independentă a justiţiei şi alte forme de apărare a drepturilor şi
intereselor cetăţenilor

32. RAMURA, SUBRAMURA, INSTITUŢIA JURIDICĂ

Sistemul dreptului evocă unitatea dreptului şi diferenţierea sa, adică împărţirea pe ramuri şi
instituţii juridice.
Ramura de drept este ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un
anumit domeniu al vieţii sociale în baza unei metode specifice de reglementare şi a unor principii
comune. Criteriile în temeiul cărora se structurează ramurile sistemului dreptului sunt: obiectul
reglementării juridice - relaţiile sociale ce cad sub incidenţa normelor juridice; metoda reglementării -
modalitatea practică de influenţare a conduitei în cadrul respectivelor relaţii sociale; principiile comune
ramurii de drept respective. În baza acestor criterii ramura de drept stabileşte forme specifice de legătură
între normele juridice care o compun. Nu oricăror relaţii sociale le corespunde o ramură de drept. Ramura
de drept se constituie în baza unei grupări de relaţii sociale care impun un complex de norme cu caracter
asemănător, dar şi cu note caracteristice. În coduri sau în alte acte normative de importanţă deosebită
aceste note specifice ale normelor juridice din ramura de drept respectivă sunt uneori cuprinse în partea
generală a codurilor sau în dispoziţiile generale ale unor asemenea acte normative. Spre exemplu, în
ramura dreptului penal, Codul penal defineşte în partea sa generală notele specifice şi trăsăturile generale
ale reglementării, prin normele juridice penale, a relaţiilor de apărare socială împotriva faptelor
infracţionale.( exemple de ramuri de drept: - [Link]ţional, [Link], dr. financiar, [Link],
[Link], [Link], [Link], [Link] penal, [Link] civil, [Link]ţional).
În literatura de specialitate există şi teoria subramurii de drept, conform căreia subramura este o
totalitate de institute care au obiect de reglementare a unei ramuri de drept, din care ele fac parte . Ca
exemplu poate servi dreptul locativ, care serveşte ca subramură a dreptului civil.
În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice se grupează în ansambluri normative mai reduse -
instituţiile juridice. Instituţia juridică se defineşte ca o totalitate de norme juridice organic legate,
aparţinătoare unei ramuri de drept, norme ce reglementează un grup de relaţii sociale înrudite, după
metoda de reglementare specifică ramurii respective. Ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţii sociale apropiate alcătuiesc o instituţie juridică. Spre exemplu: instituţia prescripţiei, instituţia
moştenirii, în dreptul civil, instituţia căsâtoriei, în dreptul familiei, instituţia tentativei în dreptul penal
etc.*
____________
* Popa Nicolae.-Teoria generală a dreptului.-Buc,.-1998, p.249

[Link] SISTEMATIZÂRII ACTELOR NORMATIVE

Evidenţa actelor normative

Atît elaborarea cît şi realizarea dreptului sunt legate de o operaţiune foarte importantă: sistematizarea
actelor normative. Ea se află în relaţie cu alte activităţi juridice, cu noţiuni şi categorii juridice.
Sistemul dreptului, ca ansamblu a unor părţi independente aşa ca normă juridică, instituţia juridică,

27
ramura de drept, este obiectiv determinat de relaţiile sociale reglementate.
Sistemul actelor normative are altă direcţie în cadrul fenomenului juridic şi anume elaborarea
dreptului.
Aceasta constă în adoptarea de acte normative, care, luate în totalitatea lor, reprezintă un sistem, o
unitate de acte a căror diversitate rezultă din locul ce-l ocupă în ierarhia sistemului.
Dacă în sistemul dreptului elementul de bază este norma, în sistemul actelor normative unitatea de
bază este actul normativ în formele lui variate: lege, decret, hotărîre etc. Organizarea şi structurarea
actelor normative se desfăşoară pe verticală (dupa nivelul ierarhic al organelor care le emit, adică după
forma juridică a actelor normative: legi, decrete, hotărîri guvernamentale etc.) şi pe orizontală unde
aceeaşi categorie de acte normative se diferenţiază după criterii diferite. Astfel, legile sunt legi generale şi
speciale, legi materiale şi legi procedurale etc.
Sistematizarea actelor normative priveşte o anumită aşezare a actelor normative în vigoare folosind
criterii obiective şi subiective, între care prevalează criteriul sistemului de drept şi criteriul sistemului
legislaţiei, rezultatul sistematizării actelor normative se concretizează în elaborarea culegerilor, colecţiilor
de acte normative sau a codurilor.
Sistematizarea actelor normative decurge din necesitatea perfecţionării dreptului, în primul rînd al
legilor. Prin prelucrarea sistematică a actelor normative şi gruparea lor după criterii se asigură înlăturarea
unor contradicţii dintre acte, identificarea şi excluderea lacunelor în drept, stabilirea celor mai eficiente
metode de reglementare a relaţiilor sociale în funcţie de specificul fiecărei situaţii.
Totodata, sistematizarea actelor normative, a legislaţiei în primul rînd, este cerută şi de procesul
realizării dreptului, întrucît favorizează cunoaşterea dreptului pozitiv, interpretarea corectă a actelor
normative. De aceea, sistematizarea actelor normative este un factor de condiţionare a eficacităţii
dreptului, favorizează popularizarea legislaţiei, accesibilitatea actelor normative pentru toţi cetăţenii.

34. ÎNCORPORAREA ŞI CODIFICAREA

Principalele forme de sistematizare a actelor normative sînt: Incorporarea şl codificarea.

Încorporarea. Încorporarea este o formă inferioară (iniţială), cea mai simplă şl cea mal veche formă de
sistematizare a actelor normative. Ea constă în gruparea principalelor acte, legi, decrete, hotărîri, în
diferite colecţii ori culegeri în raport de diverse criterii:
a) cronologic (după succesiunea temporară a apariţiei)
b) alfabetic (pornind de la denumirea materiei reglementate)
c) după ramura de drept sau instituţia juridică reglementată. Incorporarea poate fi de două feluri:
a) oficială
b) neoficială
Este oficială încorporarea efectuată de organe de stat (Ministerul Justiţiei, Procuratura), care
întocmeşte culegeri de acte normative, colecţii de legi, decrete, hotărîri publicate periodic, colecţii în care
se îmbină criteriul cronologic cu cel al forţei juridice a actului normativ.
Este neoficială încorporarea realizată de diferite organisme şi organizaţii ne statale sau de edituri,
instituţii de cercetare, de învăţămînt etc. în afară de aceasta culegeri de acte normative pot să alcătuiască
şi persoane particulare (sub forma unor îndrumări legislative).
Codificarea. Codificarea este o formă superioară de sistematizare.
Codificarea ca formă de sistematizare a legislaţiei, se deosebeşte de încorporare atît prin obiectul ei,
prin subiectele ce o realizează, cît şi prin forţa sa juridică.
Codificarea se realizează prin cuprinderea unitară a tuturor normelor juridice aparţnătoare aceleiaşi
ramuri de drept, prin constituirea unui act normativ, denumit cod, avînd valoarea unei legi.
Codul nu este o lege obişnuită, el este un act legislativ unic, cu o organizare internă în care normele
juridice sunt aşezate într-o consecutivitate logică, care reflectă structura internă a ramurii de drept
respective. (Cod, Statut, Regulament, etc.).

35. DIVIZIUNEA DREPTULUI ÎN DREPT PUBLIC ŞI DREPT PRIVAT

28
 Această diviziune a dreptului îşi găseşte originea încă în dreptul roman, care cunoştea jus
publicum(dreptul public) şi jus privatum(dreptul privat), întroduse pentru prima dată de jurisconsultul
roman Ulpian (170-228 d.H.).* O atare diviziune priveşte atît dreptul intern, cît şi dreptul internaţional.
Dreptul public include normele juridice care privesc interesele generale ale statului.În dreptul public o
parte din subiecţii relaţiilor juridice este statul, care în raporturile juridice foloseşte puterea politică-de stat
faţă de celălalt subiect al raportului juridic. Exemplu: Dreptul constituţional,[Link], [Link],
[Link], dr. internaţional public, [Link](penal şi civil). Dreptul privat se referă la interesele
diferitor persoane, inclusiv şi statul care este egal în diferitele raporturi cu celelalte persoane
particulare( fizice sau juridice). În dreptul privat statul nu este interesat concret în relaţiile dintre persoane
şi consecinţele lor, nu are nici o responsabilitate faţă de părţi, decît numai ca aceste relaţii să aibă loc în
strictă conformitate cu normele dreptului respectiv. Exemplu: Drept civil, [Link], [Link]ţional
privat, institutul căsătoriei din [Link]).
Unii autori încearcă să argumenteze distincţia pe baza conceptului de patrimoniu, susţinînd că dreptul
privat reglementeaţă raporturile cu conţinut patrimonial, în timp ce dreptul public are ca obiect interesele
neeconomice. Dar observăm, contra acestei distincţii, că nu lipsesc elemente patrimoniale şi în anumite
ale dreptului public (de exemplu, [Link]), iar pe de altă parte,în domeniul dreptului privat sau civil
întră drepturi care nu privesc nici o utilitate patrimonială (spre exemplu, drepturile de familie, de
persoană,etc.).
_________
* Lupu Gh., Avornic Gh.- Teoria generală a Dreptului.- Chiş., ed-ra Lumina.-1997, pag.116

36. DREPTUL INTERN ŞI DREPTUL INTERNAŢIONAL (EXTERN)

Una din diviziunile generale ale dreptului este distingerea sa în Drept intern şi Drept internaţional
sau extern. Dreptul intern conţine norme de drept care reglementează relaţiile interne şi se aplică numai
în statele care le-au elaborat.
Normele de drept care se referă la raporturile dintre state sau dintre cetăţenii unor state diferite
formează Dreptul internaţional. *
Dreptul internaţional are un statut special şi nu intră în sistemul de drept intern al vre-unui stat. Acest
drept s-a creat în procesul colaborării şi al luptei dintre statele comunităţii internaţionale. Ca şi dreptul
intern, el are două ramuri ale sale: dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat. Dr.
internaţional este constituit di ansamblul reglementărilor create prin acordul dintre statele suverane şi
egale în drepturi, care exprimă voinţele concordante ale acestor state, reglementează relaţiile dintre ele,
aseste norme fiind asigurate, în caz de necesitate, prin constrîngere exercitată de către state, individual sau
colectiv.** Dar, terbuie să recunoaştem, că la etapa actuală, de fapt, în lume este practic un singur stat –
SUA, care a monopolizat dreptul de a interpreta dreptul internaţional şi asigură exercitarea constrîngerii
faţă de celelalte state care încalcă normele acestui drept.
_________________
* [Link].- Teoria generală a dreptului.- Bucureşti.-1930,Vol..I, pag.105
** [Link];[Link], [Link].,p.118

37. FAMILIILE DE DREPT ANGLO-SAXSON, ROMANO-GERMANIC

ŞI SISTEMUL MUSULMAN DE DREPT

Sistemele juridice naţionale fiind grupate, în raport cu anumite particularităţi comune, pe plan
internaţional dau naştere la mari sisteme contemporane de drept sau cu alte cuvinte, la mari familii de
drept contemporan. În literatura juridică se duc discuţii asupra termenelor daţi. Noi, nu vom intra in
polemică asupra corectitudinii termenilor, dar totuşi , socotim că termenul de “familie”, în plan
internaţional este mai larg decît a celui de “sistem”, care defineşte ansamblul de norme juridice dintr-un
stat.

29
 În literatura ştiinţifică se întîlnesc următoarele mari familii de drept contemporan: - familia anglo-
saxonă, familia romano-germanică şi familia sistemelor de drept socialist. *
Familia de drept socialist a existat în fosta URSS- Uniunea sovietică şi în fostul lagăr socialist, iar
odată cu destrămarea acestora în ultimul deceniu al secolului XX, familia dată a fost esenţial limitată.
Familia socialistă de drett cuprinde actualmente sistemele de drept ale Chinei, Coreiei de nord şi Cuba,
state care se mai numesc socialiste. Acestă familie se evidenţiază, în mare parte prin caracterul său
ideologic şi este pe cale de dispariţie. Cu toate acestea, nu trebuie de ignorat faptul existenţei acestei
familii de drept, care este de sine stătătoare.
În continuare ne vom referi la cele două mari familii de drept contemporan ale ţărilor democratice:
anglo-saxsonă şi romano-germanică.
Familia de drept anglo-saxonă, sau anglo-americană, numită şi common-law (drept comun) este
caracteristică Angliei, SUA, Irlandei, Canadei, Australiei, Noua Zelandie ş.a.
Particularităţi:
 La baza acestei familii, ca izvor primar de drept, stă precedentul judiciar. El a apărut în Anglia şi
este o creaţie a judecătorilor, conţine reguli statornicite pe cale judecătorească prin hotărîri, care devin
obligatorii – în cazurile similare – pentru instanţele inferioare. În conformrmitate cu regulile stabilite,
judecata la soluţionarea unui litigiu formal este legată de hotărîrea adoptată pe un litigiu analogic de
către instanţa superioară sau de instanţa de acelaş nivel. Norma juridică de common-law urmăreşte să dea
o soluţie într-un proces şi nu săformuleze reguli generale de conduită pentru viitor. Recunoaştera
precedentului judiciar ca izvor de drept îi dă posibilitatea judecătorului(instanţei de judecată) de a crea
dreptul. Common-law, deci, a apărut în Anglia datorită activităţii tribunalelor regale ale
Westminsterului, ceea ce explică pragmatismul, practicismul şi apropierea de viaţa reală. În dreptul
anglo-american lipseşte logica strictă, sistematizarea, argumentarea ştiinţifică şi începutul raţional,
deoarece acest drept s-a dezvoltat nu doctrinar, ci cazuistic. Uneori acest drept e numit dreptul juriştilor-
judecători (al practicienilor).
 Dreptul anglo-saxon(american) nu recunoaşte împărţirea dreptului material în public şi privat. Nu
recunoaşte, asemeni familiei de drept romano-germanice, împărţirea dreptului privat în drept civil şi drept
comercial.
 În comparaţie cu dreptul romano-germanic, unde accentul este pus pe dreptul privat (primatul
dreptului privat), dreptul anglo-saxon(american) iniţial punea accentul pe dreptul public.
 Forma superioară de apărare a dreptului se găseşte în în normele dreptului procesual. Dreptul
material se dezvoltă şi se idealizează pe baza dezvoltării dreptului procesual – “ unde sînt mijloace acolo
este drept”. Nu este întîmplător, că subiecţii principali ai dreptului comun sînt procesualiştii, adică
judecătorii şi avocaţii şi nu materialiştii, adică cei care adoptă sau interpretează normele dreptului
material.
 Activează principiul deetatizării societăţii, adică se simte o intervenţie minimă a statului în viaţa
privată şi de afaceri a cetăţeanului.
 În procesul atât civil, cît şi penal activează principiul contradictorialităţii.
 În ţările familiei dreptului comun activează o singură Curte Supremă care este superioară tuturor
judecătoriilor ierarhic inferioare. Puterea judecătorească se conduce de principiul independenţei justiţiei
în cel mai larg sens : structural, material, privind cadrele şi calificarea lor. Ministerul Justiţiei nu are
absolut nici o atribuţie la sistemul judecătoresc.
Familia de drept romano-germanică numită în literatura juridică şi continental europeană, cuprinde
sistemele de drept al Franţiei, Germaniei, Italiei, Austriei, Olandei, Spaniei, Belgiei, Portugaliei,
României ( în general, partea continentală a Europei), Americii Latine, o parte din ţările Africii, Japonia,
etc. După destrămarea fostei URSS, fostele republici unionale – tinerele state, mai ales cele din partea
europeană, inclusiv Republica Moldova, automat au revenit în sînul familiei romano-germane.
Particularităţi:
 Familia de drept romano-germanică este “prima familie” de drept. Ea îşi are rădăcinile din Dreptul
privat Roman
 A apărut în Europa ca rezultat al unor eforturi făcute de savanţii civilişti a universităţilor europene,
care au elaborat şi au dezvoltat, începînd cu sec. al XII-lea, pe baza codificării făcute de impăratul

30
Iustinian, ştiinţă juridică comună pentru toţi şi adaptată la condiţiile lumii contemporane. Se deosebeşte
de celelalte familii şi sisteme de drept prin doctrinaritatea şi logica sa. A fost elaborată, în mare parte, de
către oamenii de ştiinţă, dar nu de practicieni. Din această cauză mai este numit “drept profesoral”.
 Preponderenţa Legii scrise, contrar precedentului judiciar. Îi este specifică de asemenea existenţa
codurilor. Forma de organizare a dreptului este codificarea. Toate ramurile de drept material şi
procesual sînt codificate.
 În toate ţările familiei date există Constituţii scrise, normele juridice ale cărora dispun de forţa
juridică supremă în stat. Pe baza constituţiilor şi în conformitate cu ele sînt adoptate celelalte legi
şi acte normative subordonate lor.
 O altă trăsătură specifică acestei familii este împărţirea în ramuri de drept. Prima diviziune a
dreptului material fiind cea în drept public şi drept privat. Dreptul privat se împarte în drept civil
şi drept comercial. Dreptul privat internaţional formează al treilea compartiment al dreptului
privat.
 Respectă principiul primatului dreptului privat şi celui secundar al dreptului public. Dreptul privat
este mult mai dezvoltat decît dreptul public.
 Istoric se rspecta principiul primatului dreptului material şi celui secundar al dreptului procesual.
 În dreptul procesual penal persistă principiul cercetării şi negat totalmente principiul
contradictorialităţii.
 În statele cu sisteme de drept continental există cîteva judecătorii supreme. Spre exemplu, în
Franţa activează 3 judecătorii supreme: Judecata Supremă de Jurisdicţie comună (Curtea de
Casaţie), Judecătoria Supremă Administrativă (Consiliul de Stat), Curtea Constituţională
Supremă, care veghează asupra constituţionalităţii legilor din stat.
 În unele state Ministerul Justiţiei conduce cu judecătoriile.**

Trebuie să amintim, că în unele state există sisteme mixte ale familiilor de drept. Aşa În statele
Luiziana, Nevada, Tehas din SUA şi în alte state care anterior au fost colonii a imperiului francez sau
spaniol, actualmente cu succes conveţuiesc aceste două familii de drept, care în combinaţie dau naştere
unui nou sistem de drept.
Paralel, cu familiile şi sistemele examinate anterior, în lume există şi sisteme religioase de drept
cum sînt sistemul islamic, cel hindus şi chinez tradiţional. Ele nu dispun de acel nivel unitar caracteristic
familiilor de drept şi se adaptează de cele mai multe ori cu mare greutate la relaţiile sociale moderne. Ele
nici nu prezintă o ramură separată a ştiinţei juridice. Majoritatea absolută a lor au origine religioasă. De
exemplu, dreptul musulman (Islamul), apărut în perioada [Link]-X cînd se statorniceau relaţiile feudale
de producţie în ţările arabe, are la baza sa, ca sursă primară de drept Coranul – cartea sfîntă a prorocului
Mahomed(reprezentantul lui Allah pe pămînt). Coranul are unele prevederi cu caracter juridic, dar nimeni
din juriştii de credinţă islamică nu-l recunosc ca cod de legi musulmane şi nici ca carte de drept.
____________
* Марченко М.Н. Общая Теория Государства и Права.- М.-1998, Т.2, стр.100
** Negru A. Particularităţile ce stabilesc deosebirea d/e familiile de drept…//în Revista Naţională
de Drept, nr.12, 2002, pag.18-21

38. TEHNICA LEGISLATIVĂ ŞI TEHNICA JURIDICĂ

Existenţa actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul activităţii
constructive desfăşurate de organele specializate, abilitate prin Constituţie, legi sau Regulamente cu
competenţă normativă (cu dreptul de a elabora norme cu putere general-obligatorie) Aceste organe poartă
denumirea de organe legiuitoare (denumite şi ''legislator" sau "legiuitor") şi ele sunt înainte de toate,
împuternicite să reglementeze relaţiile social-fundamentale dintr-o societate, să organizeze ordinea
juridică a unei naţiuni sau a unei comunităţi de naţiuni.
Activitatea acestor organe se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli de tehnică juridică. Tehnica
juridică se realizează prin două modalităţi: operaţiile ştiinţifice şi operaţiile tehnice Ştiinţa supune

31
 investigaţiei mediul social ce solicită intervenţia legiuitorului, iar tehnica determină modalităţile prin care
această intervenţie devine posibilă prin acţiunea nemijlocită a legiuitorului
Reţinînd această distincţie, nu poate fi vorba în nici un caz de o rupere a acestor două preocupări, ci
dimpotrivă, ar trebui să se vorbească despre unitatea acţiunii ştiinţifice şi tehnice în procesul elaborării
normativ-juridice. Operaţiile ştiinţifice asigură cadrul esenţial bazat pe raţionalitate, care previn
voluntarismul creaţiei, subiectivismul şi alte acţiuni bazate pe necunoaşterea legiuitorului.
Tehnica - proiectează modele de conduită, fixează această conduită în raport cu categoriile de subiecte
participante şi în legătură cu anumite categorii de valori ce trebuiesc ocrotite prin mijloace specifice
juridice.
În concluzie tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, procedeelor prin care necesităţile pe
care le înfăţişează viaţa socială, capătă formă juridică (se exprimă în conţinutul normei de drept) şi se
realizează apoi în procesul conveţuirii umane. Tehnica juridică este de un volum, foarte vast, care include
în sine tehnica legislativă.
Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr-un complex de
metode şi procedee menite să asigure o formă asemănătoare conţinutului reglementărilor juridice. Uneori
se confundă tehnica juridică cu legiferarea cu tehnica legislativă) printr-o reducere a sferei tehnicii
juridice doar la procesul elaborării normative.
Tehnica legislativă priveşte strict constituirea soluţiilor normative de către legiuitor, acţiune care se
prezintă ca o sinteză şi ca un bilanţ al experimentelor dobîndite în trecut de participanţii la viaţa socială şi
foştii legiuitori.
Legiferarea cunoaşte două momente:  constatarea existentei situaţiilor sociale ce au nevoie de
reglementare juridică;  culegerea idealului juridic ce trebuie să se aplice acestor situaţii în funcţie de
cunoştinţă juridică a societăţii.

39. ACTIVITATEA NORMATIVĂ A STATULUI

Examinarea izvoarelor dreptului dovedeşte faptul, că în sistemele de drept contemporane ridicarea

voinţei de stat la rangul de lege, cu alte cuvinte crearea dreptului, are loc, în principal, prin activitatea
normativă a organelor de stat, finalizată în adoptarea de acte normative.
Activitatea normativă este una din modalităţile fundamentale de exercitare a funcţiilor statului. De
aceea, trăsăturile ei principale finalitatea ei socială sunt direct condiţionate de tipul istoric de stat şi de
drept respectiv. '
Activitatea normativă este desfăşurată de anumite organe de stat stabilite de Constituţie şi alte legi.
Activitatea normativă, şi, în primul rînd legiferarea, necesită respectarea unor principii cît şi a unor
proceduri şi metode, care asigură atît conţinutul reglementărilor jundice, cît şi tehnica juridică adecvată
acestui conţinut.
Orice activitate normativă presupune parcurgerea unor anumite faze, care în cazul legiferării sunt
întotdeauna bine determinate şi reglementate şi anume, eliberarea şi dezbaterea proiectului de act
normativ, adoptarea şi publicarea actului normativ.
Activitatea normativă e desfăşurată de organe specializate, abilitate prin Constituţie, legi sau
regulamente cu competenţă normativă (cu dreptul de a elabora norme cu putere general-obligatorie).
Aceste organe poartă denumirea de organe legiuitoare.
Activitatea normativă a statului, în cadrul căreia activitatea de elaborare a legii ocupă locul central, se
desfăşoară prin respectarea şi realizarea unor principii care decurg din esenţa orînduirii de stat
Principalul principiu este cel al supremaţiei legii, care oglindeşte faptul, că locul cel mai de seamă în
sistemul izvoarelor dreptului, îl ocupa legile. În realizarea principiului supremaţiei legii se porneşte de la
ideea că măsurile generale, privind activitatea de stat economică şi socială, trebuie să fie stabilite prin
legi sau decrete cu putere de lege, iar toate celelalte acte normative trebuie să fie elaborate numai pe baza
şi în executarea legilor şi a decretelor cu putere de lege.
Un alt principiu este cel al fundamentării ştiinţifice a actelor normative, care constă în faptul că la
baza elaborării actului normativ sunt necesare unele studii prealabile, a unei documentări ştiintifice şi a

32
cercetărilor de specialitate în funcţie de domeniul în care are loc reglementarea. Astfel, în cazul unei
reglementări în domeniul economic sunt necesare investigaţii în cadrul ştiinţelor economice.
Un alt principiu este acela al asigurării unui raport dialectic între stabilitatea şi mobilitatea
reglementărilor. Conform acestui principiu, în elaborarea actului normativ se urmăreşte o astfel de
reglementare care să corespundă transformărilor însemnate din societate, să aibă o mai mare stabilitate,
condiţie necesară a unei ordini juridice sănătoase.
În elaborarea normelor juridice trebuie să se ţină seama pe baza concepţiei sistematice a dreptului - că
toate actele normative dintr-un stat se află într-o legătură organică, alcătuind un sistem dinamic deschis în
care se introduce permanent noi elemente în timp ce altele ies din sistem.

40. ETAPELE ŞI PRINCIPIILE PROCESULUI DE ELABORARE

A ACTELOR NORMATIVE

Orice activitate normativă presupune parcurgerea unor etape, ele fiind următoarele:
1. Elaborarea sau iniţierea actelor normative.
Actul normativ pentru a fi adoptat, trebuie iniţiat de cineva, care stabileşte un proiect de act normativ.
Actele normative, sunt iniţiate, de regulă, de organul care are dreptul de a adopta acest act normativ. Dar
avînd în vedere poziţia deosebită a organizării puterii şi a separării puterilor, s-au stabilit anumite reguli
şi principii cu privire la elaborarea actelor normative şi în primul rînd de forţa lor juridică. Spre exemplu,
legea poate fi iniţiată spre adoptare numai de organele care au dreptul de iniţiativă legislativă.
2. Dezbaterea proiectelor actelor normative. Dezbaterea proiectelor are loc în forme stabilite de
Constituţie şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare a organului legislativ.
3.Adoptarea actelor normative.
Proiectul de lege se adoptă articol cu articol, iar apoi se trece la votare şi practic adoptarea lui în
întregime.
Promulgarea şi publicarea actelor normative. Odată votată legea, ea este adoptată. După aceea urmează
promulgarea, care o face Preşedintele. Promulgarea nu este un vot nou, ci este un act prin care, pe de o
parte, se recunoaşte că acesta este conţinutul autentic al textului care a fost votat de parlament, iar pe de
altă parte, se dă dispoziţie să fie publicată. Publicarea nu ţine de aprobarea legii, însă ea este un moment
important, deoarece în acest fel, se aduc la cunoştinţă cetăţenilor prevederile legii.

41. ACTELE NORMATIVE ALE STATULUI*

În toate sistemele de drept şi în toate ţările există mai multe categorii de acte juridice normative care
constituie un sistem ierarhizat, locul principal ocupîndu-l legea, ca act normativ cu forţă juridică
supremă, adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie colegial sau impersonal, în funcţie de forma de
guvernămînt şi regimul politic al statului.
În categoria legii, ca varietate a ei întră de asemenea Constituţia ca lege fundamentală şi Codul ca o
lege în care reglementările îmbracă o anumită formă de sistematizare. De aici decurge cea mai generală
clasificare a actelor normative în legi şi acte normative subordonate legii.
Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al dreptului ce
emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii suverane a poporului.
Legea se distinge de celelalte acte normative prin poziţia ei superioară în sistemul izvoarelor
dreptului, fiind elaborată de organul reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei proceduri anume
stabilite. Cît şi prin conţinutul normativ al reglementărilor instituite de ea.
Din punct de vedere al forţei juridice se disting două categorii de legi: constituţionale (fundamentale) şi
ordinare -celelalte legi. Prin conţinutul ei, Constituţia are ca obiect reglementarea principiilor
fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Constituţia dispune de forţă juridică superioară faţă
de toate legile, conţinutul lor trebuie să fie conform prevederilor Constituţiei. Principiile supremaţiei
Constituţiei şi constituţionalităţii legilor sunt trăsături esenţiale ale statului de drept.

33
 Actele normative subordonate legii au denumiri şi forme diferite în sistemul de drept al fiecărui stat.
Ele pot fi clasificate ca: acte ale şefului statului, purtînd denumirea de regulă, de decrete, acte ale
organelor centrale executive, hotărîri, ordonanţe, regulamente, ordine, instrucţiuni, decizii ori având
alte denumiri ale Guvernului sau ale ministerelor şi altor organe centrale de stat, precum şi ale
organelor locale.
Decretele de regulă, acte ale şefului statului, potrivit domeniilor în care sunt date, precum şi
practicii conducerii de stat - sunt acte concrete, individuale.
Guvernul ca organ al puterii executive adoptă hotărîri pe baza şi în vederea executării legilor.
Sunt izvoare ale dreptului, de asemenea, instrucţiunile, ordonanţele ordinele, şi alte asemenea acte
cu caracter normativ ale ministerelor şi celorlalţi conducători şi organelor centrale ale administraţiei de
stat.
Hotărîrile organelor locale ale administraţiei de stat, în măsura în care au caracter normativ, sunt de
asemenea izvoare de drept.

