qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty

uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasd
fghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzx
cvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
Limba şi
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
literatura
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc
română
vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
Limba română - Gramatică
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
Gabriela.B

hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc
vbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbn
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert
yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas
Gabriela.B

[Link] fonetic
1. Fonetica
Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, fonetica este acea ramură a
lingvisticii care studiază sunetele unei limbi.

2. Sunetul
Sunetul reprezintă un fenomen acustic articulat, produs prin mișcarea organelor
care îl emit în contextul limbajului uman.
Caracteristici ale sunetelor:
- Înălțimea
- Intensitatea
- Durata
- Timbrul

3. Litera
Litera este o reprezentare grafică a sunetului.
Exemplu: A, b, X, z, etc.

4. Alfabetul
Alfabetul reprezintă totalitatea literelor cuprinse într-o anumită limbă.

5. Vocale
Vocalele sunt sunete caracterizate printr-o pronunție deschisă. Ele diferă, în
funcție de limba căreia îi aparțin. Vocalele pot forma singure silabă.
În limba română există următoarele vocale: a, e, i, o, u, ă, â și î.

6. Consoane
Consoanele sunt sunete care, spre deosebire de vocale, au o pronunție închisă,
dură. Consoanele nu pot forma singure silabă.
Exemple de consoane din limba română: r, p, g, f, etc.

7. Semivocale
Semivocalele sunt sunetele care au atât caracteristici specifice vocalelor, cât și
unele asociate consoanelor. În limba română, ele mențin reprezentările grafice ale
vocalelor, însă pronunțarea lor este mai puțin accentuată.
Exemple: primul „e” în cuvântul „George”, „o” în cuvântul „moarte” etc.

1
Gabriela.B

8. Diftong
Diftongul reprezintă o alăturare a unei vocale și a unei semivocale în cadrul
aceleași silabe.
Exemple: „doar”, „pia-tră”, „iar-nă”
În secvențele de sunete cea, gea, chea, ghea, cia, gia, chia, ghia nu există
diftong

9. Triftong
Triftongul este o alăturare a trei sunete (o vocală și două semivocale),
pronunțate în cadrul aceleiași silabe a unui cuvânt.
Exemple: „do-reau”, „plă-pu-mioa-ră”

10. Hiat
Hiatul reprezintă alăturarea a două vocale care fac parte din silabe diferite ale
aceluiași cuvânt.
Exemple: „a-er”, „fluc-tu-ant”, „pi-on”

11. Corespondența dintre literă și sunet

De regulă, în limba română, unui sunet îi corespunde, în scris, o singură literă.
Există, însă, și excepții de la această regulă:
 Aceeași literă poate reprezenta sunete diferite
Exemplu: În cazul literei „o”, aceasta poate fi:
 vocală (în cuvântul „oră”)
 semivocală (în cuvântul „soare”)
 Aceeași literă poate nota grupuri diferite de sunete
Exemplu: Litera „e” notează:
 Vocala „e” (în cuvântul „semn”)
 Semivocala „i” (în cuvântul „el”)
 Un grup de litere poate reprezenta grafic un singur sunet
Exemplu: Grupurile „ce” și „ci” marchează sunetul [č] (ceas [čas])
 Mai multe litere diferite pot nota același sunet
Exemplu: „â” (din „a”) și „î” (din „i”)

12. Silaba și despărțirea în silabe

Silaba reprezintă o unitate de pronunțare a unui cuvânt, formată dintr-un sunet
sau dintr-o serie de sunete și identificată, în general, la nivel intuitiv.
Câteva reguli de despărțire a cuvintelor în silabe:
 Regula hiatului
Două vocale succesive se separă în silabe diferite astfel: „a-er”, „ta-ur”.
 Regula diftongului și a triftongului

2
Gabriela.B

Când unei vocale îi urmează un diftong sau triftong, despărțirea se face întotdeauna
înaintea diftongului sau a triftongului.
 Regula consoanei intervocalice
În cazul unei consoane aflate între două vocale, despărțirea se face întotdeauna
înaintea consoanei.
Exemplu: „re-ten-ți-e”, „se-den-tar”

