Plumb – Manual
Simbolismul este un curent literar de circulație universală, apărut în Franța, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva retorismului romantic și a formalismului parnasian,
promovând emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Și-a creat o individualitate proprie prin lansarea a
două deziderate principale: folosirea simbolului și percepția sinestezică asupra universului.
Promovează o nouă viziune asupra poeziei, considerată arta de a simți, fundamentată pe imagini
artistice, ca mijloc de exprimare a corespondențelor între elementele universului, prin sugestie.
Simbolul admite o multitudine de sensuri, specific fiind cel plurivoc, la descoperirea cărora cititorul
colaborează cu poetul. Alte particularități ale liricii simboliste sunt: crearea stării de spleen,
muzicalitatea interioară a versurilor, deschiderea față de inovațiile formale, utilizarea sinesteziei.
George Bacovia este considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentant al acestui curent
literar din literatura română. Poet interbelic, apreciat pentru originalitatea sa, care derivă dintr-un
pesimism exacerbat cu care trăiește, claustrarea într-un mediu ostil și spaima de moarte, creează o
lirică a tristeții ireparabile.
Poezia „Plumb” apare în volumul omonim de debut, în 1916. Creație de factură simbolistă, această
operă lirică este o artă poetică, în care se dezvăluie principalele concepții ale artistului despre lume și
viață, despre menirea lui în univers, într-un limbaj literar distinct.
Astfel, tema poeziei este condiția creatorului într-o societate care îl desconsideră, îngrijindu-i
aspirațiile, ceea ce generează o stare de angoasă în raport cu două experiențe capitale ale existenței
umane: iubirea și moartea.
Imaginarul poetic bacovian se concentrează pregnant asupra semnelor implacabile ale morții,
sugerate prin simboluri specifice de-a lungul întregii sale creații. Poezia „Plumb” concentrează datele
esențiale ale liricii bacoviene dominată de pesimism. Procedeele artistice simboliste prin care se
conturează atmosfera generală a poeziei sunt: folosirea simbolului, simetria, sugestia, utilizarea
elementelor recurente, muzicalitatea versurilor, cromatica, percepția sinestezică a universului.
Leitmotivul poeziei, titlul textului poetic, „Plumb”, simbol recurent, repetat de șase ori simetric, ceea
ce conferă muzicalitate textului, exprimă corespondența dintre un element al naturii și stările
sufletești exprimate liric, accentuând starea deprimantă a eului. În sens denotativ, „plumbul” este un
element chimic, un metal moale, maleabil, greu, de culoare cenușiu-albăstruie. Sensul conotativ
derivă din cel propriu și sugerează cromatică în plan poetic, apăsarea, monotonia, dezorientarea,
claustrarea, angoasa.
Din punctul de vedere al construcției, se remarcă două secvențe poetice (catrene) structurate pe două
planuri: macrocosmic, al spațiului înconjurător și microcosmic, sufletesc. Subiectivitatea lirismului este
evidentă prin integrarea mărcilor gramaticale ale prezenței eului liric, anume: verbele „stam”, „am
început” și adjectivul posesiv „meu”, la persoana I.
Prima secvență poetică își bazează semnificația pe metafora-simbol „cavou”, legată indestructibil de
cadrul funebru imaginat de poet în confesiunea lirică. Aceasta poate avea două accepțiuni: universul
închis al târgului de provincie, incapabil de a discerne valoarea de nonvaloare, sau propriul trup
perisabil, o temniță pentru sufletul dornic de înălțare spirituală.
Incipitul poeziei debutează cu un verb la modul indicativ, timpul imperfect „dormeau”, ceea ce
sugerează o acțiune începută în trecut și neterminată, de aici derivând o permanentizare a stării
generale apăsătoare, evidentă prin simbolurile „sicrie de plumb”, „vestmânt funerar”, „flori de
plumb”, „coroanele de plumb”. Epitetul metaforic „de plumb” are menirea de a reliefa greutatea,
apăsarea, atracția pământului, starea liminală dintre viață și moarte. Florile, care sunt asociate, de
obicei, frumuseții, gingășiei, sunt alăturate oximoronic plumbului, pierzându-și formele și devenind
artificiale.