*(acest răspuns urmează să fie studiat în raport cu răspunsul la întrebarea nr.22)

[Link]ŢIUNEA ACTELOR NORMATIVE ÎN TIMP, SPAŢIU Şl ASUPRA PERSOANELOR

Normele juridice, fiind exprimate după forma lor exterioară în acte normative ale statului sau alte
izvoare de drept, reglementează relaţiile sociale în anumite limite de timp, spaţiu şi cerc de persoane.*
Deci, coordonatele fundamentale ale acţiunii actelor normative sunt: timpul, spaţiul şi persoana.
[Link]ţiunea în timp a actului normativ . Timpul acţiunii actului normativ defineşte durata acestuia,
rezistenţa sa.** În privinţa acţiunii în timp a actului normativ se stabilesc trei momente:
1. întrarea în vigoare a actului normativ;
2. acţiunea actului normativ şi,
3. ieşirea din vigoare a actului normativ, unde:
[Link] în vigoare - este nemijlocit legată de împrejurarea ca orice nouă reglementare, (act
normativ) adresîndu-se oamenilor, trebuie să fie cunoscuta de către aceştia.
În principiu, actele normative întră în vigoare la a). data aducerii lor la cunoştinţă publică a
cetăţenilor, a organelor de stat şi a altor organisme sociale, a tuturor celor chemaţi să le respecte, (data
publicării, de exemplu, pentru Republica Moldova, în “Monitorul Oficial”), sau la data la care ele au fost
efectiv aduse la cunoştinţă. Face excepţie de la acest principiu situaţia în care, în conţinutul actului
normativ se arată o altă dată de cît cea a publicării normei; b). data indicată nemijlocit în textul actului
normativ. Spre exemplu, art. 60 a Legii 1260-XV din 19.07.02 cu privire la avocatură stipula că legea
dată va intra în vigoare după 3 luni de la data publicării în “Monitorul Oficial al RM”. Legea a fost
publicată la 12.09.02 şi, deci, a intrat în vigoare la 12.12.02.
c). data adoptării actului normativ. Unele acte normative capătă putere juridică din momentul cînd
au fost adoptate de organul respectiv.
d). data depunerii instrumentelor de ratificare. Această formă de intrare în vigoare este atribuită
actelor normative internaţionale. Spre exemplu, Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale (CEDO), adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la
03.09.1953. Pentru Republica Moldova, în vigoare din 1 februarie 1998. Aici, remarcăm că nici un număr
al Monitorului Oficial al RM nu prevede data intrării în vigoare a CEDO. Aceasta se explică prin forma
specială de intrare în vigoare a actelor internaţionale. Aşa, art.59 CEDO prevede că: “Prezenta Convenţie
este deschisă spre semnare membrilor Consiliului Europei. Ea va fi ratificată. Ratificările vor fi depuse la
Secretarul General al Consiliului Europei. Convenţia va intra în vigoare după depunerea a zece
instrumente de ratificare. Pentru orice semnatar care o va ratifica ulterior, (de ex., Moldova, n.a.)
Convenţia va intra în vigoare din momentul depunerii instrumentului de ratificare. Secretarul General al
CE va notifica tuturor membrilor CE intrarea în vigoare a Convenţiei, numele înaltelor părţi contractante
care au ratificat-o, precum şi depunerea oricărui instrument de ratificare intervenită ulterior”.
Deci, reieşind din prevederile CEDO conchidem că ea pentru [Link], a intrat în vigoare nu la
momentul ratificării ei de către Parlament, ci după ce Ministerul Afacerilor Externe al RM a depus în CE

34
 instrumentul de ratificare, iar Secretarul General al CE a notificat acest fapt. Momentul notificării este şi
momentul intrării CEDO în vigoare pentru republica noastră (1.02.1998). Acest moment cetăţenii
republicii l-au cunoscut din comunicatul MAE RM, dar nu din paginile Monitorului Oficial.
[Link] de activitate(acţiune) a actului normativ. Din momentul întrării sale în vigoare actul
normativ este activ. El acţioneaza pentru viitor. Actul normativ nici nu retroactivează (nu-şi întinde
efectele asupra raporturilor născute înaintea întrării sale în vigoare), nici nu ultraactivează (nu-şi extinde
efectele după ieşirea sa din vigoare- nesupraveţuirea normei). Actul normativ apare ca o direcţie a
viitorului, acţionînd pentru o perioadă nedeterminată de timp, cu excepţia actelor normative cu termen.
De la regulile date există şi excepţii:
1. excepţii de neretroactivitate :
a). normele juridice cu caracter interpretativ. Întrucît normele juridice pre-existente fac corp comun cu
normele juridice interpretate, este de principiu ca ele să fie retroactive.
b). normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte şi norme penale mai favorabile
infractorului;
c). retroactivitatea expresă. Această formă de retroactivitate rezultă char din textul noului act
normativ, de regulă, printr-un articol din dispoziţii finale şi tranzitorii. În acest caz, legiutorul prevede
expres că se va aplica retroactiv.
2. excepţii de neultraactivitate :
a). actul normativ cu termen. În cazul dat, normele juridice îşi extind efectele pentru o perioadă
scurtă de timp şi după expirarea termenului pentru care a fost elaborat actul;
b). actul normativ excepţional. În cazul dat, normele juridice îşi extind efectele pînă la dispariţia
totală a stării excepţionale pentru care a fost adoptat actul. (ex: pînă la sfîrşitul războiului, epidemiilor,
etc.)
[Link]şirea din vigoare a actului normativ - încetarea activităţii(acţiunii) actului normativ are loc prin
trei modalităţi: abrogarea, desuetudinea, ajungerea la termen.
Abrogarea. Conceptul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului normativ, scoaterea sa din
vigoare, poartă denumire de abrogare.
Sînt cunoscute mai multe forme de abrogare şi anume:
a) abrogarea expresă care poate fi de două feluri – directă, atunci cînd noul act normativ
prevede în mod expres şi direct ceea ce abrogă, un act normativ în întregime sau anumite articole ale
actului sau actelor normative, sau indirectă, atunci cînd noul act normativ se limitează să prevadă că se
abrogă toate actele normative sau prevederile din actele normative contrare dispoziţiilor sale, fără însă a
indica actul sau articolele respective.
Forma de abrogare expresă directă este folosită, de exemplu, art.61 al Legii nr.1260-XV/19.07.2002
cu privire la avocatură care prevede că:”la data întrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea
nr.395-XIV din 13 mai 1999 cu privire la avocatură”. Exemplu similar se poate desprinde şi din
dispoziţia în art.2 p.a) al Legii pentru punerea în aplicare a Codului civil al [Link] nr1125-XV din
13.06.2002 care prevede că:“ se va abroga Codul civil aprobat prin Legea [Link]şti,
1964,nr.36,art.81”.
Forma de abrogare expresă indirectă este prevăzută, de exemplu, în art.34 al.4 al Legii contenciosului
administrativ nr.793-XIV/din 10.02.2000 care prevede că: “se abrogă orice dispoziţii ale Codului de
procedură civilă care contravin prezentei legi”.
Acelaşi articol prevede, totodată, şi ambele modalităţi a abrogării exprese, şi anume:”La data intrării
în vigoare a prezentei legi se abrogă capitolele 22-25 din Codul de procedură civilă, precum şi orice
dispoziţii ale Codului de procedură civilă care contravin prezentei legi”.
b)  abrogarea tacită sau implicită are loc atunci cînd noul act normativ nu conţine nici o
prevedere expresă de abrogare, dar reglementarea pe care o cuprinde se îndepărtează şi se deosebeşte atît
de mult de reglementările din actele normative vechi, încît acestea nu se mai pot aplica şi deci, se
consideră că legiuitorul le-a abrogat implicit, întrucît a venit cu o nouă reglementare. De exemplu, în art.2
al Legii pentru punerea în aplicare a Codului civil al [Link] nr1125-XV din 13.06.2002 care prevede
prin punctul b). “legile şi actele normative în vigoare se vor aplica în măsură în care nu contravin
Codului civil al republicii Moldova”. Este o formă inferioară abrogării exprese şi mai ales celei expres-

35
directe, aceasta din urmă fiind preferabilă, deoarece înlătură orice posibilităţi de confuzii şi neînţelegeri
privind scoaterea din vigoare a reglementărilor precedente.
c) abrogarea totală este atunci, cînd în dependenţă de întinderea efectelor juridice, toate
dispoziţiile cuprinse într-un act normativ sînt abrogat (a se vedea exemplu susindicat, referitor la Legea
cu privire la avocatură).
d) abrogarea parţială este atunci cînd numai o parte din dispoziţiile actului normativ sînt
abrogate, iar celelalte continuă să rămînă valabile (aici a ce vedea exemplul susindicat, referitor la Legea
contenciosului administrativ, în partea abrogării unor capitole din Codul de procedură civilă “se abrogă
capitolele 22-25 din Codul de procedură civilă”.
 Trebuie făcută o deosebire între abrogare, derogare şi suspendare.
Derogarea reprezintă reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă pe care
însă nu o abrogă, ci îi îngustează, putem spune, sfera de aplicare.
Suspendarea acţiunii în timp a unei norme juridice sau act normativ are loc în cazuri excepţionale pentru
cauze determinate (în caz de război, stare excepţională, etc.).
 Desuetudinea. O altă modalitate de ieşire din vigoare a actelor normative
Este căderea din desuetudine. În acest caz este vorba de actele normative sau reglementări care au fost
total depăşite de dezvoltarea relaţiilor sociale, de schimbărilr social economice care au avut loc în
societate, de faptul că stările de lucruri ce au determinat necesitatea adoptării acestor acte normative au
încetat să mai existe, astfel încît acţiunea lor nu-şi mai are nici o justificare şi nici nu mai poate fi
susţinută, fiind depăşită de noile relaţii ale vieţii. Desigur că ea este o modalitate ce apare în lipsa
utilizării formei de scoatere din vigoare prin abrogare. Ea nu este caracteristică unui regim strict de
legalitate propriu statului de drept. Ea însă are loc şi nu poate fi evitată şi ignorată în perioada de trecere
de la socialism la relaţiile de piaţă, pentru acele acte normative şi şi reglementări ale vechiului regim care
fără să fi fost abrogate în mod expres nu mai corespund noilor relaţii. În cercul juriştilor practicieni
acestea sînt numite “legi sau norme moarte”( ex. în perioada anilor –90 a [Link], normele codului civil
din 26.12.1964, ce prevedeau şi reglementau aşa noţiuni ca proprietatea socialistă şi personală,art.90 ş.a.).
 Ajungerea la termen. În general legea celelalte acte normative se adoptă pe o perioadă
nedeterminată, urmînd ca ulterior să se decidă asupra încetării acţiunii lor. De la aceasta fac excepţie
reglementările temporare(legile temporare) a căror durată de ăplicare este de la început limitată la o
perioadă de timp prestabilită. În aceste cazuri legea sau celelalte acte normative ies din vigoare prin
ajungerea la termen, fără a mai fi nevoie de vreo constatare sau hotărîre specială în acest scop. În acest
caz, există acte normative cu termen sau acte editate pentru o cauză excepţională, care evident că la
ajungerea la termen sau încetarea stării excepţionale determină şi încetarea acţiunii actelor normative
respective.(ex: Legea bugetului de stat pe anul 2002. Acest act normativ întră în vigoare la 1 ianuarie
2002 şi îşi încetează acţiunea la 31 decembrie 2002).

II. Acţiunea actelor normative în spaţiu. Din punctul de vedere al acţiunii teritoriale(in spaţiu)
actele normative sînt divizate în două grupe mari: 1) interne şi 2) internaţionale. Cele interne, la rîndul
lor, se divizează în: 1) centrale(republicane) şi 2) locale.
Acţiunea teritorială a actelor normative interne
După regula generală limita acţiunii actelor normative în spaţiu este determinată de teritoriul
statului respectiv sau a părţilor lui componente. În Moldova legile şi alte acte normative adoptate de
autorităţile publice republicane, de regulă, îşi extind acţiunea pe întreg teritoriul republicii. Aici, trebuie
de menţionat că unele legi republicane îşi extind expres acţiunea numai asupra unor părţi strict
determinate din teritoriul statului (exemplu: asupra zonelor economice libere). Actele normative adoptate
de autorităţile autonome, de pildă, de Adunarea Populară a UTA Găgăuzia, - acţionează pe teritoriul
acestor autonomii. Actele adoptate de organele publice locale, în limitele competenţei lor, acţionează în
limitele teritoriilor acestor autorităţi locale (municipiu, judeţ, raion, sat). Actele normative locale trebuie
să fie adoptate pe baza şi în corespundere cu cele centrale. În cazul în care normele juridice locale
contravin celor centrale ele sînt declarate nule şi nu produc efecte juridice.
Drept teritoriu al statului se consideră toată partea terestră, subsolul, bogăţiile subterane, apele
interne şi teritoriale, spaţiul aerian în limitele frontierilor(graniţei) de stat. De asemenea teritoriu al

36
statului se consideră teritoriul ambasadelor şi altor instituţii diplomatice în străinătate, etc. Dacă
frontiera(graniţa) este pe uscat, ea este delimitată prin diferite semne (movile de pămînt, fîşie de pămînt
marcată prin stîlpi cu sîrmă ghimpată). Cînd frontiera este pe apă, există mai multe reguli. Dacă rîul este
navigabil, fiecărui stat îi aparţine o porţiune care se determină după linia celei mai mari
adîncimi(fragveter), dar dacă rîul este nenavigabil sau în cazul apelor stătătoare(lacuri), după o linie
mediană. În cazul în care două state sînt legate între ele prin poduri, păduri, frontiera se stabileşte la
mijlocul podului, pădurii.În aer şi în pămînt(subsol) frontierile sînt precizate cu ajutorul unor linii
perpendiculare ce pornesc de pe frontierile terestre sau acvatice în sus şi în jos, pînă unde ajung
mijloacele tehnice.***
Acţiunea teritorială a actelor normative internaţionale
Actele normativ-juridice internaţionale reglementează relaţiile dintre state în conformitate cu
principiul teritorialităţii. Această categorie de norme juridice sînt obligatorii şi produc efecte juridice în
măsură în care se acceptă cu respectarea principiului suveranităţii statului asupra teritoriului şi populaţiei.
De asemenea aceste norme generează numeroase probleme, constituind obiectul unor discipline de
ramură (dreptul internaţional public, dreptul comerţului internaţional, etc.). În cazul cînd statul a aderat
sau a nostificat unele acte normative internaţionale ele devin prioritare faţă de cele interne. De exemplu,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului(DUDO), Convenţia europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor fundamentale(CEDO), în conformitate şi pe baza cărora se adoptă actele
normative interne, bunăoară Constituţia ţării, codurile civil, penal, de procedură, etc. În această situaţie,
dacă normele juridice interne sînt în contrazicere cu cele internaţionale ele devin prioritare faţă de cele
interne.****
III. Acţiunea actelor normative asupra persoanelor ne permite să stabilim cercul de subiecţi
participanţi la un raport juridic. În temeiul principiului suveranităţii statului, legile şi celalte acte
normative sînt obligatorii pentru cetăţenii statului respectiv şi pentru toate organizaţiile, instituţiile,
organismele sociale şi persoanele fizice şi juridice cara se află pe teritoriul său. Aceasta înseamnă că pe
teritoriul unui stat acţionează dreptul acelui stat, determinînd conduita tuturor persoanelor aflate pe acel
teritoriu.
Referitor la acţiunea actelor normative asupra persoanelor se evidenţiază următoarele criterii de
clasificare:
1. După cercul de subiecţi ai raportului juridic, actele normative pot fi:
individuale (de pildă, persoana fizică);
colective (de pildă, persoana juridică, statul, organele de stat).
2. După caracterul normelor juridice se disting:
acte normative cu caracter general de aplicare pentru toţi subiecţii de drept (exemplu, principiul
legalităţii);
 norme juridice care se aplică numai persoanelor fizice (exemplu, articolele din Codul penal);
 norme juridice care se aplică numai persoanelor juridice (exemplu, normele juridice civile care
reglementează statutul juridic al persoanelor juridice);
norme juridice speciale, care se aplică numai anumitor categorii de subiecţi de drept (exemplu,
numai cetăţenilor [Link],ori numai salariaţilor, militarilor, studenţilor);
norme juridice cu caracter individual, care se aplică unei singure persoane (exemplu, afi numit în
funcţie de ministru, sau director general).
3. După statutul juridic al persoanelor fizice se deosebesc:
cetăţenii statului propriu-zis(exemplu, cetăţenii Republicii Moldova sau cetăţenii ucraineni,
români, etc.);
cetăţeni străini;
persoanele fără cetăţenie(apatrizii).
Pe teritoriul unui stat (de pildă, în R,Moldova), legile şi alte acte normative ale acestui stat se
aplică asupra tuturor persoanelor (fizice şi juridice, cetăţeni, cetăţeni străini şi apatrizi) în mod egal fără
vre-o careva deosebire între ele. Dar, trebuie să menţionăm că există şi nişte excepţii, şi anume:
 -şefii statelor, corpul diplomatic şi consular, unele categorii de străini, etc., dispun de
imunitate diplomatică, care constă în exceptarea de la jurisdicţia statului străin pe teritoriul

37
 căruia se găsesc. Ei nu pot fi traşi la răspundere penală, administrativă şi civilă. În caz dacă
aceste persoane au comis vre-o incălcare de lege(de pildă, au comis o infracţiune) sau
nesocoteşte legile ţării de reşedinţă în care au fost acreditate, guvernul ţării de reşedinţă le
declară persona non grata (persoană nedorită), lucru care atrage după sine rechemarea sau
expulzarea lor.
 -cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc pe teritoriul statului, cu toate că se bucură e un cerc
larg de drepturi şi libertăţi, în unele raporturi juridice sînt limitaţi în drepturi. Ei nu pot să
aleagă, să fie aleşi în organele puterii de stat, nu pot să-şi satisfacă serviciul militar, să activeze
în calitate de poliţist, procuror, judecător, avocat, etc.
 - aplicarea legii unor fapte săvărşite de cetăţeni în străinătate. Unele acte normative, de
exemplu legile care reglementează răspunderea penală, se răsfrîng asupra persoanelor fizice
indiferent de locul săvărşirii infracţiunii sau de faptul dacă au fost deja trase la răspundere
penală după normele juridice ale altui stat. Aici se cere de menţionat că cetăţenii moldoveni
aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului moldav. Desigur că, aflat în străinătate,
cetăţeanul moldovean trebuie să se supună şi legilor statului respectiv. Codul penal al RM
prevede că el se aplică şi infracţiunilor săvărşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţeam
moldovean.
 - recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvărşite pe teritoriul unui alt stat. După
principiul general, acţiunile săvărşite într-un stat sînt supuse legilor unde se face acţiunea.
Însă, în mod inevitabil anumite acte(acţiuni) încheiate în străinătate îşi vor produce efecte în
[Link]. Modul de recunoaştere a efectului juridic al acestora este stabilit prin lege, tratate
bilaterale sau convenţii fiind necesară în anumite cazuri un act expres de recunoaştere a
validităţii sale din partea unui organ de stat al Moldovei. De exemplu, “Convenţia pentru
recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine”, la care [Link] a aderat la 10 iulie
1998 (în vigoare de la 30.07.1998), prevede că hotărîrile adoptate de instanţele judiciare dintr-
un stat faţă de o persoană-rezident a altui stat urmează a fi supuse executării silite în statul
unde persoana locuieşte(este înregistrată) sau a cărui cetăţean este.
Afară de cele trei limite de acţiune a actelor normative descrise mai sus, socotim că există şi a
patra limită – obiectul de reglementare, adică asupra căror relaţii sociale se răsfrînge actul normativ
respectiv.*****
În concluzie, studierea şi cunoaşterea aprofundată a principiilor şi modalităţilor acţiunii legilor şi
celorlalte acte normative în timp, spaţiu, asupra persoanelor şi obiectului de reglementare au o
însemnătate deosebită pentru asigurarea unităţii şi concordanţei derptului dintr-o ţară în multitudinea
izvoarelor sale, pentru rezolvarea conflictelor ce pot apare cu ocazia aplicării sale între diferite acte
normative, în spiritul legalităţii şi justiţiei.
_____________
* [Link],[Link]- [Link]., pag.78
** [Link]- op. cit., pag. 110
*** [Link], [Link].- Întroducere în teoria generală a dreptului.-Bucureşti.- 1996, pag.46
**** [Link],[Link]- [Link]., p.85
*****Лазарев В.В.- Общая теория гос-ва и права.-М.-1996, стр.231

43. NORMA JURIDICĂ şi TRĂSĂTURILE El

Norma juridică este celula de bază a dreptului. Dreptul nu poate exista şi nici nu poate fi explicat în
afara realităţi sale normative. În conţinutul oricărei norme juridice este imaginată o anumită reprezentare
conştientă a legiuitorului în legătură cu conduita posibilă sau datorată a subiectelor participante la
relaţiile sociale. Norma juridică este un etalon, un model de comportament. Ea conţine pretenţiile şi
cerinţele societăţii faţă de conduita membrilor săi în anumite categorii de relaţii. Aceste relaţii sunt
reglementate de multe ori de alte norme sociale (morale, religioase etc.).
Cuvîntul normă este echivalent cu cel de regulă de conduită, de aceea majoritatea normelor conţin

38
 reguli de comportament, atribui drepturi şi stabilesc obligaţii reciproce, fixează sancţiuni pentru cei ce
neglijează comportamentul stabilit.
Dar ale mai pot cuprinde, în afara regulilor de conduită şi alte prevederi, spre exemplu pot conţine
principii generale de drept, definiţii, explicarea unor termeni legali etc.
Norma de drept conţine ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea că el este îndreptăţit să facă,
sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească.
Definiţie – norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită a cărui scop este acela de a
asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin
constrângere.
Trăsăturile normei juridice sunt:
1.Are un caracter general şi impersonal. Prin aceasta norma juridică se deosebeşte de actul
individual, care este prin natura sa concret şi personal. Acest caracter are şi unele nuanţări. Aceasta
înseamnă că ea nu se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul şi asupra întregii populaţii. Există norme
referitoare la părţi determinate ale teritoriului (zonă de frontieră, domeniul silvic etc.) sau care privesc
anumite categorii de subiecte (căsătoriţi, militari, elevi etc.).
2.Are un caracter tipic. Această trăsătură reiese din generalitatea normei de drept. Ca model de
conduită, norma de drept urmăreşte formularea tipurilor de conduită. Pentru a putea formula momente
identice, repetabile într-o normă juridică legiuitorul caută generalul dintr-un cerc de relaţii sociale şi în
raport cu aceasta formează tipul de conduită.
3.Are un caracter intersubiectiv. Norma juridică imaginează omul în raport cu semenii săi. Ea are în
vedere schimbul just între persoane aflate permanent în relaţie. În acest sens poate vorbi despre caracterul
bilateral al normei de drept. Acest caracter este prezent chiar şi atunci când, pe baza normei de drept iau
naştere acte juridice unilaterale (testamentul, spre exemplu) întrucât şi în acest caz sunt avute în vedere
relaţii chiar dacă nu imediate).
4.Are un caracter obligatoriu. Intervenind în domenii esenţiale ale vieţii norma juridică conţine
prevederi care nu sunt lăsate la simpla voinţă a subiectului, ele sunt impuse acestuia printr-o varietate de
modalităţi. Obligativitatea comandantului ju-ridic urcă pînă la imperativ în domeniul dreptului public şi
coboară pînă la permisiv în domeniul dreptului privat.

44. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Din punct de vedere a structurii logice norma este alcătuită din următoarele elemente: 
ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
Ipoteza normei de drept descrie împrejurările în care intra în acţiune dispoziţia sau sancţiunea normei.
Ipoteza poate fi: determinată sau subînţeleasă:
1. Ipoteza determinată este acea parte a normei juridice care prescrie condiţiile în care urmează să se
aplice dispoziţia. ea poate fi formulată în modul general sau concret.
2. Ipoteza subînţeleasă, în unele texte ale actelor normative ipoteza nu este formulată, ci ea se
subîntelege, rezultă din contextul reglementării. De exemplu: uciderea unei persoane se pedepseşte cu
închisoare de la 10 la 20 de ani (codul penal).
Aici nu se indică împrejurările, nici persoana care a săvîrşit omorul, nici locul, nici timpul etc.,
subînţelegîndu-se că îndiferent cine săvîrşeşte această faptă şi indiferent în ce împrejurări, va fi pedepsit
de lege.
Dispoziţia - este partea cea importantă a normei juridice şi ea se referă la conduita propiu zisă pe
care trebuie s-o urmeze ce-i cărora li se adresează. Ea poate prevedea obligaţia de a săvîrşi anumite
acţiuni, obligaţia abţinerii de la săvîrşirea unor acţiuni după cum numai să permită, să recomande sau să
stimuleze un cerc larg de acţiuni umane. În funcţie de conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice se
clasifică în felul următor:
onerative - sunt acele care prevăd obligaţia de a săvîrşi acţiuni (să facă ceva).
prohibitive – ele interzic săvîrşirea unor acţiuni.
permisive - nici nu impun, nici nu interzic savîrşirea unor acţiuni, ci lasă la voinţa părţilor sa aleagă
conduita pe ca doresc s-o urmeze.

39
 O varietate a dispoziţiilor permisive o constituie dispoziţiile supletive. Ele lasă la latitudinea
persoanelor interesate conduita pe care doresc s-o urmeze, dar dacă ele nu se hotărăsc atunci organul de
stat competent va suplini voinţa lor.
de recomandare - de regulă o anumită conduită recomandată subiecţilor raporturilor juridice.
de stimulare – sunt cele care prevăd recompensarea unei conduite deosebite în special în procesul
muncii, sau stimularea iniţiativei creatoare, mai buna organizare a procesului muncii etc.
Sancţiunea - conţine urmările nefavorabile care survin în condiţiile ne respectării dispoziţiei sau
ipotezei (sancţiune negativă) sau măsurile de stimulare, de cointeresare a subiectului în vederea
promovării conduitei dorite (sancţiune pozitivă), în general, se are în vedere primul aspect (negativ) al
sancţiunii.
Sancţiunile sunt aplicate de organe speciale împuternicite şi urmăresc atît stabilirea ordinii, cît şi
prevenirea încălcării normei de drept în viitor.
In dependenţă de natura raporturilor sociale reglementate de pericolul social pe care-l prezintă actele
de încălcare putem distinge mai multe feluri de sancţiuni:
 după natura lor: sancţiuni penale, administrative, disciplinare şi sancţiuni civile - care îmbracă un
caracter patrimonial. La rândul lor aceste sancţiuni se pot împărţi în diferite categorii, după gravitatea lor,
în cadrul sancţiunilor penale, de exemplu, întâlnim: închisoarea pe un anumit termen, arestul, muncă
neremunerată în folosul comunităţii, amendă, etc (a se vedea art.62-63 CP).
Sancţiunile administrative se aplică mai ales celor care săvîrşesc contravenţii. Cele mai frecvente
sancţiuni administrative sunt amenzile şi arestul administrativ.
Sancţiunile disciplinare se referă la dezbaterile de la disciplina muncii stabilită de codul muncii şi
regulamente interne de funcţionare. Cele mai frecvente sunt: observaţia, mustrarea, avertismentul,
desfacerea contractului de muncă.
Sancţiunile civile - constau din despăgubiri impuse celui care răspunde pentru producerea unei
pagube, repunerea în drepturi, anularea actului ilicit, etc.
 după gradul de determinare distingem următoarele feluri de sancţiuni: absolut determinate, relativ-
determinate, alternative şi cumulative.
Absolut determinate sunt acele sancţiuni formulate precis care nu pot fi micşorate sau mărite de
organele de aplicare.
Relativ determinate - se stabilesc în limitele unui minim şi al unui maxim, urmînd ca sancţiunea
concretă, precisă să o stabilească organul de aplicare.
Alternative - dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe feluri de
sancţiuni: privaţiune de libertate sau amendă.
Sancţiune cumulativă - se stabileşte în mai multe feluri de sancţiuni care se aplică în mod obligatoriu,
privind săvîrşirea unei fapte (privaţiune de libertate, confiscare, lipsire de drepturi).

45. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Normele juridice pot fi clasificate după anumite criterii:

 în dependenţă de obiectul şi metoda de reglementare, sau după criteriul ramurii de drept se cunosc
norme penale civile, constituţionale. procedurale etc;
 în dependenţă de criteriul forţei juridice a normelor se cunosc norme conţinute în legi, decrete.
decizii, ordonanţe etc;
 după criteriul sferei de aplicare şi gradului de generalitate sunt: generale (au o sferă de aplicare şi
guvernează o anumită ramură a dreptului), speciale (cuprind numai o anumită categorie de relaţii din
ramura respectivă) şi de excepţie (constituie fie o completare a celor generale fie a celor speciale);
 după gradul şi intensitatea incidenţei lor se disting normele-principii cuprinse de obicei în
Constituţie, declaraţii sau sunt deduse pe cale de interpretare, ca principii generale de drept;
 după criteriul structurii logice normele pot fi complete şi incomplete. Sunt complete cele care
conţin toate părţile constitutive (ipoteze, dispoziţie şi sancţiune). Incomplete sunt acele care se
completează cu reglementări prezente, fie în acelaşi act normativ, fie în alte acte normative.

40
 Normele incomplete sunt subclasificate în: norme de trimitere şi norme în alb. Normele de trimitere
se completează cu norme din acelaşi sau din alte acte normative existente (prezente), în alb se
completează cu dispoziţii din alte acte normative ce urmează să apară. Literatura de specialitate mai
cunoaşte şi alte clasificări.

46. NORMA JURIDICĂ Şl ARTICOLUL ACTULUL NORMATIV

Elementele de structură a actului normativ. Norma juridica cu structura sa internă, este cuprinsă in
articolele actului normativ. Elementul structural de bază la actul normativ îl formează articolul (aşa cum
norma juridică alcătuieşte celula de bază a dreptului). Conţinutul normei juridice este redat în articolele
actului normativ în mod variat. Articolul, de regulă conţine o dispoziţie de sine stătătoare. Există cazuri
cînd în cuprinsul actului normativ un articol conţine o singură normă sau, dimpotrivă, o normă este
cuprinsă în mai multe articole. Uneori articolul se divide în paragrafe, şi alineate. Pentru o mai bună
sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa în secţiuni, capitole, titluri. Unele coduri
(codul penal spre exemplu) sunt organizate pe părţi (partea generală şi partea specială). Secţiunile,
capitolele şi titlurile au denumiri, care evocă pe scurt conţinutul prevederilor pe care le conţin. În cazul
în care un act normativ face referire la dispoziţie dintr-un alt act normativ deja existent, noul act normativ
nu va reproduce dispoziţiile din actul normativ existent, ci va face trimitere la dispoziţiile respective
printr-o normă de trimitere.

47. DEFINIŢIA RAPORTULUI JURIDIC (RELAŢIILOR JURIDICE)

Normele juridice reglementînd conduita oamenilor, determină uneori formarea de raporturi, întrucît
conduita unei persoane se exteriorizează prin acţiurule sau inacţiunile ei faţa de alte persoane, faţă de
organele de stat sau faţă de organizaţiile obşteşti.
Conduita umană reglementată de normele juridice apare ca o îndatorire sau ca o obligaţie.
Privite în prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare a normelor. Normele juridice
prevăd doar anumite posibilităţi, anumite cazuri ipotetice. Conduita prescrisă de normă devine realitatea
atunci cînd se concretizează într-un raport social, stabilit între anumite persoane care dispunînd de
drepturi şi obligaţii ce le sunt conferite de normele juridice.
În acest fel, acele raporturi sociale care sunt reglementate de norme juridice devin raporturi
juridice.
De aici, Raport juridic - Relaţie socială reglementată prin normele de drept.
Pentru ca un raport juridic să poată apare şi să se declanşeze este nevoie de existenţa unor premise. Se
consideră că aceste premise sunt: norma juridică, subiectele de drept şi faptele juridice. Primele două
premise fiind generale, abstracte, pe cînd faptul juridic este premisă specială sau concretă. Normele de
drept definesc domeniul comportării posibile sau datorate în cadrul unor raporturi sociale asupra cărora
statul are interesul să acţioneze într-un anumit fel. Ele reprezintă premisa fundamentală a naşterii unui
raport juridic. Norma juridică îşi găseşte în raportul de drept principalul său mijloc de realizare,
exercitând un rol fundamental, celelalte premise-subiectele de drept, faptele juridice se află în strânsă
interdependenţă cu norma juridică.
Definiţia raportul juridic este acea legătură socială reglementată de norma juridică, conţinînd un
sistem de interacţiune reciprocă între participanţii determinaţi, legătură ce este posibilă a fi apărată pe
calea constrângerii statale.

48. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC

Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor, drepturi
şi obligaţii prevăzute de norma juridică.
Raporturile juridice constituie relaţii inter umane apărute pe baza normelor de drept, în care subiectele
apar ca purtători de drepturi şi obligaţi. Unitatea drepturilor şi obligaţiilor este trăsătura esenţială a
conţinutului raportului juridic

41
 Dreptul subiectiv este posibilitatea juridică individuală a unei persoane sau organizaţii într-un raport
juridic determinat. Dreptul subiectiv, prilejuieşte: a) să aibă o anumită atitudine faţă de dreptul său (de
exemplu să dispună de acel drept), b) să solicite o atitudine corespunzătoare din partea subiectului
obligat, c) să solicite apărarea dreptului sau pe cale statală. Dreptul subiectiv poate fi conceput fie ca o
posibilitate de a face ceva, fie ca o pretenţie ca altul să îndeplinească ceva în virtutea unei obligaţii.
Obligaţia juridică sau îndatorirea, reprezintă, măsura dreptului subiectiv. Legătura dreptului subiectiv
cu obligaţia juridică ţine alături de participanţii la raportul juridic pe tot parcursul desfăşurării sale.
Între drept subiectiv şi obligaţia juridică există o legătură indisolubilă. În realitate nu există drept
subiectiv, dacă nu este legat de obligaţie. Prin conţinutul său raportul juridic apare ca o formă
fundamentală de introducere a normei în viaţa socială.
Clasificarea drepturilor subiective. Sunt drepturi: 1) absolute 2) relative - în raport de modul de
determinare a subiecţilor obligaţi să respecte dreptul subiectiv. Este absolut dreptul care trebuie să fie
respectat de toţi ceilalţi. Este un drept subiectiv general în sensul că sfera persoanelor obligate a-l respecta
este ne determinată . Spre deosebire de drepturile subiective absolute, cele relative se caracterizează prin
aceea că subiectul obligat este determinat.

49. LOCUL RAPORTULUL JURIDIC ÎN SISTEMUL RELAŢIILOR

SOCIALE

Raportul juridic îşi are locul său în sistemul relaţiilor sociale, de aceea:
 raportul juridic este un raport social. El se stabileşte întotdeauna între oameni, fie între parteneri,
persoane fizice, fie între aceştea şi organele statului, sau între organele statului. Ca raport social, raportul
juridic se alătură la ansamblul raporturilor social-politice etc. Omul nu acţionează nici odată ca un sistem
izolat, el acţionează într-un sistem de relaţii, într-o alianţă socială dată. Desfăşurarea relaţiilor sociale
reglementate de normele juridice în conformitate cu prevederile acestora dă naştere unei ordini sociale
specifice – ordinea juridică, parte componentă a ordinii sociale.
 raportul juridic este un raport volitiv. Fiind un raport între oameni, raportul juridic este un
raport de voinţă. Analiza caracterului voliţional a raportului juridic a permis doctrinei juridice să
stabilească aspecte deosebit de interesante. Raportul juridic nu este un simplu raport dintre doi sau mai
mulţi participanţi la viaţa socială. Singură, voinţa subiectelor este insuficientă, este nevoie ca această
voinţă să se expună în conformitate cu voinţa de stat.
Ca raport cu caracter voliţional conţine două voinţe;
Voinţa statală - exprimată în norma de drept care stabileşte drepturile şi obligaţiile
participanţilor.
Voinţa subiectelor. În acest sens se vorbeşte despre dublul caracter voliţional a
raportului juridic. Aceste două voinţe stabilesc o colaborare între ele pe de o parte şi ca o confruntare de
voinţe, pe de altă parte, în condiţiile in care subiectul nu-şi subordonează voinţa şi acţiunile individuale
faţă de conduita prescrisă în conţinutul normelor de drept.
 raportul juridic are un caracter valoric.
În raporturile juridice îşi găsesc concretizarea valorile sociale ale societăţii. Ca produs al gîndirii şi
practicii comune a oamenilor, aceste valori sunt sancţionate şi li se acordă putere normativă de către
conştiinţa socială, prin intermediul statului şi a normelor instituite de acesta. Statul încurajează,
promovează şi apără aceste valori. Desfăşurarea vieţii în conformitate cu normele de drept constituie un
mijloc important de realizare a acestor valori.

50. CLASIFICAREA RAPORTURILOR JURIDICE

Raporturile juridice pot fi clasificate după mal multe criterii. Toate raporturile juridice, ca şi normele
juridice, care le prevăd, se clasifică după criteriul ramurii de drept. Ramura având obiect şi metodă de
reglementare clasifică raporturile în următoarele: constituţionale, civile, penale, financiare, familiale etc.