14. Accentul
Accentul reprezintă pronunțarea mai intensă a unei silabe sau a unui sunet dintr-
un cuvânt, precum și rostirea mai pronunțată a unui cuvânt dintr-o propoziție sau frază.
În limba română, accentul nu este fix, astfel încât el poate ocupa diverse poziții
în cadrul cuvântului:
 pe ultima silabă (accent oxiton): sonór, măséa;
 pe penultima silabă (accent paroxiton): másă, blúză, púnte;
 pe antepenultima silabă (accent proparoxiton): cámeră, répede, pásăre;
 pe cea de-a patra sau cea de-a cincea silabă de la finalul cuvântului: asemănătór.
Rolul accentului este acela de a marca diferența dintre cuvinte sau varii forme
gramaticale.
Exemplu:
COMPÁNIE = Subunitate (la infanterie sau la alte arme) care intră în componența
batalionului
COMPANÍE = însoțire
În cazul diferențierii între două forme gramaticale diferite:
cấntă – indicativ, prezent, persoana a III-a singular
cântắ – indicativ, perfect simplu, persoana a III-a singular

15. Cacofonia
Cacofonia (din punct de vedere etimologic, provenit din grecescul kakos = urât)
este sonoritatea deranjantă a unor silabe alăturate, care dobândesc astfel adesea o tentă
vulgară. Contrar unei opinii populare, plasarea virgulei între cele două silabe nu este
recomandabilă, întrucât sunetele respective rămân alăturate în continuare.
Evitarea cacofoniei se face prin utilizarea câtorva părți de vorbire menite să
despartă cele două silabe, precum: decât, drept, faptul că, asemenea, întrucât. În acest
scop mai sunt utilizate articole proclitice, recurgându-se adesea și la reformularea
enunțului.
Cele mai des întâlnite cacofonii sunt: LA/LA; SA/SA; CA/CA; CA/CE(CI);
CĂ/CA; CU/CO; CĂ/CO; CĂ/CU; CĂ/CÂND.
Opusul cacofoniei este eufonia. Prin eufonie se înțelege o succesiune
armonioasă de sunete cu un efect auditiv plăcut.
Exemple de evitări ale cacofoniilor:

3
Gabriela.B

Aceasta este o politică care va fi ineficientă./ Această politică va fi ineficientă.

Am aflat că colegii mei nu sunt de acord./ Am aflat că nu sunt de acord colegii
mei.
Ca cadru didactic are mult de lucru./ În calitate de cadru didactic, are mult de
lucru.
Norma literară condamnă folosirea lui ca și, precum și cea a lui ca, virgulă în
loc de ca pentru evitarea cacofoniilor (ex. Ca și cadru didactic / ca virgulă, cadru
didactic). Acestea se pot înlocui cu formule directe precum „A fost numit cadru
didactic” sau „În calitate de cadru didactic”.
Notă: Există cazuri în care, în limba română, anumite cacofonii sunt general
acceptate. Acestea sunt: Ion Luca Caragiale, tactica cavalerească, Biserica Catolică,
epoca capitalistă, Banca Comercială etc.

16. Hipercorectitudinea
Hipercorectitudinea reprezintă o greșeală ce constă în aplicarea mecanică a unei
reguli lingvistice valabile în alte situații. Scrierea, pronunțarea și construcția care
includ o asemenea greșeală se numesc hipercorecte. Hipercorectitudinea apare adesea
ca urmare a încercării excesive de a evita o greșeală, în încercarea vorbitorului de a se
conforma normelor limbii literare.

Clasificarea tipurilor de hipercorectitudine:

