Luceafarul-Mihai Eminescu

"Eu rămân ce-am fost: romantic" afirma Mihai Eminescu in încheierea poeziei “Eu nu cred nici în lehova”
ca o märturie a omogenităti fiinţei si creaţiei sale, ce există in afara oricărui timp real si reprezintă o
constantă profund romantică

Poemul Luceafārul, apărut a sfårșitul secolului al XIX-lea, este cea mai reprezentativă capodoperă a lui
Mihai Eminescu. El este considerat ultimul mare poet romantic european şi aparţine Epocii Marilor
Clasici, perioadă distinctă a literaturi române. Opera prezintă numeroase particularități specifice
romantismului, precum: atracţia pentru folclor, mituri și filosofie, alternanţa planurilor terestru și
cosmic, cultivarea antitezei si amestecul genurilor si specilor literare,

ROMANTISMUL este o miscare artistica si literara,aparuta la sfarsitul secolului al 18-lea,caracterizata

prin sensibilitate,individualitate creatoare si afirmarea originalitatii..

O PRIMĂ TRĂSĂTURĂ A LIRICII ROMANTIC E evidențiată în operä constă în valorificarea folclorului,

filosofiei si mitologiei ca surse de inspiraţie. Eminescu preia ideea iubirii imposibile dintre un nemuritor
si o muritoare din basmul popular românesc “Fata in grădina de aur”, iar întâlnirea în vis a celor doi
este din folclor, după mitul Zburătorului. Influenţat de gândirea filosofului german Schopenhauer,
poetul redă concepția filosofică asupra destinului omului de geniu într-o societate limitativă. Mai mult,
din mitologia creștină sunt preluate ideea păcatului originar si viziunea apocaliptică.

○ ALTĂ TRĂSĂTURĂ A ROMANTISMULUI regăsită în text este amestecul genurilor si specilor literare.
Lirismul este susținut de meditaţia filosofica si expresivitatea limbajului ,,Un mort frumos cu ochii vii"'.
Schema epica a poemului este reprezentata de elemente specifice basmului, precum motivul fetei de
împårat și formula tipicä de inceput “A fost odatä ca-n povesti,/ A fost ca niciodată". Caracterul
dramatic se realizeaza prin prezenţa accentuată a dialogului: ,,Tu te coboară pe pämânt,/ Fii muritor ca
mine. /-- Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/ in schimb pe-o sărutare",

Tema poemului este condiția omului de geniu în raport cu iubirea, lumea și cunoașterea. Poemul
prezintă opoziția dintre ființa superioară, reprezentată de Hyperion (Luceafărul), și omul
obișnuit, limitat la existența sa pământească. La nivel secundar, opera dezvoltă și tema iubirii
imposibile, deoarece relația dintre Hyperion și Cătălina nu se poate realiza din cauza diferenței
dintre cele două lumi: una eternă și cosmică, cealaltă muritoare și terestră.

○ PRIMĂ SECVENTĂ ILUSTRATIVĂ pentru tema operei este tabloul intai, ce reprezintă o poveste
fantastică de dragoste, deoarece se manifestă între doua fiinte aparținand unor lumi diferite , cea
teresträ și cea cosmică și tocmai de aceea este și o iubire imposibilă. În urma celor două chemări-
descântec ale fetei, “Cobori in jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază” Luceafärul se intrupeaza sub
infatisarea angelica a “unui tanar voievod" si sub infatisare demonica “un , mandru chip".Fata insa il
refuza, simtindu-l strain la vorba si la port", ca facand parte dintr-o lume necunoscuta ei si de care se
teme: “Ochiul tau ma-ngheata".Antitezele prezente aici demonstreaza ideea ca cei doi indragostiti
apartin unor lumi diametral opuse,simbolizand viata vesnica si Iminenta mortii,,Caci eu sunt vie,tu esti
mort".Totodata este si o prima sugerare a ideii de neputinta a fetei pentru a accede spre cunoastere:
“Dara pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodata." Fata nu poate accede in lumea lui si nici nu-l poate
intelege ,,Eu nu te pot pricepe".
A DOUA SECVENTA SEMNIFICATIVA este tabloul al treilea, numit si “drumul cunoasteri".Luceafarul
este Hyperion, iar fata este motivatia calatoriei, simbolul iubirii ideale. Setea de cunoasterea a omului
de geniu-“o sete care- I soarbe" - II face pe Hyperion sa mearga la Demiug pentru a fi dezlegat de
nemurire in scopul de a descifra taina fericiri, prin implinirea iubirii absolute, in numele careia este gata
de sacrificiul suprem “Reia-mi al nemuririi nimb/si focul din privire". Demiurgul il refuza pe Hyperion
prin exprimarea ideii ca omul este muritor,nu-si poate determina propriul destin si se bazeaza numai pe
noroc,in antitza ca omul de geniu,capabil de a implinii idealuri inalte,care-l fac nemuritor ,dar si
neinteles de societate “Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte/Noi n-avem nici timp nici loc,/Si
nu cunoastem moarte." Ideea dualitatii existentiale ciclica, aceea ca existenta umana este alcatuita din
viata si moarte,este un al argument al Demiurgului “Caci toti se nasc spre a muri/Si mor spre a se
naste". Demiurgul respinge cu fermitate dorinta lui Hyperion, “moartea nu se poate",exprimandu-si
profundul dispret pentru aceasta lume superficiala, meschina,care nu merita sacrificiul omului de geniu,
“Si pentru cine vrei sa mori?/ intoarce-te,te-ndreapta/Spre acel pamant ratacitor/Si vezi ce te asteapta".

TITLUL POEMULUI “Luceafarul" este format dintr-un substantiv propriu articulat nehotarat,ce denota un
astru ceresc. ln acest fel, elementul paratextual face trimitere la motivul central al textului si sustine
alegoria pe tema romantica a locului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa
omului [Link] asemenea,titlul uneste doua mituri:unul romanesc,al stelei calauzitoare,si altul
grecesc,al lui Hyperion,sugerand natura dubla a personajului romantic.

FIGURA DE STIL SPECIFICA ROMANTISMULUI ESTE ANTITEZA care predomină la nivelul poemului,
subliniind reļaţia de opoziţie dintre fata de împärat si Luceafär, respectiv între Luceafăr si Cătă[Link]
dintâi este marcata prin vorbele fetei, “caci eu sunt vie/ tu ești mort", care sugereaza nu numai
diferenta dintre cei dòi, motivând imposibilitatea unei relaţi, dar și limitarea gândiri fetei, care nu se
poate desprinde de lumea ei spre nemurire, evidenţiind incompatibilitatea dintre ei. Antiteza dintre
Luceafar si Cätälin Subliniazà cele doua aspecte, si anume omul superior si omul de rând,

PROZODIC poemul este alcătuit din 98 de catrene, cu masura de 7- 8 silabe, cu rimă încrucişată şi ritm
iambic.

Prin poemul Luceafarul, Eminescu reuseste sa contureze o viziune a lumii prin prisma iubirii si a omului
de geniu. lubirea dorita este,in final, iubire imposibila,iar superiorul este condamnat la o viata
nesfarsita,fara iubire.