42
 Raporturile juridice, ca şi normele juridice, în conformitate cu funcţiile lor,exprimate în ele, se
împart:
 de reglementare.
 protectoare.
Raporturile juridice de reglementare - sunt raporturi îndreptate spre asigurarea dezvoltării
relaţiilor sociale. De exemplu, acestea sunt raporturile legate de contractele de vânzare - cumpărare,
antrepriză etc.
Raporturile juridice de protecţie - sunt acele raporturi conţinutul principal al cărora îl
formează, restricţiile juridice, prohibiţiile juridice care au scopul de asigurare a raporturilor de
reglementare.
Se mai cunosc raporturi generale şi concret determinate.
Raporturile generale apar nemijlocit din lege, care dau naştere la raporturi juridice dintre
persoană şi stat. Legea în aşa caz este fapt juridic, cu care ea însăşi leagă apariţia raportului juridic.
Concret determinate apar în temeiul faptelor juridice – acte concrete de comportament.
Raporturile generale şi concret determinate pot să apară în baza normelor de reglementare şi
celor protectoare.
Raporturile juridice generale cel mai des sînt legate de acţiunea normelor constituţionale, cu
realizarea prohibiţiilor dreptului penal. Normele constituţionale sînt în majoritatea cazurilor de
reglementare, iar normele dreptului penal – protectoare. Raporturile concret determinate, de asemenea,
pot fi de reglementare (de exemplu, apărute din contractele civile), precum şi protectoare (apărute în
legătură cu intentarea dosarului penal).
După gradul de determinare a subiectelor toate raporturile se împart în absolute şi relative.
Absolute sunt acele, în care e determinată numai o parte-purtătoare a dreptului subiectiv. Aici nu se
cunoaşte purtătorul obligaţiei juridice. Un subiect posedă dreptul subiectiv, iar ceilalţi sunt obligaţi să nu
încalce acest drept subiect. Ca exemplu de raport absolut poate servi raportul apărut în legătură cu
realizarea dreptului de proprietate de către subiect. Proprietarul are dreptul de a poseda, folosi şi
administra proprietatea lui. Toate celelalte subiecte sunt obligate să respecte şi să nu încalce acest drept.
Raporturile relative sunt acelea, în care ambele părţi sunt determinate şi sunt purtătoare de
drepturi şi obligaţii una faţă de alta. Ca exemplu de raport relativ pot servi raporturile legate de diferite
contracte, prevăzute de normele dreptului civil. În aşa caz în conformitate cu contractul de vânzare -
cumpărare între vânzător şi cumpărător apar raporturi relative şi concret determinate.

51. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC. CAPACITATEA JURIDICĂ.

Elementele raportului juridic sunt: subiectul, obiectul, conţinutul şi faptul juridic.

Subiectele de drept participă la raporturile juridice ca titulari de drepturi şi obligaţii, în baza
recunoaşterii acestei calităţi de către normele de drept. Aptitudinea, recunoscută de lege, subiecţilor, de a
avea drepturi si obligaţii juridice, poartă denumirea de capacitate juridică. Legea fixează atît momentul
apariţiei capacităţii juridice cît şî întinderea ei, volumul drepturilor şi îndatoririlor ce pot forma conţinutul
unui raport juridic. În drept se întîlnesc accepţiuni foarte diferite ale noţiunii de capacitate, spre exemplu:
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, capacitate electorală, capacitatea de ă moşteni,
capacitatea de a răspunde etc. Termenul de capacitate juridică apare ca o premisă a calităţii de subiecte de
drept: în lipsa ei nu ar fi posibilă participarea oamenilor sau organizaţiilor acestora la relaţiile sociale
reglementate de drept.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile şi,
conform art.18 al Codului civil al RM, apare în momentul naşterii şi încetează o dată cu moartea.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi de
a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.(art.19 CC RM).
Capacitatea deplină de exerciţiu începe la data cînd persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea
vîrstei de 18 ani.(art.20 CC RM). Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice coincide cu capacitatea
de exerciţiu şi se dobîndeşte şi exercită de la data înregistrării de stat(data constituirii) a ei.(art.60-61 CC
RM).

43
 Subiectele raporturilor juridice se clasifică în:
 subiecte individuale - persoana ca subiect;
 subiecte colective - statul subiect de drept, organele statului şi persoanele juridice.
Persoana fizică ca subiect. Cetăţenii, străinii şi apatrizii apar în raporturile juridice ca subiect cu rază
de participare cea mai largă. Cetăţenii statului pot în principiu, să participe la toate raporturile juridice
bucurându-se, în acest sens, de capacitate juridică generală. Cetăţenii pot intra în raporturi de drept atît
între ei cît şi cu statul, cu organele statului cu organizaţiile economice şi cu organizaţiile nestatale.
Conform art.17 al Codului civil al RM “Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi
şi obligaţii civile”.
Persoana fizică apare ca subiect distinct în raporturile de drept civil, caz în care capacitatea sa juridică
se împarte în capacitate de folosinţă şi de exerciţiu. Acţionînd ca titulari de drepturi şi obligaţii în cele
mai diverse sectoare ale vieţii sociale, oamenii îşi satisfac drepturile şi interesele legitime, garantate de
Constituţie şi alte legi. Participarea ca subiecte de drept în raporturile juridice concrete a cetăţenilor apare
ca o formă importantă de realizare a conţinutului social, a cooperării în procesul conveţuirii.
Statul şi organizaţiile internaţionale. Statul participă în calitate de subiect de drept atît în raporturi
juridice interne cît şi în raporturi juridice de drept internaţional. În dreptul intern statul apare ca subiect
de drept mai întâi în raporturile juridice de drept constituţional, şi anume în raporturile cu cetăţenii.
În domeniul dreptului internaţional - el participă ca subiect indiferent de mărimea sa teritorială, de
numărul populaţiei, de stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică. Statele în acest sens sunt
subiecte universale şi originale ale dreptulul internaţional.
În sec. XX, după cel de-al doilea război mondial, jurisprudenţa internaţională şi diferite acte
internaţionale au recunoscut calitatea de subiect de drept organizaţiilor internaţionale guvernamentale.*
Din această categorie fac parte în I-rînd O.N.U.(Organizaţia Naţiunilor Unite), instituţiile specializate,
precum Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.),
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare din Europa(O.S.C.E.), ş.a.
Organele statului - ca subiecte de drept, în calitatea lor de purtătoare ale autorităţii publice,
îndeplinesc cel puţin trei categorii de competenţă.
- exercitatea conducerii de stat în diverse domenii;
- soluţionarea problemelor privind temeinicia legală a pretenţiilor unor subiecte de drept faţă de altele
şi asigurarea constrîngerii de stat în cazurile necesare;
- restabilirea ordinii de drept.
De la Preşedintele statului la primar, de la Parlament şi Guvern la organele administraţiei publice locale,
ministrul şi judecătorul, procurorul şi poliţistul
Persoanele juridice. Spre deosebire de persoana fizică,- omul privit individual – persoana juridică
este un colectiv de oameni cu o structură organizatorică bine determinată, dispunînd de independenţă
patrimonială şi care urmăreşte realizarea unui scop în acord cu interesele obşteşti.** Deci, persoanele
juridice pentru a fi subiecte de drept trebuie să conţină anumite elemente. Elementele constitutive ale
personalităţii juridice sunt:organizarea de sinestătătoare, patrimoniul afectat realizării unui scop, în
acord cu interesul general. Persoanele juridice sunt subiecte distincte în raporturile juridice de drept civil
sau în cele de drept comercial. Persoana juridică reprezintă un subiect de drept cu o largă arie de
răspundere în circuitul juridic. Societăţile comerciale, întreprinderile, companiile sunt participante în
calitate de persoane juridice în raporturile de drept privat. Instituţiile sunt acele unităţi care desfăşoară o
anumită formă a activităţii e stat în domenii distincte (invătămînt, sănătate, ştiinţă, cultură), activitate fără
caracter economic şi care funcţionează pe baza finanţări de la buget.
Participarea persoanei juridice în raporturile de drept prezintă o deosebită importanţă pentru viaţa
economică şi social-culturală.

* Citat după: [Link],[Link].- Teoria Generală a Dreptului.- Chiş.,-1997, pag.175

** Stătescu C.-Drept civil, persoana fizică, persoana juridică, drepturile reale.-Buc.,-p.365

52. OB1ECTUL RAPORTULUI JUR1DIC

Prin încheierea raporturilor juridice părţile urmăresc anumite scopuri. Astfel cel ce are nevoie de un

44
 bun, încheie un contract de vînzare - cumpărare în vederea obţinerii lui, cel ce are nevoie de un garaj
încheie un contract de antrepriză pentru efectuarea acestei lucrări, autorul unui oarecare roman, care
doreşte publicarea lui, încheie un contract cu editura etc.
Intrînd în aceste raporturi juridice, fiecare se bucură de drepturile sau are obligaţiile prevăzute de lege
în contractul încheiat. Drepturile subiective şi obligaţiile corelative formează conţinutul raportului juridic,
iar conduita părţilor, acţiunile şi abţinerile lor formează obiectul raportului juridic. Exemplu; faptul de a
transmite dreptul de proprietate asupra unui bun ce constituie obiectul material al vînzării şi de a-l remite
cumpărătorului constituie obiect al raportului juridic vînzare-cumpărare în raporturile în care acţiunile lor
se referă la un bun material, el este obiect material al acestor raporturi. Acest fapt nu trebuie să ducă la
concluzia că celelalte raporturi juridice, a căror încheiere nu presupune scopuri legate de transmiterea
unor drepturi asupra bunurilor, nu au obiect. Sunt multe alte raporturi care nu au nici o legătură cu
bunurile materiale exterioare relaţiei juridice. Dar şi aceste relaţii juridice au un obiect şi anume conduita
părţilor, prestaţia pe care o exercita un subiect şi la care are dreptul celălalt subiect.
Principalul criteriu şi cel mai corect este că obiect al raportului juridic este conduita părţilor în
vederea realizării conţinutului, iar atunci cînd conduita priveşte lucruri materiale, acestea pot să apară ca
un obiect derivat.

53. FAPTELE JURIDICE, CLASIFICAREA LOR

O premiză esenţială a apariţiei sau stingerii unui raport juridic o formează faptul
juridic - care reprezintă o împrejurare ce are efecte juridice, care crează, modifică sau stinge raporturi
juridice. Nu orice împrejurare din natură sau din viaţa socială este fapt juridic, ci numai acele împrejurări
de existenţa cărora normele de drept leagă consecinţe juridice. Aceste împrejurări sunt de obicei descrise
în ipoteza normei juridice.
Clasificarea faptelor juridice - 1.evenimente, 2.acţluni. Evenimentele sunt împrejurări care
nu depind de voinţa oamenilor, dar ale căror rezultate produc consecinţe juridice numai dacă norma de
drept stabileşte acest lucru. În această categorie se includ fenomenele naturale – calamităţi, naşterea,
moartea, curgerea timpului. Ele se prezintă ca procese ce se dezvoltă independent voinţei oamenilor, sunt
factori obiectivi ce îşi au determinaţiile în cauze proprii.
Acţiunile sunt manifestări de voinţă ale oamenilor, care produc efecte juridice ca urmare a
reglementării lor prin normele de drept. Această categorie a faptelor juridice se caracterizează prin faptul
că sunt săvârşite de om. Acţiunile sunt licite şi ilicite. Acţiunile juridice licite săvârşite cu scopul da a
produce efecte juridice poartă denumirea de acte juridice.
O altă categorie de fapte juridice sunt 3.stările (căsătoria, starea de neutralitate etc.) - care au
caracter voliţional şi cu caracter ne voluţional (starea de rudenie).
Uneori pentru naşterea unui raport juridic nu este suficient doar un fapt juridic, ci mai multe (ex. la
repartizarea suprafeţelor locale – decizia organelor administrative, eliberarea ordinului de repartiţie,
încheierea contractului de închiriere).

54. CONCEPTUL REALIZĂRll DREPTULUI

Traducerea în viaţă a prevederilor cuprinse în normele de drept implică participarea unor subiecte
multiple (cetăţeni, organe de stat, organizaţii nestatăle) precum şi asigurarea unui cadru organizatoric care
să permită acestor subiecte să-şi valorifice din plin prerogativele legale. Totodată, realizarea dreptului
presupune posibilitatea, recunoscută unor organe, de stat, de a acţiona în domeniul asigurării mijloacelor
de restabilire a ordinii de drept, în condiţiile săvîrşirii unor fapte ce nesocotesc prevederile legale.
Realizarea dreptului este o confruntare a modelului general de conduită construit de legiuitor cu realitatea
concretă.
Analiza procesului realizării dreptului nu poate scăpa din vedere sublinierea trăsăturilor generale ale
sistemului social care garantează integritatea ordinii de drept, eficacitatea normelor juridice,
corespondenţa dintre prevederile abstracte şi generale ale normei juridice, şi caracterul concret al
raporturilor sociale.

45
 Trăgîndu-şi izvoarele din viaţa socială, fiind organic legate de conveţuirea umană, înspre care-şi
îndreaptă acţiunea, dreptul este legat de acţiunea individului şi de participarea la viaţa socială a
structurilor organizatorice. Nimic din ceea ce este social nu poate scăpa reglementării prin drept.
Analiza conceptului realizării dreptului este analiza modului de introducere a normei de drept în viaţa
socială, a modului în care societatea primeşte norma de drept o incorporează în psihologia individului.
Condiţiile generale ce caracterizează climatul social-politic şi ideologic determină eficienţa formelor
juridice de realizare a dreptului. Aceste condiţii (economice, politice, spirituale, ideologice) sunt criterii
de apreciere a desfăşurării corecte a relaţiilor din societate. Dreptul pozitiv este rezultatul acestor condiţii.
Cercetările de sociologie juridică şi de criminologie au scos la iveală concluzii importante privind
dependenţa realizării dreptului de condiţii generale social-economice şi culturale. Aceste cercetări
subliniază particularităţile modului în care procesele sociale majore îşi exercită influenţa asupra
comportamentului juridic al cetăţeanului şi asupra aplicării dreptului de către organele statului.
Realizarea dreptului poate fi definită ca: procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor
juridice, în cadrul căruia oamenii ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţiile normative, iar
organele de stat aplică dreptul în temeiul competentei lor.

55. FORMELE REALIZĂRII DREPTULUI

Traducerea în viaţă a prevederilor cuprinse în normele de drept implică participarea unor subiecte
multiple (cetăţeni, organe de stat, organizaţii nestatale) precum şi asigurarea unui cadru organizatoric,
care să permită acestor subiecte să-şi valorifice din plin prerogativele legale. Totodată, realizarea
dreptului, presupune posibilitatea, recunoscută unor organe de stat, de a acţiona în domeniul asigurării
mijloacelor de restabilire a ordinii de drept. Nimic din ceea ce este social nu poate scăpa reglementării
prin drept. Pentru acest motiv, analiza conceptului realizării dreptului este de fapt analiza modului de
încadrare a normei de drept în viaţa socială, a modului în care societatea primeşte norma de drept, o
încorporează în psihologia indivizilor.
In concluzie realizarea dreptului poate fi definită ca: procesul transpunerii în viaţă a conţinutului
normelor juridice în cadrul căruia oamenii ca subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţiile normative
iar organele de stat aplică dreptul în temeiul competenţelor.
Realizarea dreptului îmbracă două mari forme:
1. Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni.
2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat şi alte organisme
sociale.
Trăsăturile realizării dreptului prin activitatea de executare şi respectare a normelor juridice sunt:
a) îndeplinirea comandamentelor cuprinse în normele juridice, prin acordarea sau adaptarea faţă de
dispoziţiile normative, acesta fiind baza climatului de ordine şi legalitate.
b) adaptarea la conduita fixată prin normele de drept este rezultatul direct al acţiunii mai multor
factori, cum ar fi: conţinutul dreptului, acceptarea legii de către societate ca expresie a unor necesităţi,
ridicarea gradului vieţii materiale şi spirituale a oamenilor.
c) după volumul şi intensitatea sa această formă de realizare este mult mai bogată decît aplicarea
dreptului, ea avînd un număr foarte mare de situaţii juridice, la care participă o categorie mare de subiecţi
- adică cetăţeni, precum şi diferite organizaţii sociale.
d) din punctul de vedere al tehnicii juridice, activitatea realizată la această formă este mai simplă,
adică ele se pot desfăşura fără includerea unui act scris.
e) raporturile juridice create au legături prin normele de drept din cele mai diferite ramuri ale
sistemului juridic.
f) respectînd şi executînd normele dreptului, cetăţenii îşi valorifică drepturile subiective, printr-un
raport şi cu obligaţiile atribuite lor în procesul interacţiunii sociale.

56. APLICAREA NORMELOR JURIDICE CA FORMĂ SPECIALĂ DE REALIZARE A

46
 DREPTULUI

În afara participării specifice a cetăţenilor şi organizaţiilor nestatale în procesul realizării dreptului,

acesta este realizat şi prin intermediul unor acte specifice de autoritate, emise de organele statului în
conformitate cu competenţa rezervată lor prin lege. Această formă este denumită "Aplicarea dreptului".
În realizarea sarcinilor şi funcţiilor statului, organele acestuia apelează foarte adesea la formele juridice.
Acte de aplicare a dreptului nu pot elabora decât organele statului, cetăţenii realizând dreptul prin
executarea şi respectarea normelor juridice. La aplicarea dreptului participă în principal organele statului,
în baza şi în vederea realizării competenţei acestora.
Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale, în vederea
transpunerii în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de drept.
Spre deosebire de realizarea dreptului prin executarea şi respectarea prevederilor normelor juridice,
care se poate desfăşura şi în fapt, fără crearea unor raporturi juridice, aplicarea dreptului este nemijlocit
legată de naşterea şi desfăşurarea legăturilor juridice sub forma unor raporturi de drept, în care un subiect
este totdeauna un organ al statului care-şi exercită prerogativele potrivit cu competenţa ce-i este rezervată
prin lege.
Aplicînd dreptul, organele de stat se manifestă ca purtătoare a atribuţiilor puterii de stat, actele lor de
aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, concret. Prin intermediul lor sunt concretizate, în limita
competenţei ce le este repartizată prin normele juridice, drepturile şi obligaţiile unor subiecţi în cadrul
raporturilor juridice determinate. Prin emiterea actelor de aplicare organele statului stabilesc măsuri de
sancţionare a celor care nesocotesc obligaţiile ce le revin.
Drepturile subiecţilor participanţi la viaţa socială, ca şi obligaţiile corelative, îşi găsesc izvorul în
normele de drept. Organele de stat constată sau recunosc aceste drepturi, prin activitatea de aplicare a
dreptului.
Aplicarea dreptului este o formă specifică de realizare a sa, strîns legată de procesul traducerii
în viaţă a normelor juridice prin acte individuale şi concrete adoptate de organele statului.

57. FAZELE PROCESULUI DE APLICARE A DREPTULUI

Etapele procesului de aplicare a dreptului sunt:

1.  Stabilirea stării de fapt;
2.  Alegerea (selecţionarea)normei de drept;
3.  Interpretarea normelor juridice;
4.  Elaborarea actului de aplicare;
5.  Controlul asupra îndeplinirii actului elaborat şi adoptat.*

1) Stabilirea stării de fapt este un proces minuţios pentru cunoaşterea profundă a circumstanţelor cauzei
respective. Cercetarea împrejurărilor faptei este elementul de bază, care asigură actului de aplicare
caracter temeinic. În vederea emiterii unui act de aplicare întemeiat, în acord cu realitatea organul de
aplicare trebuie să-şi fundamenteze actul, pe baza una informaţii veridice, complexe capabilă să scoată la
iveală aspectele esenţiale ale cauzei. În acest scop, organul de aplicare va consulta documente, va asculta
martori, va proceda la reconstituiri, va utiliza rezultate ale unor cercetări ştiinţifice. Toate acestea trebuie
să furnizeze organului de aplicare date faptice, ele trebuie să constituie în acelaşi timp surse reale de
informaţie, în care să fie conturate circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme în legătură cu starea
de fapt, să înlăture neclarităţile.
Stabilirea stării de fapt diferă de la un act de aplicare la altul. De exemplu: la repartizarea suprafeţei
locative, organul administrativ trebuie să verifice următoarele aspecte faptice ca stabilirea numărului de
persoane, genului lor, starea suprafeţei locative existente etc. Într-un proces judiciar, instanţa de judecată
are de efectuat activităţi în vederea stabilirii cu exactitate a împrejurărilor cauzei - ascultă martori,
verifică înscrisuri, efectuează expertize, examinează urme etc.
2) Alegerea normei de drept înseamnă identificarea normelor referitoare la faptele constatate şi

47
alegerea acelor dispoziţii normative pe baza cărora trebuie să se ea hotărîrea.
3) Interpretarea normelor juridice reprezintă un moment important al aplicării dreptului şi constă din
operaţiuni de lămurire şi concretizare a conţinutului regulei de drept cuprinsă în norma ce urmează să
reglementeze raportul respectiv.
4) Elaborarea şi emiterea actului de aplicare constituie ultimul moment a procesului de aplicare a
dreptului.
Dispoziţiile de aplicare după obiectul lor sunt de două feluri:
1) Dispoziţii în care se indică în mod concret, nominal unei persoane acţiunea pe care trebuie s-o
facă;
2) Dispoziţii prin care se indică sancţiunea pe care trebuie s-o suporte o anumită persoană ca rezultat
a săvîrşirii unei fapte ilicite.
5) Controlul asupra îndeplinirii actului elaborat şi adoptat este o fază extraaplicabilă a dreptului şi se
manifestă prin acţiunile organului emitent, spre exemplu Parlamentul, îndreptate în vederea supravegherii
faptului de îndeplinire corectă a actului adoptat de el.
________________
* Коваленко А.И. – Общая теория гос-ва и права. - М.-1996, стр. 89

58. LACUNELE ÎN DREPT

Cuvîntul "lacună" are două sensuri. În sens direct lacună înseamnă loc liber, lipsă (de ex. într-un text
scris), în sens indirect înseamnă -eroare, omisiune. Lacună în sens direct este o calitate esenţiala a unui
obiect, prin pierderea căreia, obiectul nu poate fi acela, care este el în realitate.
Lacunele în drept au sens opus şi se înţeleg ca nişte imperfecţii a dreptului sau lipsa în el a ceva, ce ar
servi ca parte componentă a lui. Unii autori evidenţiază în drept aşa zisele lacune "premeditate". Despre
aşa lacune se vorbeşte atunci cînd legiuitorul a amînat rezolvarea problemei date pentru o perioada de
timp, sau a fost transmisă pentru rezolvare altor organe. Dacă se au în vedere recunoaşterea în calitate de
izvoare a dreptului obiceiele şi precedentele judiciare atunci poate fi vorba despre lacune generale în
dreptul pozitiv.
Lacuna în dreptul pozitiv - există atunci, cînd nu-i nici lege, nici act subordonat legii, nici obicei, nici
precedent judiciar. Lacuna în reglementarea normativ-juridică - există atunci cînd lipsesc normele legii şi
normele actelor subordonare. Lacună în legislaţie - există atunci cînd lipseşte o lege (un act unui organ
suprem al statului). Lacună în lege -există atunci cînd relaţiile supuse reglementării sunt incomplet
reglementate. De aici reese că există două forme de lacune - cînd lipseşte complet: o reglementare şi cînd
sunt neajunsuri în reglementarea existentă. Ambele forme au nevoie de un apel faţă de organele
legiuitoare referitor la elaborarea unei noi norme.
Nu trebuie de confundat lacunele în legislaţie cu aşa numita tăcere a legiuitorului, cînd el intenţionat
lasă întrebarea deschisă, se abţine de la elaborarea normei, lăsînd rezolvarea problemei în afara sferei
legislative.
Aşa dar, lacună în dreptul pozitiv este lipsa totală sau parţială a normelor juridice, existenţa cărora e
determinată de dezvoltarea vieţii sociale şi necesitaţilor practice de rezolvare a problemelor sociale, de
principiile fundamentale, politica, sensul şi conţinutul legislaţiei în vigoare, ce trebuie să corespundă
cerinţelor normative, care reesă din natura lucrurilor şi relaţiilor.

59. APLICAREA DREPTULUI PRIN ANALOGIE.

ANALOGIA LEGII ŞI A DREPTULUI

Sunt situaţii în care organul de aplicare a dreptului fiind sesizat pentru soluţionarea juridică a unei
speţe, nu găseşte o normă juridică în care să se încadreze sltuaţia de fapt pe care o constată. În plus, aşa
cum prevăd sistemele de drept contemporane judecătorul nu poate refuza judecarea cauzei adusă în faţa
lui pe motiv că legea nu o prevede, este lacunară sau întunecată. În aceste cazuri se recurge la aplicarea
dreptului pin analogie, cunoscîndu-se în acest sens două forme:

48
  Analogia legii. Atunci cînd constatîndu-se lipsa normei juridice în care să poată fi inclus cazul ce
urmează a fi soluţionat, organul de aplicare găseşte totuşi norme juridice care se referă la o situaţie
asemănătoare, pe care le aplică, demonstrînd analogia cazului judecat cu cazul prevăzut, lacuna legii şi
necesitatea aplicării normelor juridice existente
Analogia dreptului constituie o altă formă a analogiei la care se recurge atunci cînd în
soluţionarea unei cauze se constată că lipseşte norma juridică, care se referă la acea cauză dar nu pot fi
găsite nici norme sau texte juridice care să reglementeze cauze asemănătoare în această situaţie, organul
de aplicare va asigura soluţionarea juridică a cauzei date recurgînd la principiile generale ale dreptului.
Analogia nu poate fi aplicată în trei categorii de situaţii.
-  a pedepselor prevăzute de codul penal. Aici funcţionează principiul incriminării legitime şi
principiul legalităţii pedepsei după care nici o faptă nu poate fi pedepsită de cît dacă ea a fost în mod
expres, determinată de o normă juridică;
-  excepţiile, pe care legislatorul le poate prevedea la o normă juridică;
-  prezumţiilor legale absolute.
Folosirea analogiei se face cu titlu excepţional de aceea, soluţia dată are putere juridică numai în
situaţia respectivă şi exclusiv asupra părţilor implicate.

60. ACTELE DE APLICARE A DREPTULUI

Realizarea dreptului prin intermediul unor acte specifice de autoritate, emise de organele statului în
conformitate cu competenţa rezervată lor prin lege, este denumită aplicarea dreptului.
Aplicarea dreptului se concretizează într-un rezultat specific care este actul de aplicare. Activitatea de
elaborare normativă şl aplicarea dreptului se deosebesc prin următoarele trăsături:
1) Activitatea de creaţie în domeniul dreptului este rezervată doar unor categorii de organe ale statului
şi aceste organe pot elabora şi acte de aplicare. Spre exemplu: Guvernul edictează hotărîri ca acte
normative, cît şi decizii individuale - adică acte de aplicare a dreptului. Dacă activitatea normativă este
strict reglementată în competenţa unor organe ale statului, activitatea de aplicare poate fi realizată de
orice organ al statului şi în limite determinate, cît şi organizaţii nestatale.
2) Spre deosebire de actele normative care au un caracter general, impersonal, actele de aplicare a
dreptului sunt: individuale, concret determinate. .
Scopul actului aplicativ este determinat de actul normativ, el trebuie să traducă în viaţă, într-o relaţie
concretă, prevederi ale normei de drept.
Avînd un caracter individual şi nu general obligatoriu, actul de aplicare este nemijlocit legat de
activitatea unui organ de stat nominalizat şi altor subiecte, concret determinate
3) Activitatea de elaborare normativă este subordonată unor reguli metodologice de tehnică
legislativă. Avînd un caracter subordonat actele de aplicare a dreptului sunt elaborate în mod foarte diferit
de la ramură la alta şi chiar în cadrul aceleeaşi ramuri de drept de la o instituţie la alta, fiecare act de
aplicare, urmînd reguli specifice de adoptare.
4) Ceea ce separă actul normativ de cel de aplicare îl reprezintă conţinutul diferit, scopul şi finalitatea
deosebită a celor două categorii de acte.
5) Spre deosebire de actul normativ, care funcţionează impersonal, acţionînd continuu pînă la
scoaterea sa din vigoare, actul de aplicarea a dreptului îşi epuizează efectele din momentul, adoptării sale
de către organul abilitat.
6) Spre deosebire de activitatea de executare a normelor de drept de către cetăţeni în cursul căreea ei
pot să încheie, în baza acordului de voinţă, un raport de drept în temeiul dispoziţiilor legale, ce le stau la
dispoziţie, actele de aplicare, bazîndu-se şi ele pe prevederile dreptului, apar (întotdeauna prin voinţa
unilaterală a unui organ al statului.
7) Dată fiind importanţa deosebită a reglementării juridice a relaţiilor sociale, există reguli precise
privind intrarea în vigoare principiile de activitate şi ieşirea din vigoare a normei juridice. În principiu, o

49
normă de drept întră în vigoare la data publicării sale şi acţionează pînă la scoaterea din vigoare. În aceste
limite acţiunea normelor este universală, nu poate să se sustragă de la aplicarea normei. Spre deosebire de
actele normative, actul de aplicare devine obligatoriu în principiu, din momentul comunicării părţilor
interesate.
Din acest moment curge termenul de contestare a actului de către partea nemulţumită în legătură cu
modul de soluţionare a cazului.

61. ACTUL NORMATIV, ACTUL APLICATIV Şl ACTUL INTERPRETATIV

Actul normativ juridic este denumit uneori şi lege ca izvor de drept şi are importanţa cea mai mare
în sistemul izvoarelor dreptului. Atunci cînd se utilizează formula: "legea ca izvor de drept" trebuie avut
în vedere sensul larg al noţiunii de lege (ca act cu putere obligatorie) şi nu sensul restrîns (actul normativ
pe care-l adoptă, după o procedură specifică parlamentul). Într-adevăr, actul normativ cuprinde, în primul
rînd, legea elaborată de parlament, dar nu se reduce la aceasta. Există un sistem al actelor normative.
Actul normativ este izvorul de drept creat de organe al autorităţii publice, investite cu competenţe
normative (parlament, guvern, organele administrative locale). Actul normativ cuprinde norme general-
obligatorii.
Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi şi hotărîri ale parlamentului, decrete şi
ordonanţe ale guvernului, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii ale organelor administrative
locale. Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legile, celelalte acte normative trebuie să se
subordoneze legilor.
Aplicarea dreptului se concretizează într-un rezultat specifice actul de aplicare. El finalizează de fapt
activitatea concretă a organului de stat, purtător al unei atribuţii de putere, în conformitate cu competenţa
sa.
Actele de aplicare pot fi elaborate chiar şi de organele care elaborează normele de drept. Spre
exemplu guvernul editează hotărîri ca acte normative, cît şi decizii individuale - ca acte de aplicare Actele
de aplicare se elaborează de orice organ al statului, precum şi de organizaţii nestatale în limitele stabilite
de lege. Instanţele judecătoreşti în majoritatea cazurilor elaborează acte de aplicare în formă de
sancţionare. Actele de aplicare nu se reduc numai la sancţiuni. Astfel sunt situaţii în care dispoziţia
actului de aplicare constă în numirea în funcţie, înfiinţarea unei societăţi mixte sau a unei regii autonome,
incheierea unui contract ş.a.m.d.
Actul normativ interpretativ. În procesul realizării dreptului, interpretarea normei ce urmează a se
aplica în vederea soluţionării unei cauze printr-un act de aplicare necesită şi elaborarea unui act
interpretativ . În teoria dreptului interpretarea normelor juridice se clasifică în: interpretare oficială şi
interpretare neoficială. Actele interpretării oficiale sunt obligatorii adică au forţă juridică, iar actele
interpretării neoficiale n-au acest caracter. Interpretarea oficială fiind realizată de către organe de stat care
au atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării lor capătă forma actelor
normative interpretative. Actul normativ interpretativ face corp comun cu actul interpretat.

62. CONCEPTUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

Normele juridice pentru aşi atinge scopul în vederea căreia au fost elaborate este necesar să fie
respectate de către cei a căror conduită o reglementează. De asemenea ele trebuie aplicate de organele de
stat, funcţionari, sau organele şl organizaţiile obşteşti. Pentru aceasta este necesară cunoaşterea lor,
înţelegerea conţinutului lor, care se dezvăluie în cadrul procesului de interpretare. Normele juridice au un
caracter general. Aplicarea lor se face însă la cazuri concrete, care au uneori o serie de aspecte specifice:
a) Legiuitorul nu poate să prevadă, în cadrul normelor juridice toate situaţiile ce se pot întîlni la
aplicarea acestora, el fiind obligat să se menţină la un nivel de generalitate.
b) Necesitatea interpretării normelor juridice, decurge din faptul că, în redactarea lor, se foloseşte o

50
exprimare concretă, legiuitorul concentrînd ideile pe care vrea să le exprime. De aici decurge sarcina
organelor de interpretare de a dezvălui, în procesul interpretării, conţinutul real al normei, întregul cerc de
situaţii pe care legiuitorul l-a avut în vedere la redactarea normei.
c) In altă ordine de idei trebuie arătat că în perioada cît o normă este în vigoare pot să apară fapte noi
care, neexistînd în momentul elaborării legii, n-au fost prevăzute în mod direct şi concret. Se elaborează
de asemenea, o serie de norme care ating într-o măsură mai mare ori mai mică sfera de aplicare a
normelor existente. Pentru aplicarea corectă a actelor normative în asemenea situaţii, este necesară
interpretarea lor, compararea şi studierea lor împreună cu alte dispoziţii legale.
d) Uneori se ridică anumite probleme legate de redactarea gramaticală a textului de lege, de o anumită
ordine a cuvintelor în text, de folosirea semnelor de punctuaţie, precum şi de înţelesul unor termeni.
e) de multe ori, în textele de lege sunt folosiţi anumiţi termeni, al căror sens diferă de cel obişnuit. De
aceea legiuitorul atunci cînd consideră necesar face în cuprinsul unor legi referiri la înţelesul special al
termenilor folosiţi în redactare. Unii termeni pot fi folosiţi cu înţelesuri diferite, specifice în diferite
ramuri de drept. Pentru a înţelege cît mai exact sensul acestora se impune o analiză, o cunoaştere, o
explicare corectă a lor, aceasta fiind sarcina interpretării.
f) De multe ori, conţinutul voinţei exprimate în legi necesită o completare, o întregire. În primele zile
după elaborarea ei, norma juridică nu este cunoscută sub toate aspectele-ei, atît de cetăţeni cît şi de
organele de stat. Interpretarea este calea care face posibilă punerea la curent a cetăţenilor şi a organelor de
aplicare cu o serie de aspecte privind noua normă.