a) Hipercorectitudinea fonetică
Acest tip de hipercorectitudine vizează în mod deosebit două fenomene
lingvistice:
 pronunțarea formelor verbale (este, erați, erau etc.) și a celor pronominale (eu,
ea, ele) fie cu [e] deschis, fie cu [i] inițial apăsat. Norma literară impune
pronunțarea formelor verbului a fi și ale pronumelui personal (a căror scriere
începe cu „e”) să se rostească în mod obligatoriu cu preiotare (adică, [ie]).
 pronunțarea cuvintelor al căror prim sunet este e cu [ie]:
erou [ierou], ecou [iecou], epocă [iepocă], Europa [ieuropa] etc.
Alte situații:
 Pronunțarea unor toponime și antroponime:
- Pronunțarea denumirii localității Bruxelles după regula din limba română
(pronunțând sunetul [ks] corespondent literei x). În acest caz, corect este să pronunțăm
aplicând principiul etimologic: se pronunță [brysel].
- Pronunțarea denumirii Turnului Eiffel după model german („aifăl”), în loc de cel
francez (după numele inginerului Alexandre Gustav Eiffel, născut în Franța).
- Pronunțarea cuvântului Nobel (Premiul Nobel) după modelul german, în loc de
[nobél], după modelul suedez (poartă numele savantului suedez Alfred Nobel).

4
Gabriela.B

b) Hipercorectitudinea grafică
 Scrierea unor expresii provenite din limba latină
Exemplu: magna cum laude scris greșit magna cum laudae (regula din limba latină
aplicată în mod greșit în limba română)
 Scrierea unor neologisme
Exemplu: împrumuturile de origine germană (ex. Șpaclu, șpiț) impun scrierea și
pronunțarea lui s ca ș. Regula, odată generalizată, a cuprins în mod incorect și alte
categorii de împrumuturi din alte limbi: ștres, ștart, șprei etc. Substantivul de origine
germană Stecker se pronunță „ștecăr”, și nu „ștecher”.
c) Hipercorectitudinea gramaticală
 Morfologică
Cuprinde forme compuse (flexionarea eronată a adverbului din componența
cuvântului compus: noi-născuți, buni-platnici etc.), forme verbale (verbul auxiliar
„o”, transformat greșit în „or” la formele de plural: or să ajungă etc.) și forme
pronominale (enunțuri care încep cu demonstrativul de apropiere aceasta, deși nu este
un substitut propriu-zis al substantivului: Aceasta este... nu avem de ales! etc.)
 Sintactică
Cuprinde acordul gramatical incorect (exemplu: În ceea ce privesc taxele în
loc de În ceea ce privește taxele, străzi teribile de largi în loc de străzi teribil de largi,
destui de mulți oameni în loc de destul de mulți oameni) și cacologiile (tendințele de
reparare a cacofoniei printr-o greșeală și mai mare, precum și tendința de a insera un
„parazitar” acolo unde nu există nicidecum pericolul producerii unei cacofonii: din
punctul lui de vedere ca și specialist etc.)

5
Gabriela.B

[Link] lexico-semantic
Cuvântul - definiție
Definiția oficială a cuvântului este „unitate de bază a vocabularului, care
reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex
sonor”. Cuvântul are întotdeauna o formă, precum și unul ori mai multe sensuri. În
paginile care urmează sunt explicate mecanismele prin care cuvintele se formează și
dobândesc diferite sensuri, în funcție de contextul în care se află.

Sensul cuvintelor în context: sens propriu (denotativ), sens figurat

(conotativ)
Ceea ce oferă cuvântului un sens anume este contextul în care acesta este
utilizat. Separat de contextul său, cuvântul poate avea adesea mai multe sensuri. În caz
contrar, însă, înțelesul cuvântului va fi clar, având o singură semnificație. Având în
vedere legătura dintre sensul cuvintelor și elementele denumite de acestea, ele pot
avea sens propriu și sens figurat.
Sensul propriu se definește ca fiind înțelesul de bază al unui cuvânt.
Exemplu: Copiii învață încă de la o vârstă fragedă să se spele pe dinți. (organe osoase
situate în cavitatea bucală)
Un cuvânt poate avea și un sens propriu secundar.
Exemplu: Dinții greblei sunt ruginiți. (crestături, zimți, proeminențe cu aspect ascuțit
și regulat de pe marginea unor unelte)
Sensul figurat este înțelesul mai puțin comun al unui cuvânt, utilizat de obicei
în vederea creării unei imagini (adesea, a unei imagini artistice, pentru sporirea
expresivității).
Exemplu: Pe cer zâmbește un soare cu dinți. (soare pe timp rece sau ploios – exprimă
duritate, în opoziție cu senzația de căldură oferită în mod normal de prezența soarelui)