Imaginarul poetic bacovian se axează pe descrierea unui întreg univers, simbolizat de „sicriu”, cuprins
de moarte, prin îmbrăcarea lui într-un „funerar vestmânt”. Existența umană este marcată de
constrângerea socială, dar mai ales de cea a iminentei morții. Interiorizarea discursului liric este
evidentă prin folosirea mărcii specifice prezenței eului liric în text, verbul la persoana I „stam”, dar și
prin apariția motivului singurătății. Mediul claustrant al cavoului simbolizează neputința depășirii
propriei condiții, conturată ca o sursă de suferință ce străbate întreaga lirică bacoviană. În peisajul
macabru al cavoului și al singurătății, își face apariția vântul, sugerând o percepție tactilă, resimțită
organic, completată de o imagine auditivă prin prezența verbului onomatopeic „scârțâiau”, sunet
funebru produs de mișcarea „coroanelor de plumb”, care amplifică presimțirea unui inevitabil sfârșit.
În secvența a doua, folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul „sicrielor de plumb”, din planul
exterior, este amorul, căzut în somn, o stare premergătoare morții, prin poziția nefirească în care se
află: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Lirismul se interiorizează, aflându-se din ce în ce mai
pregnant sub semnul tragismului. Sentimentul cel mai profund uman își anunță dispariția, ceea ce
echivalează cu „întoarcerea cu fața spre apus”, așa cum definea metaforic Lucian Blaga trecerea într-o
altă dimensiune.
Strigătul de invocare a celui decedat își are originea în credința populară, unde marchează în mod dual
durerea sfâșietoare, dar și speranța unei reveniri; în filosofia creștină, cuvântul are valențe
demiurgice, ca și logosul dintâi, fundamentând întreg universul. Fenomenul morții este însă ireversibil,
fapt sugerat de o nouă percepție tactilă: „Era frig”, care amplifică obsesia sfârșitului. „Aripile de
plumb”, atribuite amorului, nu conduc către un zbor, ci către o iminentă prăbușire în moarte.
Parcurgând lirica simbolistă bacoviană, cititorul recepționează poezia ca pe arta de a simți, prin
folosirea sugestiei, care să exprime fidel corespondența dintre elementele naturii și stările sufletești.
Universul este perceput sinestezic: vizual („funerar vestmânt”, „flori de plumb”, „coroane de plumb”),
tactil („era vânt”, „era frig”), auditiv („scârțâiau”, „am început să-l strig”). Atmosfera poetică se țese
cu ajutorul simbolului recurent „plumb”, care sugerează moartea, printr-o cromatică apăsătoare. De
altfel, la nivel fonetic, cuvântul este alcătuit predominant din consoane, ceea ce induce ideea
apăsătoare de claustrare. Repetițiile conferă muzicalitate întregii poezii, accentuând ideile poetice
enunțate, la fel ca și prozodia (două catrene, cu rimă îmbrățișată, măsură de zece silabe).
Pornind de la definiția creației simboliste, formulată de criticul literar Eugen Lovinescu, anume că
„Simbolismul reprezintă adâncirea lirismului în subconștient, prin exprimarea mai mult de sugestie a
fondului muzical al sufletului omenesc”, putem afirma că universul poetic bacovian și-a găsit pe deplin
forma de manifestare artistică a eului creator în ideologia acestui curent literar.
Poet monocord, trăind până la paroxism spaima de moarte, Bacovia creionează un univers trist,
apăsător, deprimant, a cărui artă poetică, poezia „Plumb”, îl reprezintă pe deplin, constituindu-se ca
un crez existențial original.