63. FORMELE (FELURILE) INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

Pornind de la subiectul care face interpretarea, precum şi de la forţa obligatorie a acesteia, putem
distinge: interpretare oficială şi interpretare neoficială.
Interpretarea oficială - este acea interpretare făcută de un organ de stat sau de organizaţie obştească
împuternicită să facă acte de aplicare a normelor juridice. Acest fel de interpretare are un caracter
obligatoriu. În funcţie de sfera obligativităţii ei interpretarea oficială poate fi grupată şi ea in interpretare
generală şi cauzală.
Interpretarea generală este interpretarea făcută de către un organ de stat ori de o organizaţie obştească
care a fost împuternicită să elaboreze norme juridice. Ea se face prin acte normative şi are un caracter
general-obligatoriu. Prin această formă a interpretării se urmăreşte lămurirea unor aspecte neclare ce apar
în legătură cu prevederile anumitor norme juridice, neclarităţi care se ivesc nu în legătură cu un singur
moment, ci se referă la o sferă mai largă de probleme, la mai multe subiecte de drept. Interpretarea
generală poate fi făcută (şi în mod frecvent întâlnim mai ales acest ca) de către organul care a emis
normele ce urmează a fi interpretate. În acest caz vorbim despre interpretarea autentică, care permite
organului care a elaborat actul normativ să dea explicaţiile şi lămuririle pe care le crede necesare în
privinţa sensului normelor care le-a elaborat.
Interpretarea cauzală este forma interpretării oficiale făcută de organul de aplicare a dreptului, care se
referă la un anumit caz concret. Subiectele care fac această formă de interpretare sunt instanţele
judecătoreşti şi organele administraţiei de stat, organul de aplicare, avînd de soluţionat o cauză, după ce
stabileşte circumstanţele cauzei, califică juridic cauza în vederea emiterii actului de aplicare (o hotărîre
judecătorească sau act administrativ), procedează la interpretarea normei juridice selecţionate, pentru a
emite un act de aplicare legal. Interpretarea cauzală este obligatorie numai pentru cauza concretă.
Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de către oamenii de ştiinţă, cercetători în domeniul
dreptului, cadre didactice universitare, în monografii, articole etc., în care se fac afirmaţii de ordin
ştiinţific cu privire la conţinutul normelor juridice. Interpretarea neoficială nu are caracter obligatoriu şi
este întîlnită uneori sub denumirea de interpretare doctrinară sau ştiinţifică.

[Link] INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului

51
prevederilor normelor juridice în scopul aplicării lor în cazuri concrete.
Metodele interpretării sunt:
a) gramaticală - presupune cercetarea textului normei ce urmează a fi interpretată, analizînd sensul
cuvintelor, supunînd textul unei analize morfologice şi sintactice, ţinînd seama atît de poziţia şi acordul
cuvintelor, cît şi de diferite părţi ale propoziţiei, de legăturile ce există între cuvinte. Este vorba deci de
aplicarea regulilor obişnuite ale gramaticii la clasificarea unui text juridic. Analiza morfologică şî
sintactică a unui text se întîlneşte atunci cînd textul normei este discutabil în această privinţă. De
exemplu, folosirea în text a legăturii cu ajutorul conjuncţiilor "sau, şi" duce la sensuri diferite ale textului
întrucît prima conjuncţie are un caracter alternativ faţă de a doua care are un caracter cumulativ.
b) metoda sistematică. Constă în determinarea conţinutului normei juridice prin stabilirea locului pe
care-l ocupă în sistemul de drept şi compararea ei cu alte norme juridice din cadrul aceleeaşi instituţii sau
ramuri de drept. Interpretarea sistematică presupune cercetarea legăturii dintre diferite norme pe baza
ierarhiei actelor normative în care sunt prevăzute, luînd în considerare, forţa lor juridică. În cadrul
procesului de interpretare trebuie de avut în vedere sistemul dreptului pozitiv, datorită faptului că obiectul
interpretării este un element al sistemului de drept. În acest sens, norma supusă interpretării trebuie
comparată cu alte norme din aceeaşi ramură de drept sau din altă ramură, determinîndu-se raportul ce
există între ele.
c) metoda istorică. Interpretarea istorică constă în examinarea împrejurărilor în care a. fost elaborată
norma juridică respectivă. Ea presupune cercetarea materialelor care au stat la baza elaborării normei
juridice, expunerea de motive şi discuţii ce s-au purtat pe marginea actului normativ supus înterpretării.
d) metoda logică. Se bazează pe folosirea legilor logice,
pentru stabilirea conţinutului normei juridice, cu cele trei elemente structurale ale ei: ipoteză, dispoziţie şi
sancţiune.

65. CONŞTIINŢA JURIDICĂ, STRUCTURA El

Înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o stare de conştiinţă, în sensul că nevoile

schimbătoare ale societăţii, reflectate într-un sistem de norme nu se transpun imediat în limbajul şi în
conţinutul dreptului, ele se trec prin conştiinţa legiuitorului (sau a poporului, dacă e vorba de obicei),
urmînd un proces de transformare prin normele de drept
Conştiinţa juridică este una din formele conştiinţei sociale. Ea este legată şi se raportează la alte forme
de conştiinţă socială: politică, filozofică, morală, etc. Asupra conştiinţei juridice influenţează viaţa
politică a societăţii precum şl morala sociala. Din sfera conştiinţei juridice fac parte aşa elemente de drept
ca: drepturile şi obligaţiile ce reiese din raporturile familiale: regulile de folosire şi protecţie a pămîntului
şi altor obiecte ale naturii, regulile de protecţie a muncii.
Conştiinţa socială aproape în toate formaţiunile social-economice avea două forme de manifestare, pe
de o parte a clasei ce apăra interesele statului şi pe de altă parte conştiinţa maselor populare. În statul de
drept conştiinţa juridică poate fi analizată ca un proces de transformare, de trecere. În aşa fel conştiinţa
juridică a poporului trebuie transformată în normele de drept prin organele legiuitoare împuternicite de
însăşi popor. Conştiinţa juridică este o premisă a dreptului (ca fenomen normativ) într-o societate
pluralistă, în care structurile sale sunt profund interesate de schimbările esenţiale, funcţia normativă a
conştiinţei este organic legată de funcţia de creare a dreptului. Căutarea şi inovarea soluţiilor juridice
celor mai bune sunt rezultatul unei chibzuinţe mature, conştiente.
Conştiinţa juridică se structurează în două componente:
 Ideologia juridică care formează ansamblul reprezentărilor cu privire la fenomenul juridic;
 Psihologia juridică care formează ansamblul trăirilor emoţionale, sentimente, voliţiuni.
O bună politică juridică, rezultat al traducerii în planul normelor dreptului a cerinţelor reale ale
dezvoltării sociale, o constituie aspectul educativ care contribuie la formarea unei atitudini culturale a
individului faţă de exigenţele de comportament conţinute în normele de drept.

52
 66. DREPTUL Şl CONŞTIINŢA JURIDICĂ

Conştiinţa juridică şi dreptul sunt într-o legătură indisolubilă şi împreună acţionează asupra dezvoltării
sociale, asupra condiţiilor economice, social-politice şi culturale ale societăţii. Această acţiune se
înfăptuieşte prin reglementarea relaţiilor sociale ce are sens juridic.
Conştiinţa juridică găseşte expresia în actele normative, influenţează procesul legiferării, în
conformitate cu ea sunt create conţinutul şi forma actului normativ şi elementele de structură ale normei
juridice. Împreună cu ideologia psihologia juridică serveşte la formarea actelor normative. Conştiinţa
juridică cere forme de exprimare a prevederilor legale accesibile pentru toţi, precum şi publicitatea actelor
normative elaborate.
Terminologia actului normativ, limbajul lui trebuie să corespundă condiţiilor sociale, reprezentărilor
create în societate, nivelului de dezvoltare a culturii juridice a populaţiei. Ridicarea nivelului de cultură a
populaţiei, dezvoltarea democratismului determină rolul conştiinţei juridice în viaţa socială, la pregătirea
actelor normative, la controlul realizării lor, la profilaxia încălcărilor de lege.
Conştiinţa juridică ajută la calificarea justă a unui fapt juridic, a califica acţiunea legală sau ilegală a
unei persoane. Analiza multilaterală a circumstanţelor cauzei, cunoaşterea profundă a cerinţelor legalităţii
ajută la determinarea pericolului social a acţiuni ilegale, motivele de care se conduc persoana care a
săvîrşit fapta ilegală şi găsirea mijloacelor de combatere a faptelor antisociale
Dreptul la rîndul lui influenţează dezvoltarea conştiinţei juridice a cetăţenilor, formarea conceptelor
temeinice asupra cerinţelor normelor juridice, relaţiilor de drept, drepturilor, obligaţiilor şi răspunderii.
Rolul său activ se răsfrînge asupra conştiinţei juridice individuale cît şi celei sociale. Influenţa dreptului
asupra conştiinţei sociale se exprimă prin faptul, că actele normative dau formă obligatorie cerinţelor
formate în conştiinţa socială. Aceste cerinţe şi reprezentări în procesul analizei ştiinţifice a actului
normativ suferă perfecţionări. Încadrate în actul normativ ele capătă autoritatea voinţei statale, care
determină rolul lor în formarea conştiinţei juridice
Luînd în considerare factorii sociali-economici, politici etc. ai vieţii sociale, legiuitorul poate da
calificare juridică unei acţiuni, care în conştiinţa socială pînă la un moment sunt privite ca trăsături ale
moralei.

67. CULTURA JURIDICÂ. EDUCAŢIA JURIDICÂ

Cultura juridică este în acelaşi timp:

- un nivel oarecare de gîndire juridică şi percepere a realităţii juridice,
- o stare a proceselor de legiferare şi realizare a dreptului,
- mijloacele specifice a activităţii juridice,
- rezultatele activităţii juridice, sub forma bunurilor materiale şi spirituale, create de oameni.
Fiecare din enumeratele părţi ale culturii juridice poate fi privită la nivel individual, cînd accentul se
pune pe calităţi şi capacităţi individuale şi la nivelul generalizărilor universale cînd se atrage atenţie la
funcţionarea generală a organismului social. Şi într-un caz şi în altul se are în vedere activitatea
constructivă, care asigură mişcarea spre progres şi civilizaţie.
Valoarea principală a culturii juridice este însăşi dreptul sau legislaţia. Legea ca instrument de
organizare socială este mijlocul primordial şi cel mai important dintre mijloacele de reglementare şi
control. Elaborarea legilor perfecte e cea mai importantă cucerire a civilizaţiei.
În calitate de valori ale culturii juridice mai pot fi numite legalitatea şi activitatea justiţiei, fără de care
va fi imposibilă asigurarea ordinii de drept.
Nivelul de cultură juridică este diferit în diferite formaţiuni social-economice, în diferite forme de
organizare socială. Istoria a demonstrat unele criterii de determinare a nivelului de cultură juridică şl pe
baza lor se crează posibilitatea stabilirii direcţiilor principale de ridicare a nivelul de cultură. Se are în
vedere şi cu ajutorul legii, la ele referindu-se:
- formarea simţămîntului legalităţii şi dreptului;

53
 - însuşirea cuceririlor gîndirii logico-juridice;
- perfecţionarea legislaţiei;
- ridicarea nivelului lucrărilor asupra proiectelor de legi;
- ridicarea gradului de comportare în baza dispoziţiilor legale;
- activitatea desăvîrşită de aplicare a dreptului;
- separarea organelor puterii legislative, executive şi juridice, etc.
Ridicarea nivelului de cultură juridică mai presupune şi educaţia juridică a cetăţenilor, care este una
din cele mai importante cerinţe a ei, pentru aceasta fiind nevoie de:
- asigurarea unei orientări corecte a principiilor fundamentale ale statului;
- crearea bazei pentru ridicarea nivelului de comportare a celor cărora le sunt adresate prevederile
dreptului;
- asigurarea luptei corecte şi efective a purtătorilor dreptului subiectiv pentru interesele lor legitime;
- profilaxia încălcărilor de lege pentru realizarea corectă a principiului, necuoaşterea legii nu
eliberează de răspundere;
-existenţa comportamentului legal, etc.

68. EFICIENŢA DREPTULUI

Eficienţa generală a dreptului, precum şi a ramurilor lui e determinată de practica dreptului. Normele
juridice care exprimă corect cerinţele sociale, se pot învechi, pierzîndu-şi eficienţa precum chiar să
frîneze dezvoltarea relaţiilor sociale. De asemenea unele norme pot influenţa foarte slab relaţiile sociale
reglementate. Eficienţa dreptului - este coraportul dintre rezultatul de fapt a acţiuni lui şi acel scop social
atingerea căruia este elaborarea dreptului.
Fiind regulator al relaţiilor sociale, dreptul este chemat să asigure în primul rînd, un comportament
dorit al oamenilor. În acelaşi timp asigurarea acestui comportament nu constituie un scop în sine. Acesta
este un mijloc pentru atingerea unor scopuri sociale profunde, de o importantă deosebită socială.
Trebuie făcută deosebirea dintre eficienţa juridica a normei de drept, nivelul respectării ei de către
participanţii la relaţiile sociale şi eficienţa socială, criteriul de apreciere a căreia este un scop social de
perspectivă care nu se află în sfera nemijlocită a reglementării juridice.
Evidenţa normelor juridice poate fi înţeleasă numai prin căpătarea unui rezultat pozitiv. Există şi
noţiunea de evidenţă a dreptului, care include deasemenea şi folosirea unor mijloace materiale minime.
Eficient, util, economic prezintă în sine calităţi diferite ale dreptului. Dacă norma elaborată a dus la
rezultatul pus în faţa ei ea poate fi recunoscută efectiva.
Unitate - acesta e coraportul rezultatului plănuit şi cel accesoriu apărut, de regula, în afara
previziunilor legislatorului. Rezultatele accesorii pot fi pozitive şi negative. Raportul dintre ele
caracterizează utilitatea acţiunii dreptului.
Spre deosebire de evidenţă unde este vorba de raportul dintre rezultat şi scop, prin economic se
înţelege raportul dintre rezultat şi mijloacele folosite pentru căpătarea lui. În aşa fel, acţiunea normei
juridice poate fi efecfivă şi nu economă sau economă şi nu îndeajuns efectivă.
Varianta optimă este aceea cînd norma juridică este maximal efectivă, utilă şi economă, acestea fiind
trăsături care caracterizează acţiunea generală a dreptului.
Condiţiile principale care determină eficienţa reglementării juridice sunt:
- legislaţie perfectă;
- informarea adresaţilor cu conţinutul normelor juridice;
- profesionalism înalt la realizarea dreptului;
- nivel înalt de cultură juridică a populaţiei;
- regim sigur al legalităţii.

69. CONCEPTUL FAPTELOR ILICITE

54
 Faptele ilicite sunt fapte socialmente periculoase săvîrşite cu vinovăţie şi pedepsite de lege, care
atentează la orînduirea socială sau de stat, la sistemul economic, la avuţia proprietarului, la persoană, la
drepturile politice, de muncă şi patrimoniale ale cetăţenilor, precum şi alte fapte care încalcă ordinea de
drept şi sunt prevăzute de lege.
Pericolul social este elementul obiectiv şi principal al faptelor ilicite. Ca fapte ilicite sunt recunoscute
numai astfel de fapte care sunt socialmente periculoase. Pericolul social este semnul material foarte
important ăl fapte ilicite. Pericolul social al faptei rezidă în aceea că ea este dăunătoare pentru societate,
adică pricinuieşte sau crează primejdia de a pricinui o anumită daună relaţiilor sociale.
Caracteristica faptei ilicite nu se reduce numai la indicarea relaţiilor sociale asupra cărora ea
atentează. Pericolul social e determinat, deasemenea şi de alte semne obiective şi subiective ale faptei
cum sunt locul, timpul, împrejurările săvîrşirii faptei ilicite, volumul daunei pricinuite. Vinovăţia motivul
şi scopul şi personalitatea făptuitorului.
Pericolul social al faptelor ilicite constituie o categorie care se schimbă istoriceşte. Legislaţia
examinează pericolul social al faptei ilicite în funcţie de condicii concrete istorice. La diferite etape de
dezvoltare a societăţii numărul faptelor socialmente periculoase variază.
Din cele expuse se poate scoate concluzia că există fapte care deşi conţin formal semnele unei fapte
ilicite prevăzute de lege nu sunt considerate ca antisociale, deoarece fiind lipsite de importanţă, nu
prezintă un pericol social.
Acţiunea socialmente periculoasă nu poate fi calificată ca încălcare de lege, dacă în momentul
săvîrşirii ei n-a fost prevăzută de lege, adică ea n-a fost ilegală.
Fapta socialmente periculoasă şi ilegală este calificată ca încălcare de lege numai atunci cînd ea este
săvîrşită cu vinovăţie, adică intenţionat sau din imprudenţă.
Calificînd o faptă socialmente periculoasă, legea stabileşte pentru ea şi o pedeapsă corespunzătoare.
Pedeapsa se exprima prin ameninţare, adică prin posibilitatea aplicării pedepsei pentru fapta socialmente
periculoasă şi ilegală.

70. FAPTA ILICITĂ (ILEGALĂ). LATURA OBIECTIVĂ şi LATURA SUBIECTIVĂ

Faptele ilicite sunt abaterile de la cerinţele legii, încălcările obligaţiilor juridice imperative concrete,
sau realizarea dreptului împotriva prescripţiilor sale în urma cărora se aplică sancţiunile juridice.
Înţelegerea daunei sociale a faptei ilicite face posibilă delimitarea ei de comportamentul legal. Cu
toate că ar fi de ajuns această caracteristică a faptei ilicite, mai trebuie concretizate şi alte elemente
componente a ei pentru a o califica ca faptă antisocială
Latura obiectiva a faptei ilicite constituie aspectul exterior al comportării social-periculoase, care se
exprimă prin cauzarea, provocarea unui pericol sau a daunelor pricinuite relaţiilor sociale.
Latura obiectivă a faptei ilicite are următoarele semne:
1. acţiunea sau inacţiunea social periculoasă
2 consecinţele faptei ilicite.
3. raportul cauzal dintre acţiunea săvîrşită sau inacţiune şi urmările care au survenit,
4. timpul, locul, împrejurările, metoda şi mijloacele săvîrşirii ei.
Caracterul faptei precum şi dauna cauzată sunt criterii obiective pentru stabilirea gradului de pericol
social
De latura obiectiva e legat nemijlocit un alt element al faptei ilicite - obiectul, adică relaţiile asupra
cărora atentează cel ce încalcă normele juridice (mai detaliat a se vedea întrebarea următoare).
Latura subiectivă a faptei ilicite. Conţinutul laturii subiective a faptei ilicite îl constituie atitudinea
psihica a persoanei faţă de săvîrşirea faptei. Elementele care caracterizează latura subiectivă a faptei
ilicite includ, de asemenea, vinovăţia, motivul şi scopul faptei ilicite. Aceste elemente pot reprezenta
întregul proces psihic al făptuitorului, reflectînd legătura care există între conştiinţă şi voinţă, fată de fapta
social periculoasă săvîrşită de acesta.
Fapta antisocială, săvîrşită conştient este întotdeauna dirijată de însuşirile psihice ale subiectului, ale
voinţei lui, este controlată într-o măsură mai mare sau mai mică de raţiunea lui.

55
 71. FAPTA ILICITĂ. COMPONENŢA El JURIDICĂ

Fapta ilicită ca act de comportare socialmente periculoasă constituie un fenomen social şi juridic
complex. Ea reprezintă un atentat la relaţiile sociale stabilite, încălcînd ordinea de drept în societate.
Fapta ilicită nu poate fi considerată periculoasa dacă la momentul săvîrşirii ei nu era prevăzută de lege.
Lipsa interdicţiei legislaţiei privează fapta socialmente periculoasă de caracter criminal şi nu permite
aplicarea pedepsei pentru săvîrşirea unei astfel de fapte. lată de ce la tragerea persoanei la răspundere
juridică organele de aplicare a normelor juridice trebuie să indice precis ce faptă a săvîrşit persoana şi de
care normă a legii este prevăzută această faptă. Soluţionarea acestor probleme este bazată pe concepţia
privind componenţa faptei ilicite.
Componenţa faptei ilicite este definită ca un sistem de elemente şi semne obiective şi subiective,
stabilite de lege, ce califică fapta socialmente periculoasă. Componenţa faptei ilicite constituie o instituţie
juridică alcătuită din elemente şi trăsăturile faptei socialmente periculoase, reflectate de legislator în
norma de drept
Elementele constitutive ale componenţei faptei ilicite sunt: subiectul faptei ilicite cine atentează),
obiectul faptei ilicite (la ce atentează), latura obiectivă (prin ce se exprimă obiectiv atentarea) şi latura
subiectivă (cum îşi manifestă făptuitorul atitudinea psihică faţă de fapta săvîrşită şi faţă de consecinţele
ei).
Semnele componenţei faptei ilicite constau din trăsături concrete, specifice, calităţi inerente fiecărui
element al componenţei faptei ilicite, cu alte cuvinte caracteristica acestor elemente.
După conţinutul lor elementele şi semnele componenţei faptei ilicite pot fi subîmpărţite în obiective şi
subiective.
La cele obiective - se referă obiectul şi latura obiectivă a faptei ilicite Ele formează semnele ei
exterioare, iar la cele subiective se referă subiectul şi latura subiectivă – semnele interne. Orice
componenţă include numaidecît semne referitoare la toate cele patru laturi ilicite.
Obiectul faptei ilicite îl constituie relaţiile sociale ocrotite de lege (proprietatea, persoana, drepturile şi
obligaţiile politice, de muncă, patrimoniale şi alte drepturi şi libertăţi etc.).
Llatura obiectivă a faptei ilicite este actul exterior al atentării socialmente periculoase la obiectul
ocrotit de lege. Ea conţine un număr mare de semne şi anume: fapta (acţiunea sau inacţiunea),
consecinţele faptei ilicite (schimbările negative ce au loc în obiect sau crearea pericolului apariţiei lor,
raportul dintre faptă şi consecinţe) precum şi locul, timpul, împrejurările, metodele săvîrşirii faptei
ilicite.
Subiectul faptei ilicite îl constituie persoana fizică responsabilă ce a atins vîrsta răspunderii (14,16,18
ani).
Latura subiectivă o constituie atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta săvîrşită, şi faţa de
consecinţele ce pot avea loc. Semnele ei sunt: vinovăţia sub formă de intenţie sau imprudenţă, precum şi
motivul după care se conduce vinovatul, scopul pe care urmărea să şi-l atingă prin savîrşîrea faptei ilicite
( a se consulta şi rărpunsul precedent).
Elementele constitutive ale faptei ilicite sunt strîns legate între ele, şi dacă lipseşte măcar unul dintre
ele înseamnă că persoana nu poate fi trasă la răspundere juridică.

72. CATEGORIILE FAPTELOR ILICITE

În funcţie de natura şi gravitatea lor socială, de categoria normelor juridice (ramura de drept) faptele
ilicite se împart în fapte penale, civile, administrative, ale dreptului muncii, financiare etc.
 Faptele ilicite prevăzute de dreptul penal sunt denumite infracţiuni. Infracţiunea este o faptă care
prezintă pericol social, săvîrşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală
Toate infracţiunile pot fi împărţite în diferite categorii: infracţiuni contra securităţii statului, contra
persoanei, contra avutului proprietarului şi alte infracţiuni prevăzute de codul penal.
 Faptele ilicite prevăzute de dreptul, civil care pot fi împărţite în două categorii:
- faptele ilicite civile constînd în neîndeplinirea unor obligaţii ce derivă din contract. Aceste fapte
ilicite constituie temeiul răspunderii contractuale;

56
 - faptele ilicite civile, nelegate de obligaţii contractuale şi cărora le corespunde răspunderea
extracontractuală născută din fapte ilicite cauzatoare de daune, denumite delicte civile (fapte care
pricinuiesc un prejudiciu altei persoane)
Spre deosebire de dreptul penal, în care persoana care a săvîrşit o infracţiune este urmărită pentru a fi
pedepsită, în dreptul civil scopul tragerii la răspundere civilă constă, de regulă, în repararea prejudiciilor
patrimoniale cauzate prin fapte ilicite.
 Fapta ilicită în dreptul administrativ e numită contravenţie. Ea prezintă un pericol social mai redus
decît infracţiunea Sancţiunile administrative sunt: avertismentul, amenda, confiscarea etc.
 Faptele ilicite prevăzute de normele dreptului muncii. Spre deosebire de contravenţii,care
pot fi săvîrşite de orice cetăţean, abaterile disciplinei sunt acele fapte ilicite care care pot fi săvîrşite
numai de către persoanele încadrate în muncă.

73. CONCEPTUL RĂSPUNDERII JURIDICE

Cuvîntul “răspundere”, precum e utilizat în jurisprudenţă, derivă din verbul latin “respondere”, ceea
ce înseamnă a răspunde, dar, în acelaşi timp, a plăti, la rîndul său.*
Responsabilitatea (răspunderea) este o condiţie esenţială a oricărei forme de organizare socială. Ea
constă în obligaţiunea de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie, ce se
impune autorul faptei contrare acestor reguli.
Responsabilitatea ca o componentă socială a apărut odată cu apariţia primelor forme de comunitate
umană şi s-a perfecţionat pe parcursul evoluţiei societăţii. Ea, răspunderea socială, se manifestă prin
diferite forme: responsabilitate morală, religioasă, politică, culturală, juridică etc. Responsabilitatea
socială cuprinde toate domeniile de realizare a normelor sociale: a normelor morale, a obiceiurilor, a
normelor juridice.
Răspunderea juridică este o parte integrantă (o formă) a responsabilităţii sociale. Răspunderea
juridică este cea mai importantă varietate a răspunderii sociale. Specificul răspunderii juridice constă în
faptul că se referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normei de drept. Stabilirea concretă a
răspunderii juridice se întemeiază pe o constatare oficială făcută, de regulă, de organele de stat, persoane
oficiale, special împuternicite.
Savantul rus L.I. Spiridonov determină răspunderea juridică ca o măsură a constrîngerii de stat, care
se exprimă(manifestă) în consecinţe negative pentru delicvent, ce survin ca limitări de ordin personal
sau patrimonial.**
S.S. Alekseev defineşte răspunderea juridică în felul următor: “Răspunderea juridică este aplicarea
faţă de persoana vinovată a măsurilor constrângerii de stat pentru fapta ilicită comisă”.***
Aceste măsuri pot fi de ordin personal (privaţiunea de libertate); de ordin patrimonial (confiscarea
averii, amenda); de ordin organizaţional (concedierea, transferarea la o muncă mai rău remunerată).****
Potrivit opiniei lui Ion Popescu Sireţeanu: “ Răspundere juridică este o formă a răspunderii sociale
constînd în raporturile juridice care iau naştere ca urmare a săvărşirii unei fapte ilicite şi care cuprind,
pe de o parte, dreptul persoanei vătămate şi al societăţii, in general, de a obţine repararea prejudiciului
cauzat şi restabilirea ordinei de drept, iar pe de altă parte obligaţia celui vinovat, de a acoperi paguba
şi de a se supune sancţiunilor legale atrase de conduita sa contrară legii şi celorlalte reguli de
conveţuire socială.***** I. Popescu
O noţiune mai simplă a răspunderii juridice noi am putea-o expune în felul următor: Răspunderea
juridică este un raport juridic între stat(organele lui) şi persoana care a săvărşit o încălcare de lege,
care este obligată să suporte aplicarea faţă de ea a măsurilor statale de limitare, prevăzute de
sancţiunea normei încălcate, în ordinea procesuală stabilită.
Aici, ţinem să accentuăm că nu trebuie să confundăm răspunderea cu pedeapsa. Nu orice persoană
trasă la răspundere este pedepsită. Răspunderea juridică constă în obligaţiunea persoanei de a suporta
consecinţele nerespectării unor reguli de conduită(de exemplu, persoana este pusă sub învinuire, este
reţinută, percheziţionată, interogată, etc). Pedeapsa constă în aplicarea faţă de persoana care a încălcat
legea a măsurilor de constrîngere (de exemplu, faţă de ea se aplică măsura de pedeapsă- amenda,
închisoarea, etc.).
Savantul Gheorghe Guzun, care, pe drept cuvînt, este considerat “Patriarhul” teoriei generale a

57
 statului şi dreptului, în Republica Moldova, subliniază că răspunderea juridică apare ca o varietate a
constrângerii de stat. Dar, în afara acesteia mai există şi alte varietăţi ale constrângerii de stat, realizate în
baza şi limitele dreptului: măsurile de apărare (protecţie) – ex., perceperea forţată a pensiei alimentare…;
măsurile de curmare – angajamentul în scris de a nu părăsi localitatea, reţinerea; măsurile de constrîngere
cu caracter educativ – mustrare, avertisment, internarea minorului într-o instituţie şcolară de tip special;
măsurile de constrîngere cu caracter medical – internarea alcoolicilor, narcomanilor într-o instituţie
medicală pentru tratamentul forţat; rechiziţia – retragerea forţată a patrimoniului pentru necesităţi
obşteşti în caz de calamităţi naturale, spre exemplu. Autorul susţine că constrîngerea de stat este o
noţiune mai largă după conţinut decît noţiunea de răspundere juridică.******
Răspunderea juridică se află într-o permanentă legătură şi în strictă interdependenţă cu fapta
săvărşită.
O asemenea legătură este determinată de diverşi factori şi în primul rînd, datorită faptului că:
 Sfera de reglementare a multor categorii de norme sociale deseori coincid;
 Scopul statului de a combate faptele ilicite coincide şi cu scopul diverselor organizaţii nestatale.
Răspunderea juridică intervine ca rezultat al faptei ilicite şi derivă din sancţunea pe care legiuitorul o
prevede în conţinutul normei juridice. Ea constituie, astfel, un raport de constrîngere, născut ca urmare a
săvîrşirii faptei ilicite.
Acest raport se caracterizează prin următoarele:
 unul din subiecte este întotdeauna statul, iar celălalt subiect este persoana care a săvîrşit fapta
ilicită;
 în conţinutul raportului juridic de constrîngere întră asemenea drepturi şi obligaţii corelative, cum
ar fi obligaţia statului de a aplica numai sancţiuni prevăzute de lege pentru fapta comisă şi dreptul
persoanei responsabile de a i se aplica numai această sancţiune şi nu alta etc.;
 aplicarea sancţiunii se face din numele statului şi are drept scop atît restabilirea ordinii legale
încălcate prin fapta ilicită, cît şi prin întărirea legalităţii.
Reeşind din cele analizate concluzionăm că trăsăturile răspunderii juridice sînt:
- se instituie de stat în actele normative juridice;
- se bazează pe constrângerea de Stat,
- se aplică de organele de stat special împuternicite cu aceasta;
- e legată cu depunerea unei noi şi suplimentare obligaţiuni;
- se manifestă (exprimă) în anumite consecinţe negative de ordin personal, patrimonial şi
organizaţional;
- se prezintă ca formă a realizării sancţiunii normei juridice în cazuri concrete şi referitor la
persoanele concrete, dar nu se identifică cu sancţiunea;
- se depune în formă procesuală;
- survine numai pentru fapta ilicită comisă.
*Vrabie G.,Popescu S. Teoria generală a dreptului.- Iaşi.-1993, p.142
**Citat după Guzun Gh.- Răspunderea juridică şi constrîngerea de stat, în Avocatul Poporului,nr.10-
12,2001,p.36-38
***Алексеев С.С. Государство и право. Начальный курс.-М.-1996.с.101
****Guzun Gh.: Op. cit., p.37
*****Ion Popescu Sireţeanu – Mic dicţionar juridic.- [Link].- Iaşi.-1996, pag.60
****** Guzun Gh.: Op. cit., p.37

74. FELURILE RĂSPUNDERII JURIDICE

In principiu fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă de răspundere specifică. De aceea există mai
multe forme de răspundere juridică: răspundere juridică cu caracter politic (răspunderea constituţională a
Parlamentului, sau răspunderea Guvernului în faţa Parlamentului), răspunderea comercială,materială,
familială. Aceste forme de răspundere sînt puţin descrise de literatura juridică. Ca forme de răspundere
juridică clasică pot fi denumite: răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea administrativă,

58
răspunderea disciplinară. Fiecare formă de răspundere juridică se caracterizează prin condiţii specifice de
fond şi de formă (mod de stabilire, forme de realizare etc.).
Disciplinele juridice de ramură se ocupă în mod special de stabilirea condiţiilor răspunderii în fiecare
ramură.
A. Răspunderea civilă se desfăşoară în temeiul condiţiilor fixate prin Codul civil. Ea poate fi
contractuală sau delictuală. Răspunderea contractuală obligă debitorul de a repara prejudiciul cauzat
creditorului prin neexecutarea acestei obligaţii (executarea ei cu întîrziere sau în mod necorespunzător),
această executare fiind impusă. Răspunderea delictuală are drept conţinut obligaţia civilă de reparare a
prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită.
B. Răspunderea penală este definită ca un raport juridic penal de constrîngere, născut ca urmare a
săvîrşirii infracţiunii, raport ce se stabileşte între stat şi infractor, al cărui conţinut îl formează dreptul
statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută de legea penală, şi de a-1
constrînge sâ o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune
sancţiunii aplicate, în vederea restăbilirii ordinii de drept. Formele de sancţionare pot fi: privarea de
libertate, amendă penală, interzicerea unor drepturi, confiscări etc.
C.Răspunderea disciplinară survine în cazul încălcării de către funcţionarii publici a obligaţiilor de
serviciu. Asemenea fapte se cheamă abateri şi se sancţionează cu mustrare, avertisment, reduceri de
salariu, retrogradări, suspendări din funcţie, destituire din funcţie.
D. Răspunderea administrativă survine în cazul comiterii unei contravenţii care este definită ca o
faptă ce prezintă un pericol social mai prejos decît infracţiunea.*
_______________
* Теория государства и права: Учебник/ Под ред.А.Васильева.-М.-Юрлит.-1984,с.364