Derivarea
Derivarea este procedeul de formare a cuvintelor care implică fie adăugarea, fie
suprimarea unui afix la/de la un cuvânt de bază. Din acest proces rezultă un cuvânt
nou, al cărui sens suferă schimbări relative.
Derivarea este de trei tipuri:
 Derivarea cu prefixe
Prefixul este sunetul sau grupul de sunete adăugat înaintea rădăcinii, în vederea
formării unui cuvânt nou.
Exemple: necopt, indecis, dezlega
Prefixele pot fi:
Vechi (moștenite sau împrumutate din alte limbi)

6
Gabriela.B

Exemple: în- (îndurerat), des- (descălecat), stră- (străbunic), ne- (neobosit)

Noi (neologice)
Exemple: a- (atemporal), ante- (antemeridian), con- (conlucra), inter-
(intercultural), ultra- (ultramodern)
În funcție de modificările aduse asupra sensurilor cuvintelor, prefixele mai pot
fi: negative (neagă sensul cuvântului: neimportant, indecis, ireal), prefixe ce exprimă
repetiția (răzgândi, reface), prefixe ce ajută la formarea antonimului cuvântului de
bază (dezlega, anormal, descâlci), prefixe cu sens de superlativ
(hipercorect, arhiplin, ultradezvoltat, extrafin), prefixe ce arată
ordinea (antemeridian, postbelic, prestabilit) etc.
Dubla prefixare are loc atunci când în fața rădăcinii apar două prefixe
consecutive, formându-se astfel un cuvânt nou.
Exemple: reînfrunzi, dezincrimina
Prefixoidele (denumite și „elemente savante de compunere”) sunt înzestrate cu
înțeles, fiind, la origine, cuvinte cu sens deplin (precum „aero”- referitor la aer, aviație;
„biblio”- referitor la cărți). Prefixoidele sunt adesea confundate cu prefixele, aceasta
reprezentând o eroare. Deși prefixoidele sunt și ele elemente de compunere a
cuvintelor, ele nu sunt prefixe.
Exemple: aerodinamic, bibliografic, geopolitic, biodegradare

 Derivarea cu sufixe
Sufixele sunt sunetele (sau grupurile de sunete) care se adaugă după rădăcină în
vederea formării unui cuvânt nou. Sufixele pot fi clasificate în funcție de doi factori:
 Din punct de vedere semantic (oferă sensuri noi cuvintelor derivate):
sufixe diminutivale (fluturaș, fețișoară), augmentative (păsăroi, copilandru),
pentru denumirea unei colectivități (tinerime, păienjeniș), pentru denumirea
unei însușiri (punctat, anual), a unei noțiuni abstracte (bunătate, iscusință) etc.
 Din punct de vedere morfologic (anumite sufixe corespund în mod deosebit
unor părți de vorbire): substantivale (librar, legământ, răutate,
dulceață), adjectivale (buclucaș, tolerabil, arămiu, unsuros), adverbiale (fățiș,
frățește), verbale (ciocăni, ironiza).

 Derivarea parasintetică
Derivatele parasintetice sunt cuvintele în a căror compoziție se află atât un
sufix, cât și un prefix.
Exemple: intolerabil, rediscutat, desensibilizat
La derivarea parasintetică sunt adăugate prefixe și sufixe în mod simultan la
rădăcina unui cuvânt de bază.

7
Gabriela.B

Compunerea
Compunerea este un mijloc intern de îmbogățire a vocabularului, prin
intermediul căruia două sau mai multe cuvinte sunt alăturate, generând astfel un
cuvânt nou. În general, termenii incluși în compunerea celui nou își pierd sensul inițial.
Există trei modalități principale de realizare a compunerii:
 Prin alăturare (simplă sau cu cratimă)
Exemple: propriu-zis, viță-de-vie, Valea Prahovei, liber-profesionist
 Prin contopire
Exemple: binevenit (bine + venit), scurtcircuit
 Prin abreviere (fie doar inițiale, fie inițiale și cuvinte)
Exemple: C.A.S., C.F.R., ASIROM, ROMPRES, S.R.L.

Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea)

Schimbarea valorii gramaticale (sau schimbarea categoriei gramaticale),
denumită și conversiune, este o modalitate internă de îmbogățire a vocabularului care
duce la formarea de cuvinte noi prin realizarea tranziției de la o parte de vorbire la alta.
Aceasta se realizează fără a se schimba forma inițială a cuvântului.

Substantivul poate deveni:

Adverb: Noaptea de iarnă este geroasă. (substantiv);
Noaptea, bufnițele vânează. (adverb)
Prepoziție: Grația balerinelor m-a impresionat. (substantiv);
Am reușit grație competenței profesorului. (prepoziție)
Adjectiv (rar): Bărbatul privește pe fereastră. (substantiv);
„Zoe, fii bărbată!” (adjectiv)

Adjectivul poate deveni:

Substantiv (prin articulare cu articol hotărât, nehotărât sau demonstrativ):
„Leneșul mai mult aleargă”. (substantiv);
Băiatul este leneș. (adjectiv)
Adverb (în cazul în care determină un verb):
Fata cască leneș în timpul orei de matematică. (adverb)

Pronumele personal poate deveni:

Substantiv (când pronumele este la persoana I, singular, caz nominativ, poate deveni
substantiv prin articulare cu articol hotărât):
Eu merg la plimbare. (pronume);
Eul liric își exprimă sentimentele în mod direct. (substantiv)
Pronume reflexiv: Centura de siguranță mă apasă pe piept. (pronume personal);
Eu mă duc la școală. (pronume reflexiv)
8
Gabriela.B

Anumite pronume nehotărâte, reflexive sau negative pot

deveni substantive (prin articulare):
Efortul ei a reprezentat un nimic pentru membrii juriului.
În sinea lui, știe că are dreptate.
Pronumele demonstrative, interogative, posesive, relative, nehotărâte, negative
și de întărire pot deveni adjective pronominale:
Ai găsit hainele mele? (adjectiv pronominal posesiv)
Fiecare om apreciază empatia. (adjectiv pronominal nehotărât)
Cărțile acestea s-au vândut repede. (adjectiv pronominal demonstrativ)
Ce carte te interesează cel mai mult? (adjectiv pronominal interogativ)
L-am întrebat ce carte îl interesează cel mai mult. (adjectiv pronominal relativ)
Ea însăși a decis cu ce se îmbracă. (adjectiv pronominal de întărire)
Nicio sală de clasă nu a fost curățată. (adjectiv pronominal negativ)

Prin articulare, numeralul poate deveni substantiv:

Doiul primit ca pedeapsă pentru copiat a fost anulat.

Verbul poate deveni:

Substantiv: Pictatul este terapeutic.
Adjectiv: Melodia cântată a durat trei minute. (din participiu)
Toamna, frunzele tremurânde ale copacilor se îngălbenesc și cad. (din
gerunziu)
Adverb (din participiu): Dimineața plouă liniștit peste orașul cenușiu.

Adverbul poate deveni:

Substantiv: Răul odată făcut nu poate fi anulat. (prin articulare)
Prepoziție: Mi-am dat seama care este răspunsul înaintea celorlalți.
Adjectiv: Se spune despre el că este un bărbat bine.

Interjecția poate deveni substantiv:

Va avea de trecut multe hopuri până să-și atingă scopurile.