75. PRINCIPIILE GENERALE ALE RĂSPUNDERII JURIDICE

Răspunderea juridică are o varietate de forme concrete, fiecare dintre ele avînd o serie de
particularităţi. Cu toate acestea ea are un fond de reguli comune, o serie de principii generale aplicabile
acestor forme. Ele sunt:
a) principiul răspunderii pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie. Autorii ruşi mai numesc acest
principiu “al legalităţii sau a argumentării juridice”* Potrivit acestui principiu, orice subiect de drept
poate fi sancţionat numai atunci cînd este vinovat şi numai în limitele vinovăţiei sale. Răspunderea
juridică intervine pentru că un anumit subiect de drept nu a respectat conduita prescrisă, pentru că din
mai multe conduite posibile el a ales tocmai pe cea care încalcă interesele generale ocrotite prin norma de
drept. Conform celor expuse, delict poate fi numit numai acea acţiune(inacţiune) care este interzisă prin
lege. “Nullum crimen, nulla pocna, sine lege”- fără lege nu există nici infracţiune, nici răspundere.
b) principiul răspunderii personale.Răspunderea juridică este strict legată de persoana care a
săvîrşit fapta ilicită. Există situaţii în care răspunderea poate fi atrasă şi de fapta altuia ori, în mod solidar
cu altul, dar în general, răspunderea se stabileşte numai pentru fapta săvîrşită de autor şi în limitele faptei
sale, luîndu-se In consideraţie toate împrejurările obiective şi subiective ale autorului faptei ilicite, atît în
momentul săvîrşirii faptei cît şi în momentul stabilirii sancţiunii.
c) principiul justeţei sancţiunii. Cerinţa fundamentală a acestui principiu constă în necesitatea
existenţei unei strînse corelaţii între gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată persoanei care a încălcat o
normă de drept Acest principiu presupune corecta alegere şi aplicare a normei juridice sub incidenţa
căreia întră fapta ilicită şi care constituie singurul temei pentru care intervine tragerea la răspundere.
d) principiul tragerii la timp la răspunderea juridică.
Aplicarea sancţiunilor, reprezentînd reacţia societăţii prin forţa de constrîngere a statului faţă de
faptele ilicite trebuie să intervină cît mai rapid după săvîrşirea notelor respective. Tragerea la răspundere
nu poate fi tărăgănată o lungă perioadă de timp, încît în acest fel s-ar crea o insecuritate a raporturilor
sociale pe de o parte, iar pe de altă parte, o neîncredere în capacitatea organelor chemate să asigure
respectarea ordinii de drept.
Mai există principiile contradictorialităţii şi garantarea dreptului la apărare, umanismului, etc.
_________________

59
 * Марченко М. – Общая теория гос-ва и права.- том 2, М.-1998б стр. 613

76. TEMEIURILE (CONDIŢIILE) TRAGERII LA RĂSPUNDERE JURIDICĂ

Pentru existenţa răspunderii juridice trebuie să existe următoarele:

Conduita ilicită exprimată într-o acţiune sau inacţiunea care contravine prevederilor normei juridice.
De exemplu, cineva proferează înjurii la adresa unei persoane (o înjură), deci are o conduită ilicită
exprimată printr-o acţiune.
Inacţiunea - nesăvîrşirea unei acţiuni concrete de către o persoană poate fi considerată drept ilicită
numai atunci cînd această persoană avea obligaţia juridică să acţioneze într-un anumit fel şi ea nu a
acţionat, ca atare. Spre exemplu, art.163 CP- Lăsarea în primejdie, unde, de pildă, legea obligă
conducătorul auto care accidentează o persoană să transporte victima la cea mai apropiată unitate
medicală, iar asemenea conducător auto fuge de la locul faptei şi nu execută prevederea legală sau art.162
CP –Neacordarea de ajutor unui bolnav, conform căreia medicul este obligat prin însăşi specificul
profesiei sale să acorde ajutor medical, iar în caz de eschivare fără motive întemeiate el este tras la
răspundere penală.
Conduita ilicită poate să se exprime în următoarele forme cauzare de prejudiciu, abatere disciplinară,
contravenţii, infracţiune.
 Rezultatul (consecinţele) conduitei ilicite, care provoacă daune societăţii sau individului. De
exemplu, în dreptul civil acest rezultat este prejudiciul, în dreptul penal şi administrativ este dauna
morală, fizică, materială. Aici ca rezultat, în afară de consecinţele directe şi reale, se socoate şi tentativa
îndreptată direct asupra acestor rezultate. De pildă, tentativa de furt, unde infractorul a fost prins în
momentul cînd [Link] tot este un temei de tragere la răspundere penală sau administrativă.
 Legătura (raportul) cauzală între conduita ilicită şi rezultatul(consecinţa) produs. Aceasta
este o problemă destul de complexă care cere o analiză profundă, atentă, obiectivă, ştiinţifică a fiecărui
caz în parte. De exemplu, Ghiţă V. avînd pistol în posesie legală şi aflîndu-se în centrul satului, dorind să
demonstreze capacitatea de luptă a armei, în faţa foştilor colegi de şcoală, a împuşcat într-un stîlp de
beton în urma căruia glontele a ricoşat şi a rănit-o mortal pe prietena sa de şcoală Ileana M.. Aici avem un
caz de omor prin imprudenţă. Legătura cauzală constă în aceea că Ghiţă a aplicat arma într-un loc
neautorizat, în jur erau oameni, a împuşcat în stîlpul de beton, care a provocat ricoşarea(schimbarea
direcţiei) glontelui şi, ca rezultat, a rănit-o mortal pe Ileana. Cu toate că el,Ghiţă, nu a dorit moartea
nimănui, dar trebuia să prevadă eventuala consecinţă nefastă, el a fost tras la răspundere penală pentru
omor din imprudenţă.
Vinovăţia reprezintă o altă condiţie a răspunderii juridice ce desemnează latura subiectivă a
încălcării dreptului. Ea este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta periculoasă săvârşită de ea,
precum şi faţă de consecinţele acestei fapte. Vinovăţia se exprimă sub forma intenţiei sau culpei.
Încălcarea dreptului se consideră săvârşită cu intenţie cînd persoana care a comis-o a cunoscut caracterul
ilicit al acţiunii sau inacţiuni sale, a prevăzut consecinţele ei ilicite, le-a dorit sau le-a admis. Când aceste
consecinţe ilicite au fost urmărite de persoana care le-a provocat este intenţie directă, iar când producerea
consecinţelor a fost numai admisă, acceptată intenţia este indirectă.
Culpa este o formă mai puţin gravă a vinovăţiei. În cazul culpei, persoana prevede rezultatul faptei
sale, dar nu-l acceptă, sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuie şi putea să-l prevadă când
persoana care a comis acţiunea sau inacţiunea ilicită a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite,
pe care nu le-a dorit, nici nu le-a acceptat, dar a crezut în mod uşuratic că le-ar putea preveni, avem de-a
face cu cupla săvîrşită prin imprudenţă, iar când persoana care a comis acţiunea (inacţiunea) ilicită nu a
prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite deşi, trebuia sau putea să le prevadă, e cazul culpei
prin neglijenţă.
 Se cunosc cauze care înlătură vinovăţia, acestea fiind; legitima apărare, starea de necesitate,
constrîngerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea făptuitorului,
minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt.
În materia dreptului civil, culpa nu desemnează o anumită formă a vinovăţiei cu toate formele ei.

60
Formele culpei sunt:
 dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa;
 rezultatul conduitei ilicite, care provoacă daune societăţii sau personal unui
individ, aduce atingere valorilor apărate de drept;
 raportul de cauzalitate între faptă şi rezultatul produs. Pentru ca răspunderea să se declanşeze şi un
subiect să poată fi tras la răspundere pentru săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte antisociale, este necesară
rezultatul ilicit să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii sale (acţiunea să fie cauza producerii efectului
păgubitor).
 Să nu existe anumite împrejurări sau cauze care înlătură în principiu, răspunderea juridică.
Aceste împrejurări, prevăzute de lege, diferă de la o ramură de drept la alta. Astfel în dreptul penal, din
considerente de politică penală, răspunderea penală poate fi înlăturată în cazul amnistiei, lipsei plîngerii
prealabile a părţii vătămate, expirarea termenului de prescripţie

79. CONCEPTUL Şl PRINCIPIILE LEGALITĂŢII

Respectarea normelor de drept constituie o condiţie necesară pentru realizarea prevederilor dreptului,
pentru crearea ordinii de drept. Respectarea normelor juridice exprimă atitudinea cetăţenilor, a organelor
de stat şi altor organisme sociale faţă de actele normative.
Starea de ordine în desfăşurarea raporturilor sociale, rezultată din atitudinea de respectare a legilor, se
mai numeşte legalitate.
Principiile legalităţii sunt:
 Respectarea ierarhiei actelor normative, în special respectarea supremaţiei legii. ierarhia actelor
normative este determinată de forţa lor juridică, de puterea cu care crează efecte obligatorii unele în raport
cu altele. Supremaţia legii faţă de celelalte acte normative, determinate prin poziţia Parlamentului ca
putere legislativă, exprimînd suveranitatea poporului, înseamnă că toate celelalte acte sunt subordonate
legii, că legea nu este subordonată nici unui act normativ.
 Unitatea legalităţii derivă din unitatea sistemului de drept al unui stat suveran şi constă în faptul că
legea este şi trebuie sa fie aceeaşi pe întreg teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept.
 Legalitatea şi oportunitatea. Principiul legalităţii nu poate fi opus principiului oportunităţii legii
care impune studierea atentă a particularităţilor şi împrejurărilor în care urmează să se aplice actul
normativ, pentru ca pe această bază să se stabilească cum să fie aplicat acest act.
 Asigurarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Această cerinţă a legalităţii n-are la
bază numai reglementarea lor prin Constituţie şi legi, ci solicită asigurarea condiţiilor realizării lor
practice şi îndeosebi apărarea lor eficientă prin mijloace juridice.
Legalitatea se întăreşte prin activitatea organizatorică a organelor de stat, ale organizaţiilor obşteşti şi
cetăţenilor, în lupta împotriva oricăror încălcări de lege.

80. LEGALITATEA şi ORDINEA DE DREPT

Prin legalitate se înţelege respectarea întocmai a Constituţiei, legilor, celorlalte acte normative şi a
actelor juridice concrete date în baza lor, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către
organele statului, de organismele sociale, precum şi de către cetăţeni.
Mai simplu, prin noţiunea de legalitate, se înţelege respectarea întocmai şi strictă a legilor de către toţi
subiecţii de drept.
Legalitatea este un principiu fundamental de drept în baza căruia orice subiect de drept trebuie să
respecte, şi cînd e cazul, să aplice legile şi celelalte acte normative ori individuale.
Legalitatea este o îndatorire fundamentală de natură constituţională, care priveşte persoanele fizice şi
juridice, modul de organizare şi desfăşurare a activităţii de stat. Ea este, pe de o parte, o cerinţă care
decurge din lege, iar pe de altă, o stare care rezultă din respectarea ei. Legalitatea înseamnă respectarea
oricărui act normativ (lege, decrete, hotărîri etc.) sau individual (contracte, hotărîri judecătoreşti etc.).
“Legalitatea înseamnă executarea Legii şi numai a Legii”.*

61
 Subiectele legalităţii sunt persoanele fizice precum şi persoanele juridice care trebuie să aibă o
conduită conformă cu prevederile legale. Legalitatea este una din principalele noţiuni atât în teoria
statului cât şi în teoria dreptului. Însemnătatea ei se lămureşte prin aceea că legalitatea este strîns legată
cu aşa instituţii şi părţi ale vieţii politice şi juridico-statale a societăţii cum sunt: funcţiile statului, formele
de realizare ale dreptului, democraţia, drepturile, libertăţile şi obligaţiunile personalităţii, etc.
Termenul «legalitate» din franceză legalite presupune caracterul a ceea ce este legal, conform cu
legea; principiu potrivit căruia toate organele şi organizaţiile de stat sau obşteşti şi cetăţenii sunt obligaţi
să respecte, în activitatea lor, legea. Expresia: A intra în legalitate — a se conforma legilor în vigoare.
Organizarea unui stat pe bază de legi; ansamblul legilor unei ţări.
Legalitatea este un principiu al vieţii sociale şi de stat, care constă în îndeplinirea exactă, neabătută şi
uniformă a normelor juridice de către toţi participanţii la relaţiile sociale (subiecţii de drept), al luptei
continue cu încălcări de drept şi neadmiterii samavolniciei în viaţa socială. El poate fi exprimat astfel:
respectă legea oricine ai fi, orice ai face şi oriunde te-ai afla. Regula aceasta este adresată tuturor
subiecţilor de drept. Impiedică consolidarea legalităţii încălcările principiilor supremaţiei legii, egalităţii
tuturor în faţa legii, echităţii sociale, precum şi neajunsurile în activitatea organelor de ocrotire a normelor
de drept, nivelul scăzut al culturii juridice a cetăţenilor.
Legalitatea se caracterizează prin: respectarea strictă şi uniformă, executarea normelor juridice de
către participanţii la relaţiile sociale. Legalitatea poate fi definită ca un principiu, metodă şi regim al
respectării stricte, neclintite şi executării normelor juridice de către toţi participanţii la relaţiile sociale **
În pofida faptului că toţi trebuie să respecte prevederile legii, în realitate nu întotdeauna şi nu toţi subiecţii
respectă şi execută normele juridice; deseori se comit diferite încălcări ale legislaţiei.

De noţiunea legalităţii este strîns legată noţiunea de ordine de drept sau ordinea legală, ca componentă
a ordinii sociale. Ordinea legală este un element caracteristic al vieţii societăţii împărţite în clase. În
acelaşi timp, este unul din elementele principale ale ordinii sociale (publice), adică reglementarea justă,
corectă a ansamblului de relaţii sociale prin norme sociale. Dacă ordinea priveşte comportarea şi
activitatea umană, obiectul ei sunt relaţiile sociale.
Orice ordine privind relaţiile sociale este condiţionată de următorii factori de bază: norme sociale,
relaţii sociale reglementate prin aceste norme, conformitatea comportării oamenilor ce întră în aceste
relaţii cu prevederile normelor. Ordinea legală este ceea ce se obţine, dacă triumfă principiul legalităţii,
adică toţi execută în practică legile, urmează în acţiunile lor o anumită ordine, nu admit samavolnicie.
Aşa dar, ordinea de drept în stat înseamnă o rînduială, o aşezare a relaţiilor sociale în baza normelor
juridice a dreptului. (Ordinea legală este o stare a relaţiilor sociale reglementate de normele juridice care
corespund prescripţiilor legilor şi altor acte normative).***

_________
*Строгович М.С. Проблемы общей теории права.- Т.1, М.-1990, ст. 111
** Lupu Gh.,Avornic Gh. Teoria generală a dreptului.- Chişinău.-1997, p. 204
*** Lupu Gh.,Avornic Gh..: op., cit-e, p.205

81. GARANŢIILE LEGALITĂŢII ŞI ORDINII DE DREPT

Ansamblul condiţiilor(factorilor) obiective şi subiective care asigură respectarea strictă a legilor şi a

tuturor actelor normative bazate pe lege, precum şi prevenirea şi înlăturarea tuturor încălcărilor de drept
constituie garanţiile legalităţii şi a ordinii de drept.
După cum vedem, noţiunile de legalitate şi ordinea legala sunt apropiate, interdependente. Ordinea
legală nu există fără legalitate, iar legalitatea slăbeşte dacă apar vicii în ordinea de drept. În orice stat
civilizat, inclusiv şi Republica Moldova, poporul ţarii are sarcina de a pune capăt abaterilor de la
principiul legalităţii, de a consolida şi mai mult ordinea legală existentă, de a forma un stat democratic
bazat pe drept.
Legalitatea rezultă din garanţiile sale.

62
 In statul de drept realizarea celor indicate în legi şi alte acte normative trebuie să fie garantată,
asigurată pentru toţi subiecţii de drept. Prin garanţii, deci, se subînţelege totalitatea de condiţii obiective
şi subiective, precum şi căile şi metodele speciale cu ajutorul cărora este asigurată legalitatea. Se
deosebesc următoarele garanţii ale legalităţii şi ordinii legale:
1) garanţiile politice sunt: rolul sporit al întregului sistem de organe reprezentative ale puterii de stat
— ca element deosebit al sistemului politic; participarea largă a diferitelor partide şi mişcări politice în
rezolvarea chestiunilor de stat şi obşteşti; suveranitatea şi independenta poporului; democratizarea
sistemului politic m întregime; etc.
2) garanţiile economice sunt: sistemul economic de piaţă, baza căruia o alcătuieşte proprietatea
publică si privată asupra mijloacelor de producţie în diversele sale forme; creşterea permanentă a
bunăstării materiale a maselor; cointeresarea maselor în rezultatele muncii lor;
3) garanţiile ideologice. Cetăţenii statului sunt patrioţi, urmează în comportarea lor legile ce exprimă
voinţa poporului; permanent îşi ridică nivelul cultural şi intelectual, etc.
4) garanţiile sociale presupun că la întărirea legalităţii participă nu numai organele de stat, ci şi
masele largi de oameni, diferitele organizaţii obşteşti, care sunt chemate să asigure respectarea legilor, să
ridice nivelul educaţiei juridice a cetăţenilor. La ele se referă activitatea punctelor obşteşti de pază a
ordinii publice, mişcarea verzilor, diferitelor echipe sau detaşamente organizate atât la locul de trai cât şi
la locul de muncă, etc.
5) garanţiile juridice sunt toate acele mijloace juridice cu ajutorul cărora se duce lupta contra
infracţiunilor şi se restabileşte legalitatea şi ordinea legală; de asemenea sunt apărate interesele societăţii,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, este asigurată profilaxia şi prevenirea noilor încălcări de drept.
Organele care răspund de această activitate sunt: organele procuraturii, instanţele judecătoreşti, organele
securităţii statului, organele afacerilor interne, etc.
6) garanţiile internaţionale. La ele se referă activitatea organizaţiilor internaţionale,
organelor(comisiilor) specializate ale ONU privind supravegherea asupra respectării drepturilor omului
în diferite ţări, instituţia observatorilor din partea organizaţiilor internaţionale privind monitorizarea
petrecerii alegerilor, dreptul cetăţenilor de a se adresa cu petiţii în organizaţiile de drept internaţional
(CEDO, spre exemplu) întru apărarea drepturilor lor.
Observăm că ordinea legală este rezultatul final al legalităţii, adică al realizării şi respectării
prevederilor legale. Anume ordinea legală sau de drept este scopul reglementării juridice, anume pentru
realizarea ei sunt elaborate legile şi celelalte acte normative. Aceasta se explică prin următoarele:
1) prin intermediul normelor juridice sunt reglementate cele mai importante laturi ale vieţii sociale:
economia, activitatea politică, relaţiile patrimoniale, întrebările căsătoriei şi familiei, etc. Deci respectarea
şi executarea normelor corespunzătoare determină ordinea şi stabilirea sferelor principale ale activităţii
umane, însăşi existenţa societăţii;
2) conducerea societăţii de câtre stat deseori este realizată prin intermediul reglementării juridice.
Bunăoară, planificarea (ca metodă organizaţională) se înfăptuieşte prin întărirea planului cu un act
normativ (de pildă, legea cu privire la bugetul de stat); salarizarea, ca metodă economică, se stabileşte
prin întărirea normativă a mărimii, ordinii calculării şi achitării ei, etc 2.
De pe poziţiile personalităţii legalitatea şi ordinea legală se prezintă, în primul rând, ca un mijloc de
apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Ele apără omul atât de
samavolnicia statului, organelor lui cât şi de prejudiciile din partea altor persoane. De nivelul legalităţii şi
ordinii de drept depinde nivelul libertăţii persoanei, cât de reale sunt drepturile şi libertăţile, cât de reală
este democraţia.*
_____________
* Lupu Gh.,Avornic Gh. Teoria generală a dreptului.- Chişinău.-1997, p. 206

82. CONCEPTUL DEMOCRAŢIEI

Democraţie (gr. demos - popor; kratos - putere).

Democraţie - este ordinea politică şi modul de funcţionare a sistemului politic în care se realizează

63
 dreptul poporului de a se guverna pe sine însuşi. Nucleul democraţiei este principiul suveranităţii
poporului, ceea ce înseamnă că guvernarea poate fi legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi. Acest
principiu trebuie deosebit de procedurile democratice care sunt mijloace ce permit punerea în evidenţă a
voinţei poporului. Principala procedură sunt alegerile. Alte proceduri ajută la funcţionarea în bune
condiţii a sistemului democratic - separarea puterilor. Limitarea mandatului pentru reprezentanţii
poporului, precizarea anumitor reguli constituţionale etc. În fapt, democraţia reprezintă un sistem de
instituţii şi relaţii prin care membrii societăţii acţionează, fie direct ca autoritate elaboratoare de politici
(democraţie directă),fie prin reprezentanţi, care elaborează politica în numele celor care i-au ales
(democraţie reprezentativă). Democraţiile sunt preferate pentru că în raport cu alte sisteme de guvernare
se întemeiază pe un maxim de consens şi pe un minim de constrîngere. Sensul profund al sistemelor
democratice constă în asigurarea egalităţii condiţiilor pentru toţi cetăţenii de a participa la viaţa politică.
Reprezentativitatea şi pluralismul valorilor sunt elemente - cheie care permit societăţilor moderne
rezolvarea pe căi deschise şi negociate a conflictelor sociale.
Democraţia actuală are următoarele trăsături:
a) instituirea reprezentării (un corp electoral alege o adunare prin scrutin periodic, secret, adunare care
reprezintă poporul în exercitarea puterii);
b) existenta "demos”- ului la aproape întreaga populaţie adultă;
c) limitarea democraţiei directe;
d) diversitatea vieţii politice;
e) concurenţa forţelor politice;
f) formarea unui mare număr de instituţii necesare desfăşurării vieţii democratice;
g) multitudinea dreptului şi libertăţilor individuale garantate prin prevederi constituţionale şi alte legi.

83. DEMOCRAŢIA ŞI DISCIPLINA

Democraţia înseamnă participarea reală a oamenilor simpli (maselor largi) la viaţa politică: la
alegeri, la discutarea hotărîrilor guvernului, la activitatea organelor puterii etc. Cuvîntul "democraţie'' în
traducere din limba greacă înseamnă puterea poporului (demos-popor şi kratos-putere) Dar pentru ca să
alegi şi să fii ales sunt necesare legile corespunzătoare, care reglementează ordinea de înaintare a
candidaţilor, desfăşurarea alegerilor, care determină drepturile şi obligaţiunilor deputaţilor Parlamentului
şi consilierilor organelor locale etc. Prin urmare, democraţia este imposibilă fără legi, fără executarea lor
strictă. Legalitatea este o parte inalienabilă a democraţiei. În condiţiile democraţiei nu este suficient
numai de a respecta legile. Fiecare (dintre cetăţeni) este obligat în măsura forţelor sale să participe la
viaţa socială, la consolidarea legalităţii şi ordinii de drept. :
Se deosebesc două forme de democraţie:
1) reprezentativă şi 2) nemijlocită.
 Democraţia reprezentativă presupune participarea maselor la rezolvarea problemelor de stat şi
obşteşti prin reprezentanţii săi aleşi. (De exemplu:Parlamentul, primăriile etc.).
 Democraţia nemijlocită a maselor (poporului) în rezolvarea problemelor de stat şi obşteşti (de
exemplu: organele organizaţiilor obşteşti, uniunilor benevole etc.).
Disciplina este o noţiune largă, care presupune ordinea strictă exactă a comportării şi activităţii
stabilită de diferite norme sociale (juridice, tehnice, morale etc.). Se deosebesc mai multe tipuri de
disciplină: de stat, militară, de muncă, financiară, tehnologică etc.
Disciplina şi legalitatea sunt noţiuni strîns legate, dar nu sunt identice. Legalitatea cuprinde toate
ramurile activităţii oamenilor şi sunt reglementate numai de normele de drept; pe cînd disciplina cuprinde
anumite domenii de activitate care sunt reglementate de diferite norme sociale (juridice, tehnice, morale
etc.)

84. CONSTITUŢIA - ACT NORMATIV SUPREM AL STATULUI

64
 CONCEPTUL CONSTITUŢIEI REPUBLICII MOLDOVA

Cuvîntul Constituţie provine din limba latină "CONSTITUTIO" ce înseamnă aşezare cu temei,
starea unui lucru. În ştiinţa dreptului constituţional s-a menţionat că dacă se foloseşte această noţiune în
domeniul ştiinţelor sociale, se constată că fiecare fenomen, plecînd din momentul în care el se
diferenţiază posedă o organizare determinată, adică o anumită constituţie.
În acest sens de lege fundamentală a unui stat cuvîntul constituţie este utilizat în sec. XVIII in
perioada premergătoare revoluţiilor burgheze. Pentru prima dată în acest sens este folosită în SUA. Astfel
în 1787 americanii au declarat "Noi, poporul Statelor Unite, pentru formarea unei mai strînse uniuni,
pentru instituirea dreptăţii, pentru asigurarea liniştii interne, pentru asigurarea măsurilor de apărare a
comunicaţiilor, pentru promovarea prosperităţii generale şi pentru garantarea binecuvîntărilor, libertăţii,
nouă şi urmaşilor noştri, decretăm şi promulgăm Constituţia SUA".
În acelaşi sens este utilizată această noţiune şi în Franţa în textul Declaraţiei drepturilor omului şi
cetăţeanului din 26 august 1789. În articolul 16 al căreia se menţiona: "Orice societate în care garanţia
drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are constituţie".
Astăzi în literatura juridică, noţiunea de constituţie este folosită în sens de lege fundamentală a
statului cu o forţă juridică supremă, şi care reglementează principiile, modul de instituire, atribuţiile şi
funcţionarea organelor de drept şi raporturile dintre ele, raporturile dintre aceste organe şi cetăţeni,
consacră şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
Constituţia Republicii Moldova a fost adoptată la 24 iulie 1994 şi intră în vigoare la 27 august a
aceluiaşi an. Această Constituţie se deosebeşte de cea precedentă prin structură şi conţinut. Ea este
alcătuită din 3 capitole, 7 titluri şi 143 articole.
Această Constituţie este legea fundamentală a statului Republica Moldova, care reprezintă o totalitate
de norme juridice ce reglementează relaţiile sociale cu privire la instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterii de stat, de aceea ea:
- dispune de forţă juridică în stat;
- este stabilită o procedură deosebită de adoptare, şi modificare;
- orice lege (act normativ) trebuie adoptat în conformitate cu constituţia.

85. DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI, CLASIFICAREA

LOR

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sunt acele drepturi şi libertăţi subiective ale
cetăţenilor, esenţiale pentru viaţă, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare
a personalităţii umane, care sunt stabilite prin Constituţie.
Drepturile fundamentale - sunt drepturi subiective, stabilite de normele juridice, ele fiind aptitudini ale
subiectelor raporturilor juridice de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celorlalte subiecte o atitudine
corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia statului în caz de violare a lor.
Drepturile şl libertăţile fundamentale ale cetăţenilor se clasifică în trei grupe mari, şi anume:
1. Drepturi politice. În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor care au ca obiect de
reglementare participarea cetăţenilor la conducerea statului. Drepturile exclusiv politice constituie
drepturile electorale ele fiind:
a). de a alege;
b). de a fi ales;
c). de revocare;
Din cadrul drepturilor politice mai fac parte:
a) libertatea conştiinţei;
b) libertatea cuvîntului;
c) libertatea presei;
d) libertatea întrunirilor, mitingurilor şi democraţiilor;
e) dreptul de asociere;
g) secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice.

65
 2. Drepturile sociale economice şi culturale. Drepturile fundamentale din această categorie sunt acele
drepturi cetăţeneşti care asigură dezvoltarea materială şi culturală a persoanei oferindu-le posibilitatea
acestora să participe la viaţa socială. Ele sunt următoarele:
a) dreptul la muncă;
b) dreptul la odihnă;
c) dreptul la învăţătură;
d) dreptul la asigurare materială la bătrîneţe, boală, incapacitate de muncă;
e) dreptul la ocrotirea sănătăţii;
g) dreptul la proprietate.
3. Inviolabilităţile ca categorie a drepturilor fundamentale. Inviolabilităţile sunt aceste drepturi
fundamentale care asigură viaţa, posibilitatea de mişcare a persoanei, asigura siguranţa sa fizică, a
domiciliului său.
Ele sunt:
a) inviolabilitatea persoanei;
b) inviolabilitatea domiciliului;
c) dreptul la căsătorie, la ocrotirea familiei şi copiilor.

86. ÎNDATORIILE CONSTITUŢI0NALE ALE CETĂŢENILOR. PROBLEMELE ÎNTÂRIRII

DISCIPLINEI Şl RIDICĂRII RESPONSABILITĂŢII CETĂŢEANULUI FAŢĂ DE SOCIETATE

Este de neconceput ca membrii unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite
îndatoriri, obligaţii faţă de societatea în care trăiesc. Îndatoririle fundamentale mobilează oamenii la
realizarea scopurilor societăţii, constituind în acelaşi timp o garanţie a realizării efective a drepturilor
fundamentale.
Existenţa îndatoririlor este confirmată şi de pactele internaţionale, cu privire la drepturile omului, care
stabilesc ca omul are îndatoriri faţă de concetăţeni şi societate, faţă de care este dator să promoveze şi să
respecte drepturile recunoscute în pacte
Îndatorirea fundamentală a cetăţenilor este o obligaţie, presupunînd din partea cetăţeanului
îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora societatea la un anumit moment, le atribuie o
atenţie mai mare, atenţie ce se referă în regimul juridic special care li se acordă. Adică din totalitatea de
obligaţii pe care le poate avea un cetăţean în multitudinea de raporturi juridice, inclusiv constituţionale în
care întră, numai unele au valoare de îndatoriri fundamentale. Obţinând această valoare, ele sunt înscrise
ca atare în Constituţie.
Îndatoririle sunt asigurate in realizarea lor prin convingere iar caz de necesitate prin forţa de
constringere a statului.
Printre îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor se pot evidenţia următoarele: îndatorirea de a respecta
Constituţia, de apărare a Patriei, de a satisface serviciul mititar, de a munci, de a respecta disciplina
muncii, de a educa copii, ultimii fiind obligaţi să îngrijească de părinţi la bătrâneţe. Îndatorirea de bază a
cetăţenilor este respectarea Constituţiei ce revine în mod egal tuturor cetăţenilor, indiferent de poziţia pe
care o ocupă în societate şi în stat.

87. CONCEPTUL STATULUI DE DREPT

Statul de drept este rezultatul dezvoltării istorice a coexistentei celor două fenomene sociale - statul şi
dreptul, indisolubil şi organic legate unul de celălalt, ambele avînd de îndeplinit funcţii esenţiale în
organizarea şi guvernarea societăţii.
Statul de drept reflectă coexistenţa celor două entităţi sociale distincte dar nedisociabile care sunt
statul şi dreptul, a raporturilor lor reciproce manifestate ca relaţii dintre putere şi normativitate - prima

66
având tendinţa spre dominare şî supunere, cealaltă cu cea de frînare şi ordonare.
În măsura în care în epoca moderna şi, mai ales, contemporană s-a ajuns la o armonizare a acestor
raporturi, la stăpînirea, organizarea şi controlul puterii prin drept se poate spune că s-a creat o nouă
entitate, ca o sinteză superioară a celor două elemente componente, denumită Statul de drept. Apărute pe
o anumită treaptă a evoluţiei istorice, în contextul pregătirii şi apoi a înfăptuirii revoluţiilor democratice
din Anglia, Statele Unite şi în mod deosebit a Revoluţiei franceze din 1789, concepţiile cu privire la
Statul de drept îşi au sarcina în lupta împotriva arbitrariului, privilegiilor şi dependenţei personale din
feudalism, pentru înlocuirea lor cu principiile legalităţii, libertăţii şi proprietăţii, valori ce ofereau
afirmarea largă a individului, eliberat de sub dominanţa puterii.
În condiţiile contemporane, ale răsturnării şi înlăturării regimurilor totalitare, comuniste care au durat
cîteva generaţii şi care au întrodus modificări radicale în toate structurile societăţii - economice, politice,
culturale, ideologice - şi în viaţa oamenilor, reorganizarea acestor societăţi pe baze democratice a
reactualizat în mod deosebit conceptul Statului de drept ca unica alternativă a dezvoltării fostelor ţări
socialiste în conformitate cu valorile sociale autentice ale societăţilor contemporane din statele
democratice dezvoltate. În acest context, statul de drept poate fi tnţeles ca un concept politico-juridic ce
defineşte o formă a regimului democratic de guvernământ din perspectiva raporturilor dintre stat şi drept,
dintre putere şi lege prin asigurarea domniei legii şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în
exercitarea puterii.

88. PREMISELE STATULUI DE DREPT

Premisele statului de drept sunt următoarele:

 el constituie o replică socială faţă de abuzul de putere şi o soluţie pentru îndeplinirea acestuia;
 pluralismul politic, libertatea conştiinţei politice, a dreptului la opoziţie;
 presupune democratismul puterii manifestate prin suveranitatea poporului care îşi exercită
suveranitatea prin sistemul electoral bazat pe vot universal egal, direct şi secret, alegeri libere prin care se
instituie Parlamentul care îşi exercită atribuţiile sale de legiferare şi de control asupra executivului;
 cere o ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituţia, existând obligaţia tuturor, a
organelor de stat, a organismelor sociale şi a cetăţenilor să se supună legii. În cadrul acestei ordine de
drept, legalitatea - ca respectare a normelor juridice, a principiilor şi procedurilor prevăzute de lege se
întemeiază pe legitimitate, pe respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor la nivelul
standardelor internaţionale;
 solicită separaţia puterilor în stat, limitarea puterilor prin drept, independenţa judecătoriilor,
posibilitatea fiecărui cetăţean de a se adresa justiţiei în cazul în care i se încalcă drepturile legitime de
către un organ de stat sau de către un organism social sau alt cetăţean,
 guvernarea în numele majorităţii prin respectarea, drepturilor minorităţii, a egalităţii în faţa legii
pentru toţi cetăţenii, fără nici o deosebire;
 nu se poate realiza fără respectarea libertăţilor economiei de piaţă, a proprietăţii private, statul de
drept presupunînd şi protecţia socială a categoriilor devalorizate;
 este condiţionat ca realizare practică şi de gradul de instrucţie şi educaţie a poporului, de tradiţiile
culturale, de aspectele psihosociale în ceea ce priveşte respectul faţă de lege;
 presupune libertatea presei, tuturor mijloacelor mass-media, a dreptului de asociere, a existenţei
societăţii civile - ca una din modalităţile importante de a împiedica abuzul puterii statale;
 are drept corolar respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale aşa cum
acestea sunt prevăzute de documentele internaţionale.
După cum consideră Cristian lonescu, caracteristicile statului de drept sunt:
 regimul constituţional, adică stabilirea în Constituţie a principiilor fundamentale de
organizare şi exercitare a celor trei puteri. Cu alte cuvinte, sursa formală a puterii este Constituţia care
prevede, de asemenea, şi cadrul de exercitare a acesteia. Orice depăşire a cadrului respectiv are caracter
neconstituţional;
 egitimitatea populară (directă sau indirectă) a autorităţilor publice;

67
  egalitatea tuturor persoanelorfiziceşijuridiceîn faţa legii şi a justiţiei;
neretroactivitatea legii;
 legea să exprime cu adevărat voinţa suverană a poporului şi să fie adoptată prin procedura
consacrată în Constituţie şi de regulamentele Camerelor;
asigurarea supremaţiei Constituţiei printr-un control politic (preventiv) sau jurisdicţional (sau prin
îmbinarea celor două modalităţi), ca şi asigurarea supremaţiei legii faţă de actele normative ce i se
subordone a ză;
 instituţionalizarea şi funcţionalitatea contenciosului administrativ;
 dreptul la apărare bazat pe prezumţia legală de nevinovăţie, corelat cu independenţa şi
imparţialitatea justiţiei;
 înfăptuirea reală a unei democraţii autentice, pluraliste şi, în cadrul acesteia, afirmarea
pluralismului politic;
 alegeri libere organizate la anumite intervale, prin vot universal, egal, direct şi secret;
 garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti consfinţite în Constituţie *
____________________

* Ionescu Cristian .- Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale.- Bucureşti.- 1997,

pag. 223.

89. SEPARAŢIA PUTERILOR CA PRINICIPIU AL STATULUI DE DREPT

Într-un stat democratic puterea emană de la popor şi aparţine acestuia. Exercitarea puterii, organizarea
canalelor prin care circulă puterea sînt încredinţate statului. În planul activităţii statale are loc o divizare,
o separare a puterilor. Separarea puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a se împiedica
abuzul de putere. Ideia unor puteri multiple îşi are rădăcini în antichitate încă în lucrările lui Aristotel,
[Link], apoi fundamentată de catre Montesquieu.
Separaţia puterilor a fost indusă în ideologia revoluţiilor burghezo-democratice şi a pătruns în practica
statală ca teză constituţională. În acest fel, laturile conţinutului statului sunt puterile diferite, funcţiile şi
activităţile lor. Aici se impune precizarea că separaţia puterilor nu înseamnă lipsa de corespondenţă între
ele. Puterile statului trebuie să fie distincte, dar fiecare alcătuieşte în sine un întreg: Principiul separaţiei
puterilor nu trebuie să introducă o independenţă absolută care să considere raportul puterilor ca ceva
negativ, în sensul că tot ce face una faţă de cealaltă, devine un act ostil, cu destinaţia să i se
împotrivească. În ameliorarea unei asemenea viziuni rol important revine dreptului, prin fixarea cadrului
legal de funcţionare a fiecărei puteri, cadru în care trebuie să se regieze şi raporturile de cooperare a
puterilor şi de integrare a acestora în sistemul social-politic de organizare socială. Statul nefiind unica
entitate politică, problema majoră ce se ridică în faţa bunei funcţionări a organismului social este aceea a
integrării sale în acest organism şi a clarificării legăturilor sale cu restul instituţiilor sociale şi politice.
Dreptul vine să confere stabilitatea şi siguranţa acestor legături încadrându-le în limite de ordine.

90. SUPREMAŢIA LEGII ÎN CONDIŢIILE STATULUI DE DREPT

În literatura juridică există mai multe păreri referitoare la problema statului de drept. Una din ele e
formulată în sensul "supremaţia legii" în toate sferele vieţii sociale, cu toate că cu aceasta nu i-au sfîrşit
toate aspectele acestei probleme. Aici se are în vedere supremaţia legii în sens constituţional, adică a
actelor organelor supreme de stat. Vorba e despre supremaţia. reală a legii, dar nu declarată, asigurată prin
formarea unui mecanism instituţional de apărarea a ei.
Fără a pune la îndoială principiile de bază a acestei probleme, se poate da prioritate unei alte poziţii,
esenţa căreia e formulată - "supremaţia dreptului". Aceasta reesă din diferenţa conceptului de drept şi
lege. Prin supremaţia dreptului se înţelege autoritatea legii de drept, pentru că nu orice lege, care exprimă
idealuri mari, conţine drept. După conţinut legile pot fi progresive şi neprogresive, juste şi injuste.
Calitatea intemă a statului de drept este calitatea sau esenţa legii. Într-o societate democratică legea
trebuie să corespundă dreptului.

68
 Superioritatea legii se instituie atunci, când la aceasta contribuie premisele economice, sociale şi
politice: producătorul liber. consumatorul independent, cetăţeanul cu drepturi depline, personalitatea
liberă, sistemul politic democratic în general. Dar există şi cerinţe specifice juridice, în afara cărora
supremaţia legii capătă caracter formal. Unul din ele este deosebirea dintre drept şi lege.
Termenii "supremaţia legii", "supremaţia dreptului" persistă practic în toate concepţiile statului de
drept, însă în practică încă nimănui nu i-a izbutit să formeze o societate în care legea şi dreptul să fie
superioare relaţiilor sociale. Această superioritate în principiu e imposibilă, deoarece dreptul nu poate fi
mai presus decît formaţiunea social-economică, de nivelul de cultură general existent. Legea există şi
acţionează în sistemul relaţiilor sociale, dar nu în afară şi mai presus ca aceste relaţii. Sarcina ei este
reflectarea corectă a acestor relaţii.

91. PROBLEMELE EDIFICĂRII STATULUI DE DREPT ÎN REPUBLICA MODLOVA

Înfăptuirea restructurării care şi-a luat avînt la mijlocul anilor 80 a introdus în doctrina juridică un nou
concept care este statul de drept. În rezultatul înlăturării regimului totalitar, comunist care a durat cîteva
generaţii în Republica Moldova şi în rezultatul declarării suveranităţii şi independenţei s-au introdus
modificări radicale în toate structurile societăţii - economice, politice, culturale, ideologice.
Cel mai important moment de edificare a statului de drept în Republica Moldova este adoptarea
Constituţiei Republicii Moldova, declarată lege supremă a societăţii şi statului. Conform acestui act
normativ de importanţă deosebită, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltarea personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Conform articolului 4 a Constituţiei
Republicii Moldova drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordantă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova
este parte. Democratismul puterii este manifestat prin suveranitatea popoului care este exercitat prin
sistemul electoral bazat pe vot universal, egal, direct şi secret, alegeri libere prin care s-a instituit
Parlamentul, prin legea nr.1609-XII din 14 octombrie 1993 privind alegerea Parlamentului, care îşi
exercită atribuţiile sale de legiferare şi de control asupra executivului. (Notă: legea nr.1609-XII din
14.10.1993 şi alte legi care reglementau procedura de alegeri şi de petrecere a referendumului au fost
abrogate prin art.205 al Codului Electoral al Republicii Moldova nr.1381-XIII din 21 noiembrie 1997).
Articolul 6 a Constituţiei prevede separarea puterilor în stat Articolul 20 acordă posibilitatea fiecărui
cetăţean de a se adresa justiţiei în cazul în care i se încalcă drepturile legitime de către un organ de stat
sau de un organism social sau alt cetăţean
Statul Republica Moldova proclamă şi garantează şi alte principii ale statului de drept prin legea
supremă şi alte legi, precum şi prin realizarea acestor prevederi în viaţa socială. Ca exemplu ne serveşte
adoptarea legii cu privire la Curtea constituţională care garantează supremaţia Constituţiei, asigură
realizarea principiului separării puterilor în stat, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a
cetăţeanului faţă de stat.
Însă Republica Moldova are şi probleme care stopează formarea deplină a statului de drept din faptul
lipsei unor instituţii sociale şi nedezvoltării unor procese corespunzătoare. O premisă care stopează acest
proces este asigurarea condiţiilor materiale de viaţă a cetăţenilor. Omul poate trăi sărac dar liber, însă nu
poate fi stat de drept acela care nu contribuie la creşterea bunăstării populaţiei. Fără bază materială nu
poate exista nivel de cultură generală şi juridică, conştiinţă politică şi în acest context nici stat de drept.

92. SOCIETATEA CIVILĂ. NOŢIUNI ŞI COMPONENTE

«Drepturile si libertăţile fundamentale ale omului trebuie sa se afle în instituţii, nu în retorică. Eu
vad în societatea civila nu forma «sublimă» ori «statistică» a ansamblului relaţiilor celor fără de
putere aflaţi în fata puterii, ci omul - acest «peregrin» în căutarea adevărului si a dreptâtii. Drepturile
şi libertăţile fundamentale, garantate juridiceşte pe plan naţional şi international, pot fi «busola» într-
o căutare încă atît de anevoioasă.» Ion Deleanu
(România). Citat după: Gheorghe Costachi – Statul de drept: între teorie şi realitate.- Chişinău.-2000.
Societatea civila este entitatea în care preponderenţa drepturilor aparţine individului şi nu

69
«societăţii politice». Societatea civilă este un element important al statului democratic. Prin intermediul ei
se consolidează forţele democratice ale societăţii. Societatea civilă este legată de perspectivele
democratizării. Într-o astfel de societate, drepturile cetăţeneşti, de la libertatea cuvîntului, a presei,
conştiinţei, pînă la drepturile politice şi manifestarea liberă a iniţiativei personale, sunt garantate de lege.
Termenul de societate civilă pînă în prezent nu este definit în toată plinătatea lui. Criticii
regimurilor dictatoriale au actualizat şi folosit noţiunea de societate civilă în contextul consolidării
forţelor democratice împotriva totalitarismului.
La început, termenul denumea societatea şi statul, fiind echivalentul semantic al societăţii politice.
La Cicero îl găsim utilizat pentru desemnarea condiţiilor de viaţă evoluate, în care domină legislaţia,
urbanitatea, civilitatea, condiţii ce contrastează cu viaţa dusă în cadru! culturilor barbare şi preurbane.
După Locke “societatea civilă” se mai numea şi societate politică, care se diferenţia de starea naturală,
întrucît oferea confort şi condiţii decente pentru desfăşurarea activităţilor umane.
Desemnarea noţiunii de societate civilă s-a făcut prin raportarea acesteia la sprijinirea familiilor,
bisericilor, comunităţilor şi a asociaţiilor obşteşti. După cum susţine James Schmidt, societatea civilă se
află dincolo de limitele familiei, clanului şi localităţii, dar nici nu le depăşeşte pe cele ale statului,
cuprinzînd: pieţe, asociaţii voluntare, biserici, grupuri de interes, sindicate, organizaţii
neguvernamentale.*
Mai mulţi cercetători, sociologi şi activişti politici se întreabă dacă este util să aduni la un loc
aceste diverse forme de asociere sub aceeaşi etichetă. Unii cercetători situează societatea civilă între
economie şi stat, argumentînd că aceasta se bazează, în primul rînd, pe o sferă intimă (în special pe
familie), pe sfera asociativă (în special pe asociaţiile voluntare), pe mişcările sociale şi diferite forme de
comunicare publică.
La o analiză mai cuprinzătoare a întrebuinţării termenului de societate civilă, se observă că diferite
curente întregesc noţiunea de societate civilă. De exemplu, după cum am mai menţionat, pentru oponenţii
regimurilor totalitare, termenul de societate civilă include drepturile, libertăţile civile şi democraţia
liberală, în acelaşi timp. Democraţii radicali desemnează prin acest termen cetăţeanul ideal, care se
implică direct în procesul de luare a deciziilor politice. Pentru comuni- tarieni, societatea civilă evocă
reţeaua asociaţiilor voluntare şi virtuţile civice.
Accepţiunea largă a termenului de societate civilă este cea de «o anumită formă de asociere». Dacă e
să facem un scurt istoric al apariţiei acestui termen, vom vedea că societatea civilă nu este o noţiune
nouă, atît din punct de vedere practic, cît şi conceptual. Termenul îşi trage originea de la traducerea
expresiei koinonia politike, pusă în circulaţie de Aristotel pentru a desemna acea formă de asociere,
numită polis. Conceptui «societate civilă» a fost folosit, pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în
concordanţă cu paradigma lui Aristotel, adică pentru a desemna acea formă de asociere politică care se
mai numea în mod convenţional drept «stat» sau «civitas». Adam Ferguson a întreprins cea mai
timpurie, încă prin secolul al XVIII-lea, explorare teoretică a conceptului.
Teoriticenii dreptului natural au folosit această noţiune fără nici o schimbare însă, către sfîrşitul
secolului al XIX-lea, mai mulţi gînditori au început s-o pună la îndoială. Astfel, în Filosofia dreptului de
G.W.F. Hegel se făcea distincţie între stat şi societatea civilă. Pentru Hegel, societatea civilă avea o
importanţă deosebită. În lucrările lui, ea se prezintă ca un domeniu al conflictului şi fragmentării, unde
sunt organizate, exprimate şi confruntate interesele economice, confesionale. Societatea civilă, după
Hegel, evoluează după propriile sale principii, diferite de organizarea politică. In concepţia hegheliană,
societatea civilă este sfera egoismului universal, membrii societăţii intrînd în relaţii reciproce în baza
interesului individual şi urmărind să maximalizeze aceste interese. Hegel făcea distincţie între două laturi
proprii oamenilor ce constituie societatea — definirea lor ca «burghezi» ce urmăresc interesele lor
private în cadrul «societăţii civile» şi manifestarea lor ca «cetăţeni» care îşi asumă finalităţi sociale,
generale, de stat, în calitate de membri ai «societăţii politice».
In Democraţia în America, Tocquevilie vorbeşte despre trei tipuri de societăţi: «religioasă»,
«civilă» si «politică». El sublinia capacitatea indivizilor de a se asocia atît în plan privat, cît şi statal.
Ulterior, termenul «societate civilă» a început să includă noi valenţe. Societatea civilă a fost un
principiu fundamental al Revoluţiei Franceze din secolul al XVIII-lea, el fiind inclus în Declaraţia
generala a drepturilor omului si cetăţeanului. Revoluţia a proclamat apariţia «cetăţenilor», aceştia fiind

70
definiţi cu drepturi egale, ca membri ai societăţii care sunt conştienţi de interesele personale, integrate cu
interesele societăţii şi statului.
Apariţia societăţii civile este rezultatul unei mişcări spontane şi creatoare a cetăţenilor, care
instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, econ o m i c ă , c u l t u r a l ă .
În teoria statului şi dreptului, societatea civilă este definită ca o orînduire socială, în care
omului i se garantează alegerea benevolă a formelor vieţii economice şi politice, se afirmă drepturile
general umane, se asigură pluralismul ideologic, ea urmînd să deţină controlul direct şi deplin asupra
statului, care serveşte intereselor acestei societăţi.
Cetăţenii, în cadrul societăţii civile, intră într-o ţesătură de raporturi sociale, participînd la activitatea unor
multiplicităţi de asociaţii, organizaţii, cluburi etc. Acestea sunt, ca regulă, autonome, în raport cu statul.
Ele reprezintă o totalitate de puteri nonstatale. In condiţiile extinderii comunismului, conceptul de
societate civilă a fost revigorat în mişcarea de disidenţă. Mişcarea disidentă din Europa Centrală şi de Est
s-a manifestat într-o formă a societăţii civile cu puţine drepturi, deoarece regimurile comuniste anulau
societăţile civile în numele realizării unui spirit de corp, de organism social unitar, omogen. In regimurile
totalitariste, separarea societăţii civile de cea politica era interzisă şi tendinţele de separare erau
interpretate ca un atac la orînduirea socială existentă. Iată de ce una din sarcinile principale ale
democraţiilor din Europa Centrală şi de Est constă anume în reanimarea instituţiilor societăţii civile:
asociaţiile, bisericele, partidele şi mişcările politice.
Societatea civilă sporeşte legitimitatea democraţiei, multiplică mijlocele de expresie a
intereselor, întăreşte conştiinţa şi încrederea cetăţenilor în puterea lor, permite recrutarea şi formarea de
noi lideri. Societatea civilă interacţionează cu cea politică, întruchipată prin stat. Or, nu există comunitate
şi bun comun fără justiţie socială. Trebuie să existe o obligaţie faţă de membrii societăţii, care vine din
partea statului.
De menţionat că cu cît este mai puternică societatea civilă, cu atît statul îşi onorează obligaţiile într-un
mod mai indirect, prin asistarea eforturilor cetăţenilor societăţii civile. Un stat democratic, care are
rădăcini adînci în societatea civilă, satisface într-o măsură mai mare necesităţile cetăţenilor săi. Noţiunea
de societate civilă defineşte spaţiul de asociere liberă, neîngrădită, a oamenilor şi setul de legături
relaţionale — apărute din motive de credinţă, interes şi ideologie — care umple acest spaţiu.
Politologul James Schmidt susţinea, pe bună dreptate, că «a vorbi despre societatea civilă ca
despre ceva deosebit de familie şi stat (Hegel), sau deosebit de formele religioase şi politice de asociere
(Tocqueville), înseamnă a sugera că există modele de asociere ce nu au fost explicate şi argumentate
suficient de către teoria politică şi dreptului din secolul al XIX-lea, adăugînd că nesiguranţa secolului al
XIX-lea în ceea ce priveşte hotarele societăţii civile continuă să joace un rol important în discuţiile
actuale, legate de următoarele probleme: putem include sau nu sfera intimă a familiei în societatea civilă?
Poate fi aceasta redusă la noţiunea de piaţă? Presupune ea existenţa statului sau, dimpotrivă, îi refuză
raţiunea de a fi?**
Societatea civilă este, deseori, concepută ca fiind încorporată în cadrul statului. Dar practica so-
cială contemporană arată că asociaţiile, partidele politice, mişcările politice tind să-şi extindă relaţiile în
afara statului. Suntem martori oculari ai unei societăţi civile internaţionale, prezente prin bisericile
istorice, mişcările sindicaliste, ecologiste, feministe etc. Noile mişcări sociale activează în direcţia
stabilirii unor agenţii transnaţionale ca, de exemplu, Helsinki, Watch, Amnesty Internatonal, diferite
organizaţii susţinute de Organizaţia Naţiunilor Unite şi Curtea Internaţională.
Aşadar, există o multitudine de valenţe ale conceptului de societate civilă. Or, pe noi ne interesează
noţiunea de societate civilă ce încorporează mulţimea de asociaţii şi identităţi pe care le considerăm în
afara sau în umbra statului, ca un element constituent al democraţiei, care necesită o puternică şi viabilă
societate civilă prin însăşi existenţa şi perpetuarea ei în timp. Mîchael Waltzer susţine că cetăţenii unui
stat democratic trebuie să fie membri ai unor grupuri mai mici, mai accesibile, mai puţin primejdioase
decît statul modern, fiindcă numai în astfel de locuri ei pot acumula competenţă politică, pot învăţa să
învingă ori să piardă, pot însuşi arta compromisului, pot găsi prieteni şi aliaţi şi pot cunoaşte ideiie
oponenţilor. Este foarte riscant pentru un stat democratic să umple întregul spaţiu, nelăsînd nici o şansă
asociaţiilor şi grupurilor pe interese în încercarea lor de a-şi găsi un loc protejat legal, în care oamenii se
pot adăposti de politică, găsind confortul necesar şi sporindu-şi rezistenţa faţă de viitoarele coliziuni.***

71
 *James Schmidt. Civilîty, Enlightement and Soc/ety: Conceptual Confusions and Kantian Remedies //
American Political Science Review, vol.
92 , nr.2, 1998, p.11
** James Schmidt : [Link]., p. 17
***Michael Waltzer.- Toward a Global Civil Sosiety.- 1995, p. 33

93. STATUTUL SOCIETĂŢII CIVILE

În prezent, statutul societăţii civile este determinat, în principal, de două caracteristici ale vieţii
politice contemporane:
- importanţa pe care o capătă identitatea n a ţ i o n a l ă ş i r e l i g i o a s ă ;
- energia noilor mişcări civile.
In societatea civilă, fiecare, satisfăcînd nevoile altora, îşi satisface propriile interese. Relaţiile şi
conflictele sunt reglementate în baza legilor. Într-o asemenea societate statul nu monopolizează puterea,
în societatea civilă prerogative de mare importanţă sunt distribuite reprezentanţilor politici sau grupurilor
organizate ale cetăţenilor.
Aşadar, societatea civila este societatea în care preocuparea centrală a organismelor de guvernare
în stat, a puterilor lui instituţionalizate o constituie asigurarea drepturilor omului, transpunerea în viaţă a
principiilor statului de drept. In societatea civilă este interzis abuzul de putere asupra cetăţenilor din
partea autorităţilor publice, fie ele centrale sau locale.
Societatea civilă, ca parte componentă a statului de drept, controlează guvernanţii, pe cei aflaţi la
putere, pentru a se asigura o echitate socială deplină.
Conceptul statului de drept, a statului în care domină legile, este inseparabil de conceptul societăţii
civile, ca parte componentă a statului de drept. In cadrul acestei societăţi, ocrotită de mecanismele
statului de drept, cetăţenii, în mod individual sau în grupuri, asociate pe diverse principii: ideologice,
politice, sociale, teritoriale, profesionale etc., consolidate organizatoric printr-un anumit tip de disciplină,
se manifestă ca entităţi autonome faţă de stat, a cărui poziţie este respectată.
Statul de drept ocroteşte libertatea individului şi a grupurilor care îl reprezintă partide, sindicate,
ligi, asociaţii, uniuni de creaţie etc., dar libertatea presupune ea însăşi buna funcţionare a formelor
democratice, inclusiv a celor statale, prin care conducerea treburilor civice la nivel central şi local este
asigurată în mod continuu de persoane alese sau numite în funcţii politice, potrivit încrederii de care se
bucură în circumscripţiile electorale, şi, respectiv, a calităţilor profesionale ca funcţionari publici. Dar
tocmai datorită acestui mecanism, menţionează Cristian Ionescu, conducătorii politici nu se pot
organiza şi manifesta ca elită guvernantă, nu pot monopoliza atributele de exercitare a puterii. Asigurarea
eficienţei mecanismului amintit depinde de desfăşurarea alegerilor electorale libere, de votul universal,
egal, direct şi secret, controlul şi validarea alegerilor, ca şi de posibilitatea de infirmare a mandatului de
reprezentant al poporului în Parlament, în cazul săvârşirii de către cei aleşi a unor abateri ce le atrag
incompatibilitatea cu calitatea de deputat sau a demiterii dintr-o funcţie guvernamentală sau de altă
natură. În acest fel, formarea îşi folosirea liderilor politici sunt atribute ale partidelor politice, indiferent
de nuanţe şi ideologii, care însă nu pot deţine continuu prerogativele puterii, deoarece baza lor socială şi
credibilitatea de care se bucură din partea electoratului depind de măsura în care satisfac interesele şi
idealurile acestora.*
Statul democratic contemporan nu poate oferi majorităţii cetăţenilor posibilitatea
autodeterminării absolute, fiindcă în perioadele dintre alegeri cetăţenii sunt deserviţi de funcţionari
publici. Cetăţenii statului contemporan nu pot participa la adoptarea deciziilor la fel ca cetăţenii Atenei
antice care, în cadrul reuniunilor, puteau lua decizii. Dar, într-un stat cu o societate civilă bine
dezvoltată, cu diferite uniuni, partide, grupuri pe domenii de interese etc., aceiaşi cetăţeni au
posibilitatea de a lua decizii care, deşi de importanţă mai mică, pot totuşi influenţa în bine viaţa lor.
In societatea civilă, oamenii se pot asocia în mod liber şi pot comunica unii cu alţii, pot forma
tot felul de grupuri în sprijinul unei sau altei cauze. După eşecul comunismului, s-a dovedit că nici un
stat nu poate supravieţui, dacă este cu totul străin de societatea civilă. Or, statul nu-şi poate asigura
existenţa numai prin puterea coercitivă, fără poziţia civică, loialitatea, competenţa politică a cetăţenilor,

72
fără încrederea lor în autorităţile statului.
Statul democratic determină întreaga activitate a societăţii civile. El obligă membrii asociaţiilor
să ia în vedere şi necesitatea binelui comun, care depăşeşte propriile lor concepţii despre o viaţă mai
bună. Statul democratic, avînd legături strînse cu diverse asociaţii, intră cu ele în relaţii de colaborare,
rodul acesteia fiind bunăstarea poporului.**
Nu trebuie să se creeze impresia că într-un stat democratic, bazat pe o societate civilă bine
organizată, curg rîuri de lapte. Şi în societatea civilă există, fără doar şi poate, fragmentare şi luptă, dar
există şi solidaritate socială. Or, societatea civilă este o condiţie sine qua non(condiţie obligatorie) a
statului democratic.
Societatea civilă constituie esenţa pluralismului. Ea permite organizaţiilor democratice să
activeze fntr-un cadru legal, devenind între timp un element constitutiv al politicii oficiale a statului.
Societatea civilă joacă un rol important în sistemul de guvernare al fiecărei ţări, ea bazîndu-se pe valorile
general umane.
Principalele elemente ale societăţii civile sunt:
- diversitatea formelor de proprietate;
- libertatea muncii şi a bussinesului mic;
- pluralismul ideologic şi libertatea informaţiei;
- fermitatea în respectarea drepturilor şi libertăţilor omului;
- dezvoltarea administraţiei publice locale;
- familia ca unitate de bază a societăţii.
Necesitatea funcţionării societăţii civile într-un stat democratic este determinată de mai mulţi
factori, dintre care am evidenţia următorii:
a) chiar dacă puterea statului a crescut considerabil, nu se poate spune că e! se află în mîinile
cetateniior. Participarea membrilor societăţii la activitatea statului este iluzorie, ea fiind exercitată
indirect;
b) sunt foarte rare cazurile cînd politica reuşeşte să acapareze întreaga atenţie a cetăţenilor.
Societatea civilă face însă ca economia să ţină de domeniul necesităţii, iar politica de domeniul libertăţii.
În ultimii ani, în ţările ex-sovietice, se observă tendinţa de afirmare a societăţii civile în calitate de
principiu constituţional de drept. La ora actuală, prin societate civilă se au în vedere, de cele mai multe
ori, aspectele non-politce ale ordinii sociale. Dezbaterile vizind această realitate- societatea civilă - se re -
feră la controversele şi discordanţele dintre societatea civilă şi stat.
Societatea civilă este identificată cu sectorul independent, cu organizaţiile neguvernamentaie.
Acestea se confruntă cu mari dificultăţi, mai ales în ţările ex-sovietice, unde regimul totalitar a distrus
orice germene de asociere, de existenţă şi activitate a unei persoane juridice în afara statului.
In Republica Moldova, în primul rînd, este anevoioasă definirea necesităţilor organizaţiilor
neguvernamentale în cadrul unei legislaţii de natură să stimuleze şi să reglementeze sectorul
neguvernamental, în al doilea rînd, lipseşte un dialog direct între reprezentanţii organizaţiilor
neguvernamentale şi reprezentanţii puterii de stat. Într-un cuvînt, în Republica Moldova sectorul
neguvernamental încă n-a devenit efectiv o forţă reală, care să exprime aspiraţiile şi necesităţile
cetăţenilor, în toată diversitatea lor.***
* Ionescu Cristian .- Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale.- Bucureşti.- 1997,
pag. 227.
** Costachi Gh.,Cuşmir V.- Probleme ale statului de drept şi administrării democratice.-
Chişinău.- 2001, p. 116.
*** Costachi Gheorghe – Statul de drept: între teorie şi realitate.- Chişinău.-2000, p.186.
“Constituirea societăţii civile reprezintă acordul indivizilor de a subordona voinţele lor particulare
unei “voinţe unice”
Thomas HOBBES
(1588-1679)
“Societatea civilă este fenomenul de trecere a omului de la starea naturală la cea socială”
Thomas HOBBES

73
 “Societatea civilă reprezintă o construcţie socială instituită, în care oamenii, prin acordul lor, se
subordonează “dominaţiei unui om sau adunării de oameni investiţi cu puterea supremă”(despre
Parlament)
Thomas HOBBES

“În societatea civilă, precum în natură, există o anumită ordine”

Aristotel, Politica
“Societatea civilă are la temelie familia şi proprietatea şi constă din asociaţii care reprezintă
fragmente sociale”
Aristotel

“Scopul societăţii civile îl constituie “virtutea şi fericirea indivizilor, iar nu viaţa în comun”
Aristotel, Politica

“Societatea civilă este o construcţie deschisă care “depăşeşte hotarele statului şi a naţiei”
Karl Marx

“Eficienţa societăţii civile reprezintă cunoaşterea şi respectarea legilor”

Hegel

“În societatea civilă dreptul în sine devine lege”.

Hegel
“Societatea civilă este posterioară statului, acesta fiindu-i “adevăratul temei”
Hegel
“Societatea civilă şi statul se deosebeşte unul de celălalt prin natura şi destinaţia specifică a
fiecăruia”
Hegel
“Edificarea societăţii civile în Republica Moldova poate deveni ireversibilă doar în coordonatele
abordării ei integratoare”.
Lozinca conferinţei internaţionale ştiinţifico-
teoretice
“Aspecte juridice a societăţii civile: realităţi şi perspective”.
Universitatea Slavonă, Chişinău,26-27 februarie 2003

94. DECLARAŢIA CU PRIVIRE LA SUVERANITATEA REPUBLICII MOLDOVA

Fostul Soviet Suprem al R.S.S. Moldova de legislatura a douăsprezecea, întrunit la prima sa sesiune
pe data de 23 iunie 1990 a proclamat solemn că:
- Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat suveran, suveranitatea fiind condiţia firească şi
necesară a existenţei statalităţii Moldovei;
- izvorul şi purtătorul suveranităţi este poporul, suveranitatea fiind exercitată de către organul
reprezentativ suprem al puterii de stat a republicii;
- Moldova este un stat unitar indivizibil;
- pământul, subsolul, apele, pădurile şi alte resurse naturale aflate pe teritoriul
R. S. S. Moldova precum şi întregul potenţial economic, financiar, tehnico-ştiinţific, valorile
patrimoniului naţional constituie proprietatea exclusivă necondiţionată a R. S. S. Moldova
R. S. S. Moldova îşi rezolvă singură toate problemele vieţii de stat şi
obşteşti; este asigurată supremaţia Constituţiei şi a legilor [Link] pe întreg teritoriul ei;

74
 - R. S. S. Moldova recunoaşte drepturile suverane ale tuturor statelor;
- R.S. S. Moldova participă la executarea împuternicirilor pe care le-a transmis comunităţii statelor
suverane;
- în R. S.S Moldova se instituie cetăţenia republicană;
- tuturor cetăţenilor republicii, cetăţenilor străini şi persoanelor fără cetăţenie care locuiesc pe
teritoriul R.S.S. Moldova li se garantează drepturile şi libertăţile prevăzute de constituţie şi alte legi;
- R.S.S Moldova garantează tuturor cetăţenilor, partidelor politice, organizaţiilor obşteşti, mişcărilor
de masă şi organizaţiilor religioase, ce activează în conformitate cu prevederile Constituţiei R S.S
Moldova posibilităţi juridice egale de a participa la exercitarea funcţiilor de stat şi obşteşti;
- separarea puterii legislative, executive şi judiciare constituie principiul de baza al funcţionării R.S
[Link];
- [Link] respectă Statutul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi îşi exprimă adeziunea faţă de
principiile şi normele dreptului internaţional unanim recunoscute,
- R.S.S Moldova ca subiect egal al relaţiilor şi contractelor internaţionale, se declară zonă
demilitarizată, contribuie activ la întărirea păcii şi securităţii mondiale.

95. DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLDOVA

Prin Legea Parlamentului Republicii Moldova de la 27 august 1991 s-a aprobat Declaraţia de
independenţă a Republicii Moldova, prin care s-a proclamat solemn, în virtutea dreptului popoarelor la
autodeterminare, în numele întregii populaţii a Republicii Moldova şi în faţa întregii lumi că:
Republica Moldova este un stat Suveran, Independent şi Democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi
viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în
spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale.
În calitatea sa de Stat Suveran şi independent Republica Moldova:
- a solicitat tuturor statelor şi guvernelor lumii recunoaşterea independenţei sale, astfel cum a fost
proclamată de parlamentul liber ales al Republicii, şi îşi exprimă dorinţa de a stabili relaţii politice,
economice, culturale şi în alte domenii de interes comun cu ţările europene, cu toate statele lumii, fiind
gata să procedeze la stabilirea de relaţii diplomatice cu acestea, potrivit normelor de drept internaţional şi
practicii existente în lume în această materie;
- a adresa Organizaţiei Naţiunilor Unite cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în
organizaţia mondială şi în agenţiile sale specializate;
- a declarat că este gata să adere la Actul final de la Helsinki şi la Cartea de la Paris pentru o nouă
Europă, solicitînd, totodată, să fie admisă cu drepturi egale la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa şi la Mecanismele sale;
- a cerut Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocieri cu Guvernul
Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupaţie a acesteia şi să retragă trupele sovietice de
pe teritoriul naţional al Republicii Moldova;
- a hotărî ca pe întregul său teritoriu să se aplice numai Constituţia, legile şi celelalte acte normative
adoptate de organele legal constituite ale Republicii Moldova;
- a garantat exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor
politice ale tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, inclusiv ale persoanelor aparţinând grupurilor
naţionale, etnice, lingvistice şi religioase, în conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki şi ale
documentelor adoptate ulterior Cartei de la Paris pentru o nouă Europă.

98. CONCEPTUL REFORMEI JUDICIARE ŞI DE DREPT lN REPUBLICA MOLDOVA

Odată cu trecerea statului Republica Moldova de la un stat autoritar la un stat de drept, apare
necesitatea reformei juridice şi de drept, concepţia despre care a fost elaborată la 21 iunie 1994.
Formarea şi consolidarea Republicii Moldova ca stat independent, democrat civilizat determină în

75
mod imperativ realizarea practică a principiului de separare a puterii de stat ca o condiţie primordială de
edificare şi funcţionare a unui stat de drept
Reorganizarea sistemului judecătoresc, schimbarea structurii şi statutului instanţelor juridice,
instituirea Curţii Constituţionale, înfiinţarea altor tipuri de judecătorii specializate sau schimbarea rolului
şi locului Procuraturii, Arbitrajului, Ministerului Justiţiei şi altor organe era imposibilă fără a schimba
Constituţia.
Anume în Constituţie pot fi reglementate problemele-chele ale reformei juridice şl de drept, cum ar fi:
a) stabilirea principiilor şi a normelor de separare a celor trei puteri (legislativă, executivă, judiciară),
a mecanismului de interacţiune a acestor puteri în procesele de formare şi funcţionare a fiecăreia dintre
ele;
b) necesitatea formării, modul de constituire, statutul şi competenţa Curţii Constituţionale ca unica
autoritate de jurisdicţie constituţională în stat;
c) organizarea şi structura sistemului juridic, principiile de funcţionare a acestuia;
d) crearea bazelor constituţionale pentru reforma radicală a legislaţiei în vigoare,
e) determinarea sistemului şi cadrului juridic de formare a organelor reprezentative şi executive
locale,
f) organizarea administrativă a teritoriului;
g) crearea bazei juridice a societăţii civile democratice. Necesitatea înfăptuirii reformei juridice şi de
drept era condiţionată de un şir de factori de ordin juridic, organizatoric, social şi material, acestea fiind:
a) lipsa unui sistem de garanţii legislative, inclusiv constituţionale, pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor,
b) principiul contradictoriu trebuie să devină realitate în examinarea juridică a cauzelor;
c) ancheta penală ca reformă şi etapă în procesul de exercitare a justiţiei continuă să funcţioneze în
subordonarea neprocesuală şi multidepartamentală, ceea ce contribuie la păstrarea pîrghiilor
administrative de influenţă asupra figurii principale a acestui proces a anchetatorului;
d) lipsa organului de jurisdicţie constituţională, ceea ce ducea la emiterea de acte ce contraveneau
Constituţiei şi la abuzul de putere a autorităţilor publice supreme;
e) starea materială şi socială deplorabilă a instituţiilor justiţiei şi a colaboratorilor acestora.
Succesul reformei este determinat de respectarea unor anumite principii
a) separarea strictă a competenţei organelor ce reprezintă cele trei puteri, legislativă, executivă şi
judiciară;
b) prioritatea drepturilor şi libertăţilor omului, protejarea lor de către stat;
c) eficacitatea unui mecanism de control şi supravegherea pentru respectarea dreptului şi libertăţilor
omului;
d) responsabilitatea reciprocă a statului şi a personalităţii;
e) preluarea şi adaptarea principiilor şi normelor de drept internaţional şi respectarea priorităţii
acestora în procesul de realizare a reformei;
f) continuitatea în organizarea şi funcţionarea organelor de ocrotire a ordinii de drept,
g) planificarea şi desfăşurarea treptată a reformei, necesare pentru evitarea unor eventuale lacune de
drept în crearea sistemului justiţiei;
h) asigurarea tehnico-materială a desfăşurării reformei, punând pe prim plan
instruirea, specializarea, perfecţionarea cadrelor juridice.

ANEXE:
HOTĂRÎREA PARLAMENTULUI REPUBLICII MOLDOVA
Declaraţia suveranităţii Republicii Sovietice
Socialiste Moldova
Nr.148-XII din 23.06.90
Veştile nr.8/192, 1990
***
Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova de legislatura a douăsprezecea, întrunit la prima sa sesiune,

76
 recunoscînd adevărul că toţi oamenii sînt egali şi au dreptul inalienabil la viaţă, libertate şi
prosperitate,
fiind conştient de responsabilitatea istorică pentru destinul Moldovei ce are istorie, cultură şi
tradiţii milenare,
respectînd dreptul la suveranitate al tuturor popoarelor, în scopul instituirii justiţiei, ocrotirii
legalităţii şi stabilităţii sociale,
exprimînd voinţa poporului,
proclamă solemn:

1. Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat suveran.

Suveranitatea R.S.S. Moldova este condiţia firească şi necesară a
existenţei statalităţii Moldovei.
2. Izvorul şi purtătorul suveranităţii este poporul. Suveranitatea este exercitată în interesul
întregului popor de către organul reprezentativ suprem al puterii de stat a republicii. Nici o parte a
poporului, nici un grup de cetăţeni, nici un partid politic sau o organizaţie obştească, nici o altă
formaţiune, nici o persoană particulară nu poate să-şi asume dreptul de a exercita suveranitatea.
3. Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat unitar indivizibil. Frontierele R.S.S.
Moldova pot fi schimbate numai pe baza acordurilor reciproce dintre R.S.S. Moldova şi alte state
suverane în corespundere cu voinţa poporului, adevărul istoric şi luând în consideraţie normele
dreptului internaţional general recunoscute.
4. Pămîntul, subsolul, apele, pădurile şi alte resurse naturale aflate pe teritoriul R.S.S. Moldova,
precum şi întregul potenţial economic, financiar, tehnico-ştiinţific, valorile patrimoniului naţional
constituie proprietatea exclusivă necondiţionată a R.S.S. Moldova şi sînt utilizate în scopul
satisfacerii necesităţilor materiale şi spirituale ale poporului republicii.
Întreprinderile, organizaţiile, instituţiile şi alte obiective ce aparţin comunităţii statelor suverane,
statelor străine şi cetăţenilor lor, organizaţiilor internaţionale pot fi amplasate pe teritoriul R.S.S.
Moldova şi pot utiliza resursele ei naturale numai cu consimţămîntul organelor respective ale puterii
de stat a R.S.S. Moldova şi în modul stabilit de legislaţia republicii.
5. Pentru asigurarea garanţiilor social-economice, politice şi juridice ale suveranităţii republicii
Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova stabileşte:
plenitudinea puterii Republicii Sovietice Socialiste Moldova în rezolvarea tuturor problemelor vieţii
de stat şi obşteşti;
supremaţia Constituţiei şi a legilor R.S.S. Moldova pe întreg teritoriul ei. Legile şi alte acte
normative unionale acţionează în Moldova numai după ratificarea (confirmarea) lor de către Sovietul
Suprem al Republicii, iar cele în vigoare ce contravin suveranităţii Moldovei se suspendează.
6. Republica Sovietică Socialistă Moldova recunoaşte drepturile suverane ale tuturor statelor. Ca
stat suveran R.S.S. Moldova are dreptul să intre în uniuni de state, delegîndu-le benevol unele
împuterniciri, să retragă aceste împuterniciri, sau să iasă din aceste uniuni în modul stabilit de tratatul
respectiv.
7. Republica Sovietică Socialistă Moldova participă la exercitarea împuternicirilor pe care le-a
transmis comunităţii statelor suverane, păstrîndu-şi plenipotenţa reprezentativă în alte state suverane.
Divergenţele dintre R.S.S. Moldova şi comunitatea statelor suverane se aplanează în modul stabilit de
Tratatul respectiv.
8. În Republica Sovietică Socialistă Moldova se instituie cetăţenia republicană. Tuturor cetăţenilor
republicii, cetăţenilor străini şi
persoanelor fără cetăţenie care locuiesc pe teritoriul R.S.S. Moldova se garantează drepturile şi libertăţile
prevăzute de Constituţie şi de alte acte legislative ale R.S.S. Moldova, de principiile şi normele dreptului
internaţional unanim recunoscute şi ei se supun legilor republicii.
Cetăţenii Moldovei care se află în afara Republicii sînt ocrotiţi de R.S.S. Moldova.
9. Republica Sovietică Socialistă Moldova garantează tuturor cetăţenilor, partidelor politice,
organizaţiilor obşteşti, mişcărilor de masă şi organizaţiilor religioase, ce activează în conformitate cu

77
prevederile Constituţiei R.S.S. Moldova, posibilităţi juridice egale de a participa la exercitarea funcţiilor
de stat şi obşteşti.
10. Separarea puterii legislative, executive şi celei judiciare constituie principiul de bază al
funcţionării R.S.S. Moldova ca stat democratic bazat pe drept.
11. Republica Sovietică Socialistă Moldova respectă Statutul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi
îşi exprimă adeziunea faţă de principiile şi normele dreptului internaţional unanim recunoscute şi
voinţa de a convieţui în pace şi bunăînţelegere cu toate ţările şi popoarele, de a nu admite
confruntări în relaţiile internaţionale, interstatale şi interetnice, apărînd, totodată, interesele poporului
R.S.S. Moldova.
12. Republica Sovietică Socialistă Moldova, ca subiect egal al relaţiilor şi contractelor
internaţionale, se declară zonă demilitarizată, contribuie activ la întărirea păcii şi securităţii
mondiale, participă direct la procesul european pentru colaborare şi securitate, în structurile europene.
13. Prezenta Declaraţie serveşte drept bază pentru elaborarea noii Constituţii a R.S.S. Moldova,
perfecţionarea legislaţiei republicane şi ca poziţie a R.S.S. Moldova pentru pregătirea şi încheierea
Tratatului unional în cadrul comunităţii statelor suverane.
Sovietul Suprem al Republicii
Sovietice Socialiste Moldova
or. Chişinău, 23 iunie 1990,
Nr.148-XII.

LEGEA REPUBLICII MOLDOVA

privind Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova
Nr.691-XII din 27.08.91
Monitor nr.11-12/103 din 30.12.1991
***
Parlamentul Republicii Moldova d e c r e t e a z ă:
1. Se aprobă Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova (se anexează).
2. Prezenta Lege intră în vigoare în momentul adoptării ei.

PREŞEDINTELE
REPUBLICII MOLDOVA Mircea SNEGUR
Chişinău, 27 august 1991.
Nr.691-XII.

DECLARAŢIA
DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLDOVA

PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA, constituit în urma unor alegeri libere şi democratice,

AVÎND ÎN VEDERE trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric
şi etnic al devenirii sale naţionale;
CONSIDERÂND actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în
contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de
întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei;
SUBLINIIND dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria - parte componentă a teritoriului
istoric şi etnic al poporului nostru;
LUÎND ACT de faptul că Parlamentul multor state în declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată
la 23 august 1939, între Guvernul U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer
lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia, fapt relevat şi de Conferinţa internaţională

78
"Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia" prin Declaraţia de la Chişinău,
adoptată la 28 iunie 1991;
SUBLINIIND că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa,
ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria),
formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încălcând chiar prerogativele sale
constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 "Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti
unionale", iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 "Decretul cu privire la stabilirea graniţei
între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească", acte normative prin care s-a încercat, în absenţa
oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la
U.R.S.S.;
REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din
Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate
prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16
decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărîrile Parlamentului Republicii Moldova privind
decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989,
drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat , din 3 noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii
oficiale a statului, din 23 mai 1991;
PORNIND de la Declaraţia suveranităţii Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 23 iunie 1990,
şi de la faptul că populaţia Republicii Moldova, exercitînd dreptul său suveran, nu a participat la 17
martie 1991, în ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale U.R.S.S., la referendumul asupra
menţinerii U.R.S.S.;
ŢINÎND SEAMA de procesele ireversibile ce au loc în Europa şi în lume de democratizare, de
afirmare a libertăţii, independenţei şi unităţii naţionale, de edificare a statelor de drept şi de trecere la
economia de piaţă;
REAFIRMÎND egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul acestora la autodeterminare, conform
Cartei O.N.U., Actului final de la Helsinki şi normelor de drept internaţional;
APRECIIND, din aceste considerente, că a sosit ceasul cel mare al săvîrşirii unui act de justiţie, în
concordanţă cu istoria poporului nostru, cu normele de morală şi de drept internaţional,
PROCLAMĂ
solemn, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populaţii a Republicii
Moldova şi în faţa întregii lumi:

REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ŞI DEMOCRATIC,

LIBER SĂ-ŞI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ŞI VIITORUL, FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN
AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ŞI NĂZUINŢELE SFINTE ALE
POPORULUI ÎN SPAŢIUL ISTORIC ŞI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAŢIONALE.

În calitatea sa de STAT SUVERAN ŞI INDEPENDENT, REPUBLICA MOLDOVA:

SOLICITĂ tuturor statelor şi guvernelor lumii recunoaşterea independenţei sale, astfel cum a
fost proclamată de Parlamentul liber ales al Republicii, şi îşi exprimă dorinţa de a stabili relaţii politice
economice, culturale şi în alte domenii de interes comun cu ţările europene, cu toate statele lumii,
fiind gata să procedeze la stabilirea de relaţii diplomatice cu acestea, potrivit normelor de drept
internaţional şi practicii existente în lume în această materie;
ADRESEAZĂ Organizaţiei Naţiunilor Unite cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în
organizaţia mondială şi în agenţiile sale specializate;
DECLARĂ că este gata să adere la Actul final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă
Europă, solicitînd, totodată, să fie admisă cu drepturi egale la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare
în Europa şi la mecanismele sale;
CERE Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocieri cu Guvernul
Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupaţie a acesteia şi să retragă trupele sovietice
de pe teritoriul naţional al Republicii Moldova;

79
 HOTĂRĂŞTE ca pe întregul său teritoriu să se aplice numai Constituţia, legile şi celelalte acte
normative adoptate de organele legal constituite ale Republicii Moldova;
GARANTEAZĂ exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice ale
tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, inclusiv ale persoanelor aparţinînd grupurilor naţionale,
etnice, lingvistice şi religioase, în conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki şi ale
documentelor adoptate ulterior, ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Adoptată la Chişinău, de Parlamentul Republicii Moldova, la 27 august 1991.

LEGEA REPUBLICII MOLDOVA

privind actele legislative
Nr.780-XV din 27.12.2001
Monitorul Oficial al [Link] nr.36-38/210 din 14.03.2002
***

Avînd în vedere importanţa deosebită a actelor Parlamentului, necesitatea instituirii de mijloace,

metode şi tehnici prin care raporturile sociale iau formă juridică, a realizării unor principii unificate
în materie de creaţie legislativă pentru asigurarea elaborării şi adoptării unor acte legislative de calitate şi
eficienţă, în temeiul art.72 alin.(3) lit.r) din Constituţia Republicii Moldova, Parlamentul adoptă
prezenta lege organică.

Capitolul I
DISPOZIŢII GENERALE

Articolul 1. Sfera de reglementare

(1) Prezenta lege stabileşte modul de iniţiere, elaborare, avizare, expertiză, redactare, interpretare şi
ieşire din vigoare a actelor legislative, precum şi mijloacele, metodele şi tehnicile utilizate în acest
sens.
(2) Regulile de iniţiere, elaborare, expertiză, redactare şi emitere a actelor normative ale Guvernului,
altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale sînt aprobate prin lege.

Articolul 2. Actele legislative

(1) Actele legislative sînt acte adoptate de unica autoritate legislativă a statului în temeiul
normelor constituţionale, conform procedurii stabilite de Regulamentul Parlamentului, de alte
reglementări în vigoare, şi ocupă poziţia cea mai înaltă în ierarhia actelor normative din Republica
Moldova.
(2) Din categoria actelor legislative fac parte:
a) Constituţia Republicii Moldova şi legile constituţionale;
b) legile organice şi legile ordinare;
c) hotărîrile şi moţiunile.
(3) Tratatele internaţionale, precum şi legile, prin care Republica Moldova devine parte la un act
internaţional sînt supuse unei proceduri speciale de iniţiere, laborare, adoptare, intrare în vigoare sau
denunţare, conform Legii privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova.
(4) Prezenta lege nu se aplică la elaborarea actelor legislative cu caracter politic, administrativ sau de
alt ordin care nu conţin norme de drept şi nici asupra actelor organelor de lucru ale Parlamentului.

80
 Articolul 3. Trăsăturile şi calitatea actului legislativ
(1) Actul legislativ are un caracter statal, coercitiv, general şi impersonal.
(2) Actul legislativ trebuie să respecte condiţiile legalităţii, accesibilităţii, preciziei şi, o dată intrat în
vigoare, este executoriu şi opozabil tuturor subiectelor de drept.

Articolul 4. Principiile de bază ale legiferării

(1) Actul legislativ trebuie să corespundă prevederilor tratatelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte, principiilor şi normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
(2) Actul legislativ trebuie să corespundă dispoziţiilor constituţionale şi să fie în concordanţă
cu cadrul juridic existent, cu sistemul de codificare şi unificare a legislaţiei.
(3) La elaborarea, adoptarea şi aplicarea actului legislativ se respectă principiile:
a) oportunităţii, coerenţei, consecvenţei şi echilibrului între reglementările concurente;
b) consecutivităţii, stabilităţii şi predictabilităţii normelor juridice;
c) transparenţei, publicităţii şi accesibilităţii.

Articolul 5. Condiţiile generale obligatorii ale actului legislativ

(1) Apărarea drepturilor, libertăţilor, intereselor legitime ale cetăţenilor, egalitatea şi echitatea
socială constituie o condiţie obligatorie a oricărui act legislativ.
(2) Actul legislativ trebuie să corespundă următoarelor condiţii:
a) să fie în concordanţă cu principiile de bază ale legiferării, prevăzute la art.4;
b) să fie întocmit conform tehnicii legislative şi normelor limbii literare;
c) să fie adoptat de autoritatea legislativă.

Capitolul II
CATEGORIILE DE ACTE LEGISLATIVE

Articolul 6. Categoriile de acte legislative

(1) În dependenţă de caracterul normelor cuprinse, actele legislative se împart în acte
legislative generale, speciale şi de excepţie.
(2) Actul legislativ general cuprinde norme juridice aplicabile tuturor raporturilor sociale sau
subiectelor de drept ori unor anumite categorii de raporturi sau de subiecte, fără a-şi pierde caracterul de
generalitate.
(3) Actul legislativ special cuprinde norme juridice aplicabile în exclusivitate unor categorii de
raporturi sociale sau subiecte strict determinate prin derogare de la regula generală. În caz de
divergenţă între o normă a actului legislativ general şi o normă a actului legislativ special cu
aceeaşi forţă juridică, se aplică norma actului legislativ special.
(4) Actul legislativ de excepţie reglementează raporturile sociale generate de situaţii excepţionale.
Actul legislativ de excepţie derogă de la actele generale şi de la cele speciale. În caz de divergenţă între o
normă a actului legislativ general sau special şi o normă a actului legislativ de excepţie cu aceeaşi
forţă juridică, se aplică norma actului legislativ de excepţie.
(5) În clauza de adoptare a actului legislativ se indică apartenenţa acestuia la categoria de acte
legislative speciale sau excepţionale.
(6) Actele legislative sînt subordonate ierarhic. Actul legislativ ierarhic superior poate modifica,
completa sau abroga un act legislativ inferior. În cazul modificării sau completării exprese a actului
inferior, modificarea sau completarea are aceeaşi forţă juridică ca şi actul modificat sau completat.
(7) În cazul în care între două acte legislative cu aceeaşi forţă juridică apare un conflict de norme ce
promovează soluţii diferite asupra aceluiaşi obiect al reglementării, se aplică prevederile actului
posterior.

Articolul 7. Categoriile de legi

(1) Legile sînt de trei categorii: constituţionale, organice şi ordinare.
(2) În clauza de adoptare a legii se menţionează categoria acesteia.
(3) Legile se adoptă cu majoritatea de voturi indicată în Constituţie.

81
 Articolul 8. Legile constituţionale
(1) Constituţia Republicii Moldova este legea supremă a societăţii şi a statului.
(2) Legi constituţionale sînt legile de modificare şi/sau completare (revizuire) a Constituţiei, care se
adoptă cu votul a două treimi din deputaţi, precum şi cele aprobate prin referendum republican.

Articolul 9. Legile organice

(1) Legi organice sînt actele legislative care reprezintă o dezvoltare a normelor constituţionale
şi pot interveni numai în domeniile expres prevăzute de Constituţie sau în alte domenii deosebit de
importante pentru care Parlamentul consideră necesară adoptarea de legi organice.
(2) Domeniile care se reglementează prin lege organică sînt stabilite la art.72 alin.(3) lit.a)-o) din
Constituţie.
(3) În conformitate cu prevederile art.72 alin.(3) lit.p) din Constituţie, prin lege organică se
reglementează şi:
a) consfinţirea frontierelor ţării;
b) stabilirea Imnului de Stat;
c) modul de funcţionare a limbilor;
d) condiţiile dobândirii, păstrării şi pierderii cetăţeniei;
e) structura sistemului naţional de ocrotire a sănătăţii şi mijloacele de ocrotire şi protecţie a
sănătăţii fizice şi mintale a persoanei;
f) stabilirea funcţiilor publice ai căror titulari nu pot face parte din partide;
g) prelungirea mandatului Parlamentului în caz de război sau catastrofă;
h) stabilirea unor incompatibilităţi ale calităţii de deputat în Parlament, altele decât cele prevăzute
expres de Constituţie;
i) procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova;
j) prelungirea mandatului Preşedintelui Republicii Moldova în caz de război sau catastrofă;
k) stabilirea altor membri ai Guvernului, în afară de Prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-
miniştri şi miniştri;
l) stabilirea unor incompatibilităţi ale funcţiei de membru al Guvernului, altele decât cele prevăzute
expres de Constituţie;
m) stabilirea structurii sistemului naţional de apărare;
n) formele şi condiţiile speciale de autonomie ale unor localităţi din stânga Nistrului şi din sudul
Republicii Moldova;
o) atribuţiile, modul de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi.
(4) Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi dacă Constituţia nu prevede o altă
majoritate. Legile organice se adoptă după cel puţin două lecturi şi sînt subordonate legilor
constituţionale.
(5) Modificarea, completarea şi abrogarea legilor organice sau ale unor dispoziţii ale acestora se fac,
de regulă, prin lege organică, conform procedurii stabilite în acest sens.

Articolul 10. Legile ordinare

(1) Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia domeniilor supuse
reglementării prin Constituţie şi legi organice.
(2) Legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi şi sînt subordonate legilor
constituţionale şi organice.
(3) Modificarea, completarea şi abrogarea legilor ordinare sau ale unor dispoziţii ale acestora se fac,
de regulă, prin lege ordinară, conform procedurii stabilite în acest sens.

Articolul 11. Hotărîrile

(1) Hotărîrile Parlamentului sînt acte legislative subordonate legilor, se adoptă cu votul majorităţii
deputaţilor prezenţi, dacă prin Constituţie nu este prevăzută o altă majoritate, şi nu se supun
procedurii de promulgare. Hotărîrile cu caracter individual şi alte hotărîri care nu conţin norme de

82
drept pot fi examinate fără a fi supuse tuturor procedurilor prealabile în organele de lucru ale
Parlamentului.
(2) Hotărîrile Parlamentului se adoptă:
a) în domeniul organizării activităţii interne a Parlamentului şi structurilor ce intră în componenţa
sa ori îi sînt subordonate nemijlocit;
b) pentru aprobarea sau modificarea structurii unor organe sau instituţii;
c) pentru alegerea, numirea, revocarea, destituirea şi suspendarea din funcţii publice;
d) pentru aprobarea altor acte care nu conţin norme de drept;
e) în alte domenii care nu necesită adoptarea de legi.
(3) Modificarea, completarea şi abrogarea hotărîrilor Parlamentului se fac, de regulă, prin hotărîre,
conform procedurii stabilite în acest sens.

Articolul 12. Moţiunile

(1) Prin moţiune, Parlamentul îşi exprimă poziţia într-o problemă de politică internă sau externă.
(2) Moţiunea de cenzură este unicul act legislativ prin care Parlamentul îşi exprimă neîncrederea
în Guvern.
(3) Moţiunea de cenzură se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, în conformitate cu
prevederile Constituţiei şi cu Regulamentul Parlamentului.
(4) După adoptare, moţiunea de cenzură nu poate fi modificată, completată sau abrogată.
(5) Moţiunea de cenzură produce efecte juridice din momentul adoptării.

Capitolul III
INIŢIEREA ELABORĂRII ACTELOR LEGISLATIVE

Articolul 13. Investigaţiile ştiinţifice

(1) Iniţierea procedurii de elaborare a unui act legislativ este precedată de analiza ştiinţifică a
consecinţelor politice, sociale, economice, financiare, juridice, culturale, sanitare şi psihologice ale
reglementărilor în materie, de constatarea incompatibilităţii reglementărilor în vigoare cu
cerinţele sociale existente sau a
inexistenţei de acte legislative în domeniul respectiv.
(2) În activitatea de cercetare şi documentare pentru fundamentarea proiectului de act legislativ se ţine
cont de practica judecătorească şi de doctrina juridică în materie.
(3) Soluţiile actului legislativ se întemeiază pe dispoziţiile constituţionale, pe practica jurisdicţiei
constituţionale şi prevederile tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
(4) Investigaţia ştiinţifică finalizează cu determinarea obiectivelor şi domeniului de intervenţie
juridică, stabilind mijloacele necesare atingerii acestor obiective.
(5) Parlamentul poate institui forme speciale de desfăşurare şi finalizare a investigaţiilor ştiinţifice.

Articolul 14. Programele legislative

(1) Pentru asigurarea reglementării tuturor domeniilor de raporturi sociale, Parlamentul adoptă
programe de elaborare a actelor legislative.
(2) Programul legislativ cuprinde denumirile actelor care vor fi elaborate, domeniile raporturilor
sociale ce urmează a fi reglementate, autorităţile, instituţiile şi persoanele care le vor elabora, alte
momente legate de realizarea sa.
(3) Programul legislativ poate fi modificat şi completat de Parlament, la propunerea subiectelor
cu drept de iniţiativă legislativă.
(4) Programul legislativ prevede elaborarea celor mai importante acte şi nu împiedică elaborarea de
acte legislative în afara sa.

Articolul 15. Propunerile legislative

(1) Propunere legislativă este propunerea înaintată de Preşedintele Republicii Moldova sau deputaţii
în Parlament de a se iniţia elaborarea unui sau mai multor acte legislative, care vizează o anumită

83
problemă sau un grup de probleme şi care au menirea de a reglementa anumite domenii ale
raporturilor sociale.
(2) Asupra acceptării propunerii legislative Parlamentul adoptă o hotărîre prin care stabileşte
termenul de elaborare a proiectului de act legislativ, formează sau dispune altor organe formarea unui
grup de lucru pentru elaborarea proiectului, stabileşte, după caz, cuantumul retribuirii specialiştilor
antrenaţi în elaborare, al altor cheltuieli aferente, precum şi sursele de finanţare a acestora.

Capitolul IV
ELABORAREA PROIECTULUI DE ACT LEGISLATIV

Secţiunea 1. Elaborarea proiectului de act legislativ

Articolul 16. Grupul de lucru

(1) Pentru elaborarea proiectului de act legislativ, Parlamentul sau autorităţile abilitate de acesta
formează un grup de lucru din experţi şi specialişti în materie din cadrul autorităţilor publice, din savanţi
de la instituţiile ştiinţifice şi de învăţămînt superior de profil, din practicieni în domeniu şi din alţi
specialişti.
(2) Membrii grupului de lucru activează pe bază de contract sau fără contract, în ultimul caz fiind
delegaţi de la locul de muncă permanent, acordîndu-li-se un spor la salariu pentru contribuţia adusă
la elaborarea proiectului de act legislativ.
(3) În grupul de lucru se includ în mod obligatoriu cel puţin 2 experţi cu studii juridice superioare
şi cu activitate în domeniul juridic de cel puţin 3 ani.

Articolul 17. Condiţii prealabile

(1) Înainte de întocmirea proiectului de act legislativ, se studiază informaţia din domeniul
raporturilor sociale care urmează a fi reglementate şi se efectuează inventarierea legislaţiei existente
în materia în care se intervine, pentru a se constata insuficienţa reglementărilor în vigoare.
(2) Grupul de lucru efectuează un studiu comparat al datelor utile din legislaţia altor ţări şi din
principiile marilor sisteme de drept aplicate în lume. Studiul comparat se bazează pe următoarele reguli:
a) se cercetează în mod obligatoriu izvoarele dreptului în legislaţiile comparate;
b) se face comparaţie numai între instituţiile de drept cu un domeniu comun determinat;
c) termenii comparaţi se iau în contextul social, politic, economic, cultural şi juridic real din care
rezultă, studiindu-se implicaţiile lor în un alt sistem de drept;
d) la aprecierea termenilor comparaţi (instituţii, reglementări, norme), se ia în considerare atît sensul
iniţial, cît şi cel implicat de evoluţie.
(3) În cazul unui proiect de amploare şi importanţă, grupul de lucru poate redacta o serie de teze
pentru ca opinia publică şi autoritatea care a instituit grupul de lucru să se pronunţe asupra lor.

Articolul 18. Întocmirea proiectului de act legislativ

(1) Pe baza propunerilor iniţiale, a rezultatelor investigaţiilor ştiinţifice şi ale studiului comparat, a
altor materiale, grupul de lucru întocmeşte un proiect iniţial al actului legislativ.
(2) Proiectul de act legislativ poate conţine definiţia termenilor juridici, tehnici, economici şi a altor
termeni speciali de circulaţie restrînsă.
(3) În cazul în care proiectul de act legislativ cuprinde prevederi din legislaţia în vigoare, acestea, de
regulă, nu se reproduc, dar se face trimitere la ele.
(4) Actul legislativ poate stabili răspundere juridică sau politică pentru eexecutarea prevederilor sale.

Secţiunea 2. Limbajul şi expresia juridică

Articolul 19. Limbajul, ortografia şi punctuaţia în actul legislativ

Textul proiectului de act legislativ se elaborează în limba de stat, cu respectarea următoarelor reguli:
a) fraza se construieşte conform normelor gramaticale, astfel încît să exprime corect, concis şi fără
echivoc ideea, să fie înţeleasă uşor de orice subiect interesat;

84
 b) într-o frază este exprimată o singură idee;
c) se utilizează termeni adecvaţi şi de o largă circulaţie;
d) noţiunea nu se redă prin definiţia ei sau printr-o frazeologie, ci prin termenul respectiv;
e) terminologia utilizată este constantă şi uniformă atît în actul elaborat, cît şi în toate celelalte acte
legislative; se va utiliza unul şi acelaşi termen dacă este corect, iar folosirea lui repetată exclude
confuzia;
f) neologismele se folosesc numai dacă sînt de largă circulaţie;
g) se evită folosirea regionalismelor, a cuvintelor şi expresiilor nefuncţionale, idiomatice, neutilizabile
şi/sau cu sens ambiguu;
h) se evită tautologiile juridice;
i) se respectă cu stricteţe regulile de ortografie şi punctuaţie.

Capitolul V
FUNDAMENTAREA, AVIZAREA ŞI EXPERTIZA
PROIECTULUI DE ACT LEGISLATIV

Secţiunea 1. Fundamentarea, avizarea şi expertiza

Articolul 20. Fundamentarea proiectului de act legislativ

Concomitent cu elaborarea proiectului de act legislativ, grupul de lucru întocmeşte o notă informativă
care include:
a) condiţiile ce au impus elaborarea proiectului, finalităţile urmărite prin implementarea noilor
reglementări;
b) principalele prevederi, locul actului în sistemul legislaţiei, evidenţierea elementelor noi, efectul
social, economic şi de altă natură al realizării lui;
c) fundamentarea economico-financiară în cazul în care realizarea noilor reglementări necesită
cheltuieli financiare şi de altă natură.

Articolul 21. Avizarea proiectului de act legislativ

(1) Proiectul de act legislativ, însoţit de nota informativă, se transmite spre avizare autorităţilor şi
instituţiilor interne şi externe interesate.
(2) Grupul de lucru studiază propunerile şi obiecţiile din avize şi decide luarea în considerare la
îmbunătăţirea proiectului de act legislativ sau respingerea lor.

Articolul 22. Expertiza proiectului de act legislativ

(1) Pentru evaluarea proiectului de act legislativ, se efectuează expertiză juridică, economică,
financiară, ştiinţifică, ecologică şi de alt gen, în dependenţă de tipul raporturilor sociale reglementate,
precum şi o expertiză lingvistică.
(2) Expertiza juridică este obligatorie pentru toate proiectele de acte legislative avînd menirea de a
contribui la:
a) asigurarea concordanţei proiectului cu normele Constituţiei, cu practica jurisdicţiei constituţionale
şi cu prevederile tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, precum şi la
coordonarea lui cu legislaţia în vigoare;
b) întocmirea proiectului conform tehnicii legislative;
c) reglementarea integrală a raporturilor sociale respective.
(3) Expertiza economică are menirea de a contribui la:
a) coordonarea proiectului cu legislaţia economică în vigoare;
b) evidenţierea aspectelor pozitive şi negative ale proiectului privind asigurarea reformelor,
relevarea avantajelor economice şi de altă natură, semnalarea deficienţelor economice şi
prognozarea consecinţelor economice negative.
(4) Expertiza financiară are menirea de a contribui la:
a) coordonarea proiectului cu legislaţia financiară în vigoare;
b) evaluarea cheltuielilor financiare pentru realizarea noilor reglementări;

85
 c) semnalarea deficienţelor financiare şi prognozarea consecinţelor financiare negative ale proiectului.
(5) Expertiza ştiinţifică este efectuată de instituţii ştiinţifice
şi de învăţămînt superior de profil, de experţi, inclusiv de peste hotare, avînd menirea de a contribui
la:
a) relevarea necesităţii de a reglementa prin acte legislative problema abordată în proiect;
b) plenitudinea reglementării prin actul legislativ a domeniului respectiv de raporturi sociale;
c) crearea unui cadru ştiinţific pentru adoptarea actului legislativ;
d) fundamentarea oportunităţii elaborării proiectului în raport cu posibilităţile economico-financiare
ale statului, cu situaţia social-politică şi consecutivitatea reglementării proceselor.
(6) Expertiza ecologică are menirea de a contribui la:
a) coordonarea proiectului cu legislaţia ecologică în vigoare;
b) asigurarea ocrotirii sănătăţii omului şi protecţia mediului înconjurător;
c) prognozarea consecinţelor ecologice.
(7) Expertiza lingvistică are menirea de a contribui la asigurarea utilizării corecte a terminologiei şi
la perfecţionarea limbajului actului legislativ.
(8) Concluziile expertizei sînt studiate de grupul de lucru, care decide luarea în considerare la
îmbunătăţirea proiectului de act legislativ sau respingerea lor.

Secţiunea 2. Varianta finală a proiectului de act legislativ

Articolul 23. Varianta finală a proiectului de act legislativ

(1) După primirea avizelor şi efectuarea expertizei proiectului de act legislativ, membrii grupului de
lucru întocmesc varianta finală a proiectului şi dosarul lui de însoţire.
(2) Dosarul de însoţire a variantei finale a proiectului de act legislativ va cuprinde:
a) actul în al cărui temei a fost iniţiată elaborarea proiectului;
b) actul prin care s-a instituit grupul de lucru, componenţa lui nominală;
c) rezultatele investigaţiei ştiinţifice;
d) nota informativă;
e) avizele şi rezultatele expertizelor;
f) lista actelor condiţionate ce necesită a fi elaborate sau
revizuite în legătură cu adoptarea actului legislativ;
g) raportul final al grupului de lucru;
h) alte acte necesare.
(3) Proiectul de act legislativ, întocmit în limba de stat, şi dosarul de însoţire se transmit spre
examinare autorităţii care a decis elaborarea lui şi/sau a instituit grupul de lucru.
(4) Pentru proiectul de act legislativ înaintat Parlamentului în calitate de iniţiativă legislativă se
completează o fişă, al cărei model este expus în anexă, parte integrantă a prezentei legi. Numărul
proiectului va fi numărul lui de intrare.

Capitolul VI
STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL ACTULUI LEGISLATIV

Articolul 24. Părţile constitutive ale actului legislativ

(1) Fondul de idei se exprimă în conţinutul actului legislativ astfel ca materia reglementată să aibă
un aspect ordonat şi sistematizat.
(2) Actul legislativ are, de regulă, următoarele elemente constitutive:
a) titlu;
b) preambul;
c) clauză de adoptare;
d) dispoziţii generale;
e) dispoziţii de conţinut;
f) dispoziţii finale şi tranzitorii;
g) anexe.

86
 (3) Schema de la alin.(2) nu este obligatorie, din cuprinsul actului legislativ putînd lipsi unele elemente.

Articolul 25. Titlul

(1) Elementul principal de identificare al actului legislativ este titlul, obligatoriu pentru toate actele
legislative.
(2) Titlul actului legislativ trebuie să fie laconic şi să exprime cu claritate obiectul reglementării.
(3) În dependenţă de obiectul reglementării, titlul:
a) exprimă detaliat sau succint obiectul reglementării;
b) conţine formula de aprobare;
c) conţine formula de aderare sau ratificare a unui tratat internaţional.
(4) În cazul modificării, completării ori abrogării mai multor părţi ale unor acte legislative în vigoare,
titlul va conţine:
enumerarea exhaustivă a actelor în al căror cuprins se efectuează modificări, completări ori abrogări; sau
o formulă generală referitoare la modificarea, completarea ori abrogarea unor acte legislative.
(5) În titlu se indică numărul actului legislativ din anul în care a fost adoptat definitiv.

Articolul 26. Preambulul

(1) Preambulul expune finalităţile urmărite de Parlament prin adoptarea actului legislativ,
raţiunea adoptării, motivaţia social-politică, economică sau de altă natură a actului.
(2) Preambulul poate însoţi actul legislativ de o importanţă majoră. El nu are putere juridică şi nu face
parte din conţinutul normativ al actului.

Articolul 27. Clauza de adoptare

(1) Clauza de adoptare stabileşte temeiul legal de adoptare a actului legislativ şi categoria lui.
(2) Clauza de adoptare este obligatorie pentru toate actele legislative.

Articolul 28. Dispoziţiile generale

(1) Dispoziţii generale ale actului legislativ sînt prevederile care:
a) determină obiectul, scopul şi sfera lui de aplicare;
b) orientează întreaga reglementare;
c) explică termeni şi definesc concepte.
(2) În cazul actelor legislative de maximă importanţă şi cu un conţinut specific, dispoziţiile
generale se expun, de regulă, sub formă de principii.

Articolul 29. Dispoziţiile de conţinut

(1) Dispoziţii de conţinut sînt prevederile care formează obiectul actului legislativ. Dispoziţiile
stabilesc:
a) reguli;
b) drepturi şi obligaţii;
c) consecinţele juridice ale încălcării regulilor, drepturilor şi obligaţiilor.
(2) Dispoziţiile de conţinut vor fi sistematizate în următoarea succesiune logică:
a) dispoziţiile de drept material le preced pe cele de ordin procedural;
b) dispoziţiile cuprinzînd sancţiuni se grupează, de regulă, în ultima parte a actului legislativ.
(3) Succesiunea logică se va baza şi pe o analiză juridică temeinică, pe stabilirea naturii
instituţiilor şi a relaţiilor dintre ele, precum şi pe ierarhizarea ştiinţifică a noţiunilor introduse.

Articolul 30. Dispoziţiile finale şi tranzitorii

Dispoziţiile finale şi tranzitorii ale actului legislativ cuprind, de regulă, prevederi referitoare la:
a) modalitatea de intrare în vigoare şi de punere în aplicare a noilor eglementări;
b) corelarea noilor reglementări cu cele din actele legislative preexistente şi menţinerea temporară
a unor situaţii juridice născute sub imperiul reglementărilor preexistente;
c) obligaţia autorităţilor responsabile de a executa actul legislativ, de a lua măsurile şi de a
efectua procedurile necesare executării.

87
 Articolul 31. Anexa
(1) Anexa la actul legislativ cuprinde schiţe, planuri, exprimări statistice sau alte exprimări cifrice,
organigrame, desene, tabele şi alte prevederi de detaliu.
(2) Anexa este parte integrantă a actului legislativ, are natura şi forţa lui juridică.
(3) Dacă un act legislativ are cîteva anexe, acestea se numerotează în ordinea citării lor în textul
actului.

Articolul 32. Articolul

(1) Elementul structural de bază al actului legislativ este articolul. El are caracter unitar şi
conţine una sau mai multe dispoziţii cu raport direct între ele şi subordonate uneia şi aceleiaşi idei.
(2) De regulă, articolele sînt intitulate.
(3) Articolele se numerotează în continuare, cu cifre arabe, începînd cu primul şi terminînd cu
ultimul. Dacă actul legislativ conţine un singur articol, în loc de numerotare se scrie formula
"Articol unic".
(4) În cazul unei legi de modificare şi completare a mai multor acte legislative, fiecărui act i se
consacră un articol, numerotat cu cifre romane.
(5) Dacă actul legislativ este completat cu un articol nou, acestuia din urmă i se atribuie un indice.
(6) Articolul poate fi compus din alineate numerotate cu cifre arabe, luate între paranteze.
(7) Alineatul poate avea diviziuni, însemnate, de regulă, cu litere latine mici şi o paranteză. În cazul
unor structuri mai complexe, aceste diviziuni se numerotează cu cifre arabe şi o paranteză. Diviziunile
numerotate cu cifre pot avea subdiviziuni însemnate cu litere latine mici şi o paranteză. În cazul în
care subdiviziunile sau diviziunile însemnate cu litere latine se împart, componentele lor se însemnează
cu
cratimă.

Articolul 33. Sistematizarea şi structura normelor

actului legislativ
(1) În cadrul acţiunii de sistematizare a conţinutului actului legislativ, elementele textului se
grupează în funcţie de proporţiile actului, după cum urmează:
a) articolele se pot grupa în secţiuni numerotate cu cifre arabe;
b) secţiunile se pot grupa în capitole numerotate cu cifre romane;
c) capitolele se pot grupa în titluri numerotate cu cifre romane;
d) în cazul unor coduri sau acte legislative de complexitate şi cu un volum mare, titlurile se pot grupa
în părţi sau în cărţi, a căror numerotare se face cu numerale ordinare scrise cu litere.
(2) Secţiunile, capitolele, titlurile, părţile sau cărţile pot avea denumire, care exprimă pe scurt esenţa
prevederilor cuprinse în ele.

Capitolul VII
PROCEDEELE TEHNICE APLICABILE ACTELOR LEGISLATIVE

Secţiunea 1. Modificarea şi completarea actului legislativ

Articolul 34. Intervenirea modificării sau completării

(1) Modificarea sau completarea actului legislativ reprezintă amendarea unor prevederi ale lui.
(2) Modificarea intervine pentru a schimba unele soluţii din actul legislativ prin altele.
(3) Completarea intervine pentru a introduce soluţii noi în problema reglementată de actul legislativ.
(4) Actul legislativ cu aplicabilitate nedefinită în timp nu poate fi completat cu reglementări
temporare şi, invers, actul legislativ temporar nu poate fi completat cu reglementări ce au o
aplicabilitate nedefinită în timp.

Articolul 35. Felurile modificării şi completării

88
 (1) Modificarea sau completarea actului legislativ este, de regulă, expresă, constînd în înlocuirea unui
text cu un altul ori în adăugarea unui text nou.
(2) Printr-o normă se pot modifica sau completa mai multe norme dintr-un singur sau din mai multe
acte legislative.
(3) Actul legislativ de modificare sau completare are, de regulă, o forţă juridică egală cu cea a actului
ale cărui dispoziţii le modifică sau le completează. În unele cazuri, actul de modificare sau completare
poate avea o forţă juridică superioară celei a actului modificat sau completat.
(4) Dacă actul legislativ se completează cu unul sau mai multe articole noi, acestea vor primi
numărul articolului după care se adaugă şi indicii respectivi.

Articolul 36. Condiţiile generale de modificare şi completare

(1) În actul legislativ de modificare sau completare se utilizează aceeaşi terminologie şi structură ca şi
în actul modificat sau completat.
(2) Printr-un singur act legislativ pot fi modificate sau completate mai multe acte de aceeaşi sau de o
forţă juridică inferioară.
(3) Dacă se modifică sau se completează un singur articol dintr-un singur act legislativ, în titlul actului
de modificare sau completare se face referire expresă la articolul modificat sau completat şi la actul
respectiv.

Secţiunea 2. Abrogarea

Articolul 37. Intervenirea abrogării

(1) Abrogarea este un procedeu tehnico-juridic de suprimare prin care sînt scoase din vigoare
prevederile actului legislativ ce nu mai corespund echilibrului dintre cerinţele sociale şi reglementarea
legală.
(2) Abrogarea intervine în următoarele cazuri:
a) pentru a omite dispoziţiile dintr-un act legislativ care au intrat în conflict cu dispoziţiile unui alt
act legislativ de aceeaşi forţă juridică sau de o forţă juridică superioară;
b) pentru a evita eventualele paralelisme în legislaţie;
c) pentru a înlătura discrepanţele şi neclarităţile;
d) pentru a degreva fondul juridic de normele desuete.

Articolul 38. Felurile abrogării

(1) Abrogarea poate fi totală sau parţială.
(2) Abrogarea este totală atunci cînd actul legislativ este înlăturat integral.
(3) Abrogarea este parţială atunci cînd se suprimă numai unele părţi din actul legislativ.

Articolul 39. Condiţiile generale de abrogare

(1) Abrogarea actului legislativ se dispune printr-un act de aceeaşi forţă juridică sau printr-un act de o
forţă juridică superioară.
(2) De regulă, abrogarea este expresă, în textul actului legislativ de abrogare indicîndu-se în ordine
cronologică toate prevederile şi actele legislative care se abrogă.
(3) Dacă pentru executarea prevederilor actului legislativ supus abrogării au fost emise acte
subordonate, în actul de abrogare se dispune, de regulă, abrogarea lor expresă.
(4) În cazul abrogării unui act legislativ modificat sau completat, se abrogă şi actele legislative de
modificare sau completare dacă acestea nu au fost abrogate în condiţiile art.41 alin.(5).
(5) Abrogarea poate fi însoţită de adoptarea unei noi reglementări în materie, dar poate fi şi
independentă de o nouă reglementare, atunci cînd se înlătură un act sau o normă necorespunzătoare.

Articolul 40. Momentul abrogării

(1) Dacă actul legislativ abrogă în întregime un act legislativ anterior, în actul care abrogă se face
expres menţiunea că, în momentul intrării sale în vigoare, se abrogă actul anterior.

89
 (2) Dacă dispoziţiile noului act legislativ intră în vigoare la date diferite, în el se stabileşte expres că
abrogările operează în modul corespunzător, urmînd etapele de intrare în vigoare a noului act
legislativ.

Secţiunea 3. Republicarea

Articolul 41. Republicarea

(1) Republicarea actului legislativ se dispune prin ultimul act legislativ care îl modifică sau
completează. Acesta conţine, după caz, o prevedere privind efectuarea unei noi numerotări în actul ce
se va republica.
(2) Pentru republicarea actului legislativ se efectuează integrarea prevederilor modificate sau
completate în ansamblul reglementării, dîndu-se, atunci cînd s-a dispus expres, o nouă numerotare
articolelor, alineatelor, capitolelor şi celorlalte elemente ale actului.
(3) Republicarea este obligatorie dacă actul legislativ a suferit modificări esenţiale (a peste o treime
din articole).
(4) Trimiterile la actul legislativ republicat conţin formula "Republicat în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr... din ...".
(5) Actele legislative prin care s-a modificat ori completat actul legislativ se consideră abrogate la
momentul republicării acestuia şi pot servi doar pentru evidenţă.

Capitolul VIII
INTERPRETAREA ACTELOR LEGISLATIVE

Articolul 42. Intervenirea interpretării

(1) Interpretarea actelor legislative reprezintă un sistem de operaţiuni logice prin care se explică
sensul exact şi complet al dispoziţiilor normative.
(2) Prin interpretare se oferă soluţii juridice de realizare a normei de drept în sensul ei exact.
(3) Interpretarea este oficială cînd se face prin acte legislative de interpretare.

Articolul 43. Organele abilitate cu interpretarea actelor

legislative
(1) Interpretarea oficială a Constituţiei şi a legilor constituţionale ţine de competenţa exclusivă
a Curţii Constituţionale.
(2) Interpretarea oficială a actelor legislative altele decît cele de la alin.(1) ţine de competenţa
exclusivă a Parlamentului.

Articolul 44. Actele de interpretare

(1) Constituţia şi legile constituţionale sînt interpretate prin hotărîri adoptate de Curtea
Constituţională cu votul a cel puţin 4 judecători.
(2) Actele legislative altele decît cele de la alin.(1) sînt interpretate de Parlament prin acte
legislative de aceeaşi forţă sau de o forţă juridică superioară.

Articolul 45. Caracterul retroactiv al actului legislativ

de interpretare
Actul legislativ de interpretare nu are efecte retroactive, cu excepţia cazurilor cînd prin
interpretarea normelor de sancţionare se creează o situaţie mai favorabilă subiectului de drept.

Capitolul IX
APLICAREA ACTULUI LEGISLATIV ÎN TIMP, ÎN SPAŢIU
ŞI CERCULUI DE PERSOANE

Secţiunea 1. Aplicarea actului legislativ în timp

Articolul 46. Activitatea şi neretroactivitatea actului legislativ

90
 (1) Actul legislativ produce efecte numai în timpul cît este în vigoare şi nu poate fi retroactiv sau
ultraactiv.
(2) Au efect retroactiv doar actele legislative prin care se stabilesc sancţiuni mai blînde.
(3) Actele legislative pot ultraactiva în mod excepţional.

Articolul 47. încetarea acţiunii actului legislativ

(1) Acţiunea actului legislativ încetează dacă acesta:
a) este abrogat;
b) este declarat nul prin hotărîre definitivă a instanţei competente;
c) a ajuns la termen;
d) s-a consumat;
e) a devenit caduc.
(2) În cazul prevăzut la alin.(1) lit.c), Parlamentul poate interveni pentru a preîntîmpina încetarea
acţiunii actului legislativ.

Secţiunea 2. Aplicarea actului legislativ în spaţiu

şi cercului de persoane

Articolul 48. Aplicarea actului legislativ în spaţiu

(1) Actul legislativ se aplică pe întreg teritoriul Republicii Moldova, precum şi în locurile
considerate drept teritoriu al statului, cu excepţiile stabilite de tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte şi de legislaţia în vigoare.
(2) Actele legislative sau unele prevederi ale acestora pot fi aplicate şi în afara teritoriului
Republicii Moldova, conform tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte şi
principiilor universale ale dreptului internaţional.

Articolul 49. Aplicarea actului legislativ cercului de persoane

(1) Actul legislativ se aplică:
a) cetăţenilor şi persoanelor juridice din Republica Moldova;
b) cetăţenilor străini şi apatrizilor care se află în teritoriul Republicii Moldova;
c) persoanelor juridice străine cu sediu în teritoriul Republicii Moldova.
(2) Excepţiile de la aplicarea actului legislativ subiectelor prevăzute la alin.(1) sînt stabilite prin
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi principiile universale ale dreptului
internaţional.

Capitolul X
SISTEMATIZAREA ŞI EVIDENŢA OFICIALĂ A ACTELOR LEGISLATIVE

Secţiunea 1. Sistematizarea actelor legislative

Articolul 50. Reexaminarea actelor legislative

(1) Reexaminarea actelor legislative constă în analiza conţinutului lor pentru evaluarea eficienţei
juridice la etapa respectivă de dezvoltare a relaţiilor sociale.
(2) Periodicitatea reexaminării actelor legislative este de cel puţin o dată la 2 ani.
(3) Reexaminarea se efectuează de către organele de specialitate ale Parlamentului şi de alte organe
responsabile de sistematizarea legislaţiei.
(4) În urma reexaminării, pot fi înaintate propuneri de modificare şi completare a actelor legislative în
vederea actualizării lor.

Articolul 51. Etapele reexaminării actelor legislative

Etapele reexaminării actelor legislative sînt:
a) determinarea fondului de acte ce urmează a fi analizate, gruparea lor tematică;
b) examinarea fiecărui act în parte din punctul de vedere al:
- actualităţii şi eficienţei;
91
 - existenţei de paralelisme sau contradicţii cu alte acte legislative;
- existenţei de lacune în reglementări;
- posibilităţii de concentrare a unor reglementări dispersate;
- determinării caracterului desuet al actului sau al unor prevederi ale lui.

Articolul 52. Principiile generale privind sistematizarea

actelor legislative
(1) Sistematizarea actelor legislative înseamnă organizarea lor după anumite criterii pentru facilitarea
utilizării normelor juridice şi aplicarea lor uniformă.
(2) Principalele modalităţi de sistematizare a actelor legislative sînt:
a) încorporarea, care reprezintă o sistematizare simplă a actelor după criteriul cronologic,
alfabetic, al ramurii de drept, al instituţiei juridice etc.;
b) codificarea, care reprezintă o sistematizare complexă, într-o concepţie unitară, a normelor
juridice aparţinînd unei ramuri distincte a dreptului, realizîndu-se prin cuprinderea lor într-un cod.

Articolul 53. Codul

(1) Codul este actul legislativ care cuprinde într-un sistem unitar cele mai importante norme dintr-o
anumită ramură a dreptului.
(2) Structura codului reflectă sistemul ramurii de drept respective.
(3) Codul trebuie să întrunească următoarele trăsături calitative:
a) precizia;
b) claritatea;
c) logica;
d) integralitatea;
e) caracterul practic.

Secţiunea 2. Evidenţa oficială a actelor legislative

Articolul 54. Numărul şi data actului legislativ

(1) După adoptare, actului legislativ i se atribuie un număr, care devine numărul lui oficial şi care
ulterior este citat împreună cu acesta.
(2) Numerele oficiale se atribuie începînd de la numărul 1 în fiecare an calendaristic.
(3) În cazul în care actul legislativ cu număr oficial nu a intrat în vigoare, actul păstrează acest
număr, care nu poate fi atribuit în acelaşi an calendaristic unui alt act legislativ.
(4) Data actului legislativ este data adoptării lui.

Articolul 55. Înregistrarea de stat a actelor legislative

(1) Toate actele legislative se înscriu în Registrul de stat al actelor Parlamentului Republicii
Moldova.
(2) Originalul actelor legislative se păstrează în arhiva Parlamentului cu menţiunea "A se păstra
permanent".

Articolul 56. Formele de evidenţă a actelor legislative

(1) Evidenţa actelor legislative se ţine de către Parlament.
(2) Evidenţa se ţine în una sau în mai multe forme concomitent:
a) pe fişiere;
b) în registre de evidenţă;
c) pe suporţi electronici;
d) conform Clasificatorului oficial al legislaţiei.

Articolul 57. Reexaminarea, sistematizarea şi evidenţa oficială

a actelor normative

92
 (1) Reexaminarea şi sistematizarea actelor normative care nu cad sub incidenţa prezentei legi sînt
efectuate de autorităţile emitente.
(2) Evidenţa oficială a actelor legislative şi a altor acte normative este ţinută de Ministerul
Justiţiei.

Capitolul XI
DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII

Articolul 58. Intrarea în vigoare

Prezenta lege intră în vigoare la 3 luni de la data publicării.

Articolul 59. Abrogarea reglementărilor contrare

Actele legislative în vigoare şi celelalte acte normative se aplică în măsura în care nu contravin
prezentei legi.

Articolul 60. Asigurarea tehnico-materială şi financiară

Anual, în bugetul Parlamentului, se creează un fond special pentru elaborarea de acte legislative şi
implementarea prevederilor acestora.

Articolul 61. Organizarea executării

În termen de 3 luni de la data publicării prezentei legi, Guvernul:
a) va prezenta Parlamentului:
- propuneri pentru aducerea legislaţiei în vigoare în conformitate
cu prezenta lege;
- un proiect de lege privind actele sale normative şi ale altor
autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale;
b) va aduce actele sale normative în conformitate cu prezenta lege.

PREŞEDINTELE
PARLAMENTULUI Eugenia OSTAPCIUC
Chişinău, 27 decembrie 2001.
Nr. 780-XV.

Anexă
Nr._________

FIŞA PROIECTULUI DE ACT LEGISLATIV

1. Proiectul de act legislativ_____________________________________________

2. Prezentat de:
a) Guvern
b) Preşedintele Republicii Moldova
c) deputat (ţi)
d) un grup de cetăţeni (în cazul proiectului de act legislativ
pentru modificarea Constituţiei)

Înregistrat în Parlament ___________________________________________

(data)
3. Comisia sesizată în fond _____________________________________________
4. Raportul comisiei sezizate în fond, aprobat prin hotărîrea comisiei nr._ din ____
5. Începutul dezbaterilor în Parlament:
a) în procedură de urgenţă ____________________________________________
(data)

93
 b) în procedură obişnuită _____________________________________________
(data)
6. Rezultatul dezbaterilor:
a) se respinge ______________________________________________________
(data, numărul de voturi)
b) se adoptă:
în primă lectură ___________________________________________________
(data, numărul de voturi)
în a doua lectură __________________________________________________
(data, numărul de voturi)
în a treia lectură ___________________________________________________
(data, numărul de voturi)
c) se remite spre îmbunătăţire autorilor, comisiei, unui grup de
experţi _____________________________________________________________
(data, numărul de voturi)
7. Reluarea dezbaterilor după îmbunătăţire ________________________________
(data)
8. Adoptat în lectură finală după redactare ________________________________
(data, numărul de voturi)
Categoria actului: lege constituţională; organică sau ordinară (specială, excepţională), hotărîre,
moţiune
Numărul oficial al actului ___________________________
9. Semnarea legii _____________________________________________________
(data, semnatarul)
10. Trimiterea legii spre promulgare: ______________________________________
(data)
11. Primirea legii spre reexaminare de la Preşedintele Republicii Moldova
____________________________________________________________________
(data primirii şi numărul actului de remitere)
12. Raportul comisiei sesizate în fond la solicitarea de reexaminare a
legii, aprobat prin hotărîrea comisiei nr.___________ din_____________
13. Reexaminarea legii în Parlament ______________ şi hotărîrea adoptată
(data)
pe marginea reexaminării:
a) se menţine hotărîrea adoptată anterior __________________________
(numărul de voturi)
b) se acceptă propunerile şi obiecţiile Preşedintelui Republicii Moldova
________________________________
(numărul de voturi)
c) se respinge legea din cauza insuficienţei numărului de voturi
_______________________________
(numărul de voturi)
14. Promulgarea legii _________________________________________________
(numărul şi data actului de promulgare, persoana care promulgă)
15. Publicarea şi intrarea în vigoare a actului:
a) trimiterea spre publicare ____________________________
(data)
b) publicarea________________________________________
(data)
a) intrarea în vigoare_______________________________________________
(data)
Semnătura persoanei responsabile

94
 Modificat

LEGEA REPUBLICII MOLDOVA

privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor
oficiale
Nr.173-XIII din 06.07.94
Monitorul Oficial al [Link] nr.1 din 12.08.1994
***

Parlamentul Republicii Moldova adoptă prezenta Lege.

Art. 1. - (1) Legile, promulgate de Preşedintele Republicii Moldova, hotărârile Parlamentului,

decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârile şi dispoziţiile Guvernului, actele Curţii
Constituţionale şi ale Curţii de Conturi, actele normative ale organelor centrale de specialitate ale
administraţiei publice, ale Băncii Naţionale a Moldovei
şi ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, actele internaţionale* se publică în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova**, editat de Agenţia Naţională de Presă "Moldpres", în limba de stat cu
traducere în limba rusă şi în alte limbi, conform legislaţiei. În caz de necesitate, în Monitorul Oficial se
publică şi alte acte oficiale.
[Alin.1 art.1 modificat prin Legea nr.915-XIV din 30.03.2000]
[Alin.1 art.1 în redacţia Legii nr.103-XIV din 23.07.98]
----------
* în continuare - acte oficiale
** în continuare - Monitorul Oficial
(2) Actele oficiale pot fi publicate în alte ediţii periodice numai cu trimitere la Monitorul Oficial.
(3) Legile promulgate de Preşedintele Republicii Moldova şi decretele pentru promulgarea
acestora se remit de către Preşedinte, în termen de 3 zile de la data semnării, Agenţiei Naţionale de
Presă "Moldpres" pentru publicarea lor în Monitorul Oficial. Celelalte acte oficiale specificate la alin.
(1) din prezentul articol se remit pentru publicare de către autorităţile care le-au adoptat sau le-au emis,
în
termen de 3 zile de la data semnării. Actele oficiale se publică în Monitorul Oficial în termen de 7
zile de la data primirii lor de către Agenţia Naţională de Presă "Moldpres".
[Alin.3 art.1 în redacţia Legii nr.915-XIV din 30.03.2000]
[Alin.3 art.1 modificat prin Legea nr.103-XIV din 23.07.98]
(4) Actele oficiale nominalizate la alin.(1), cu excepţia celor internaţionale, intră în vigoare la

95
data publicării în Monitorul Oficial sau la data indicată în text. Actele oficiale ce intră în vigoare la data
prevăzută în textul actului respectiv se publică în Monitorul Oficial în termen de 10 zile de la data
adoptării. Având în vedere specificul pieţei valorilor mobiliare, prevederea privind termenul limită
de publicare din prezentul alineat nu se aplică actelor emise de
către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
[Alin.4 art.1 completat prin Legea nr.915-XIV din 30.03.2000]
[Alin.4 art.1 în redacţia Legii nr.103-XIV din 23.07.98]
(5) Textele tratatelor internaţionale ale Republicii Moldova care au intrat în vigoare, textele
integrale ale anexelor şi documentelor aferente, rezervele sau declaraţiile Republicii Moldova,
efectuate la momentul semnării, ratificării, aderării, acceptării sau aprobării, precum şi actele
referitoare la suspendarea, denunţarea sau stingerea
tratatelor internaţionale se prezintă spre publicare în Monitorul Oficial, de către Ministerul
Afacerilor Externe, în decursul a 15 zile de la intrarea lor în vigoare.
[Alin.5 art.1 introdus prin Legea nr.103-XIV din 23.07.98]
(6) În cazul cînd tratatul internaţional nu conţine un text autentic în limba de stat, se prezintă spre
publicare textul autentic al acestuia într-o limbă străină şi traducerea oficială în limba de stat,
exactitatea traducerii fiind certificată de Ministerul Afacerilor Externe.
[Alin.6 art.1 introdus prin Legea nr.103-XIV din 23.07.98]
Art. 2. - Actele internaţionale intră în vigoare după schimbul instrumentelor de ratificare sau
după remiterea actelor aprobate depozitarului spre păstrare în conformitate cu normele de drept
internaţional sau în alt mod şi termen stabilite de părţile contractante.
[Art.3 exclus prin Legea nr.103-XIV din 23.07.98]
[celelalte renumerotate]
Art.3. - Actul oficial al cărui conţinut constituie secret de stat intră în vigoare la data adoptării
sau la data prevăzută în el şi se comunică numai instituţiilor interesate. În cazul în care unele titluri,
capitole, articole ale actului oficial conţin secret de stat, acestea se omit la publicare, în locul lor
indicându-se: "Secret de stat".
[Art.3 în redacţia Legii nr.103-XIV din 23.07.98]
Art.4. - Rectificările la actele oficiale publicate în Monitorul Oficial se publică tot acolo de
către Agenţia Naţională de Presă "Moldpres" în baza demersului scris al autorităţii care a adoptat sau a
emis actele în cauză, în termen de 3 zile de la data prezentării demersului.
[Art.4 introdus prin Legea nr.915-XIV din 30.03.2000,]
[celelalte renumerotate]
Art. 5 - (1) Monitorul Oficial apare periodic, dar nu mai rar de o dată pe săptămână şi este alcătuit
din următoarele cinci părţi:
partea I - legile, hotărârile Parlamentului, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, actele
Curţii Constituţionale şi ale Curţii de Conturi, actele internaţionale şi rapoartele Centrului pentru
Drepturile Omului;
[Subalin.1 în redacţia Legii nr.103-XIV din 23.07.98]
[Subalin.1 modificat prin Legea nr.18-XIV din 14.05.98]
partea a II-a - hotărârile şi dispoziţiile Guvernului cu caracter normativ;
[Subalin.(2) modificat prin Legea nr.103-XIV din 23.07.98]

partea a III-a - actele normative ale organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice
şi Băncii Naţionale a Moldovei;
[Subalin.3 modificat prin Legea nr.103-XIV din 23.07.98]
partea a IV-a - informaţia cu privire la înregistrarea, sistarea şi încetarea activităţii partidelor, altor
organizaţii social-politice şi a organizaţiilor obşteşti, precum şi a agenţilor economici, informaţia
privind aplicarea conform legii a procedurii falimentului întreprinderilor şi organizaţiilor.
[Subalin. completat prin Legea nr.1254-XIII din 16.07.97]
partea a V-a - cereri de dobândire sau de renunţare la cetăţenia Republicii Moldova, anunţuri
privind pierderi de acte care atestă dreptul de proprietar, starea civilă, profesia şi studiile, precum şi

96
pierderea legitimaţiei de serviciu ş.a.
(2) Publicarea informaţiilor indicate în alin. (1) subaliniatele patru şi cinci în alte ediţii nu are
putere juridică.
Art. 6. - Actele oficiale publicate în Monitorul Oficial se inserează în articole cu numărul de
ordine respectiv.

Art. 7. - Actele oficiale publicate în Monitorul Oficial în decursul unei luni se vor edita în culegeri.
Art. 8. - Actele oficiale pot fi difuzate la radio şi televiziune.
Art. 9. - Plată pentru publicarea actelor oficiale nu se încasează.
Art. 10. - Monitorul Oficial se difuzează prin abonament şi prin vânzare liberă.
Art. 11. - Se abrogă:
Legea cu privire la modul de publicare şi de intrare în vigoare a legilor R.S.S. Moldova şi a altor
acte adoptate de Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova şi de organele lui, de Preşedintele R.S.S. Moldova
nr. 497-XII din 15 februarie 1991 (Monitorul Oficial, 1991, nr. 3-4-5-6, art. 26);
Hotărîrea Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova despre modul de punere în acţiune a Legii R.S.S.
Moldova cu privire la modul de publicare şi de intrare în vigoare a legilor R.S.S. Moldova şi a altor acte
adoptate de Sovietul Suprem al R.S.S. Moldova şi de organele lui, de Preşedintele R.S.S. Moldova nr.
498-XII din 15 februarie 1991.
Preşedintele
Republicii Moldova Mircea Snegur

or. Chişinău, 6 iulie 1994

Nr. 173-XIII

97