9
Gabriela.B

Împrumuturile
Împrumutul lexical se definește ca fiind procedeul extern de îmbogățire a
vocabularului care presupune preluarea unor termeni sau expresii din alte limbi. Acești
termeni pot fi preluați fie pe cale orală (ca rezultat al contactului dintre vorbitorii a
două sau mai multe limbi), fie pe cale cultă (datorită influențelor culturale).
Împrumuturile pot fi:
Vechi – au apărut în limba română între secolul al VI-lea și cel de-al XVIII-lea,
provenind din limbile cu care româna a avut contact în perioada respectivă (maghiara,
turca, greaca, slava).
Împrumuturi din limba slavă: pătrunse atât pe cale orală (boier, ceas, veac,
drag, treaz, vesel, mândru), cât și cultă (stareț, apostol, cădelniță, episcop, voievod)
Împrumuturi din limba maghiară: în timp ce unele s-au răspândit doar la nivel
regional (Transilvania, Banat: imaș, bolând), altele au devenit parte a vocabularului
general (belșug, gazdă, uriaș, neam, meșter, plăcintă)
Împrumuturi din limba turcă: cafea, halva, baclava, sarma, pilaf, telemea,
dușman, haide, catifea
Împrumuturi din limba greacă: taifas, tipografie, plicticos, caligrafie
Noi: s-au realizat în ultimele două secole din limbile vestice: italiana, germana, latina,
franceza, engleza
Împrumuturi din latina savantă: curriculum, excepție, litere, pictură, rege
Împrumuturi din limba italiană: spaghete, campion, ancoră, flaut, mandolină,
solfegiu
Împrumuturi din limba germană: șpaiț, bliț, rucsac, boiler, abțibild
Împrumuturi din limba franceză (cele mai numeroase): brevet, buchet, cazier,
volan, umor, evaziv, manevră, remiză, crimă

Pleonasmul
Pleonasmul este o greșeală de exprimare care constă în alăturarea a doi termeni
cu aceeași semnificație (sau semnificații asemănătoare): a urca sus, a cădea jos etc.
Cu toate acestea, există pleonasme admise în limba română (de exemplu, „ani de zile”,
„mujdei de usturoi”).
În general, însă, pleonasmele sunt inadmisibile din punct de vedere lingvistic:
În cazul repetării evidente a unor forme apropiate ca sens: fapt ce a făcut,
averse de ploaie, caligrafie frumoasă
În cazul în care sinonimele ce exprimă o idee sunt alăturate: a conlucra
împreună, a dăinui etern
În cazul în care este repetat sensul unui prefix (sau prefixoid) printr-un termen
determinant cu același sens: a repetat iar, a revenit din nou, a rescris iar.

10
Gabriela.B

Paronimele
Paronimele sunt cuvinte cu forme aproape identice, dar sensuri diferite. Este
recomandabil să cunoaștem astfel de cazuri, întrucât adesea apar confuzii. De
exemplu, cuvântul mai des întâlnit se folosește în locul celui mai puțin popular
(ex. albastru și alabastru).
Exemple:
actual (existent, care se petrece în momentul de față) – actuar (expert în calcule
statistice)
adagio (în tempo lent) – adagiu (maximă, aforism)
balansoar (fotoliu, scaun care se balansează pe două tălpi curbate) – balansor (piesă
care reglează prin oscilațiile ei mișcarea unui mecanism)
catran (lichid vâscos de culoare închisă, obținut prin distilarea petrolului, a cărbunilor
sau a lemnului) – catren (strofă sau poezie formată din patru versuri)
literal (literă cu literă, textual) – literar (legat de literatură)

Repetiţia
Repetiția care constă în repetarea unui cuvânt ori a unei expresii în diferite
poziții ale enunțului.
La rândul ei, repetiția poate apărea și în formă de:
 Anafora – repetarea unui cuvânt ori a unei expresii în propoziții ori a unor
propoziții în frază, cu scopul de a accentua o anumită idee.
Exemplu: era casa pe care și-o dorea, casa la care visa, casa pe care o desenase, casa
ideală, casa pe care niciodată nu și-a permis-o.
 Epifora – reluarea unui cuvânt la sfârșitul unei propoziții sau a unei propoziții
la sfârșit de frază.
Exemplu: În justiție se fură, în guvern se fură, în parlament se fură.
 Anadiploza – constă în reluarea ultimei părți dintr-o propoziție în propoziția
următoare.
Exemplu: Au venit în biroul directorului toți angajații, angajați care nu și-au mai primit
salariile de mult timp.

Antanaclaza – figură de stil care permite realizarea unor jocuri de limbaj prin
repetarea unui cuvânt și este bazată pe polisemie și omonimie.
Exemplu – În această situație ar trebui să arate că este moț și nu cu moț.

Enumerația
Enumeraţia care constă în prezentarea succesivă a unor aspecte ori fapte.
Enumerația poate fi prezentă în sub formă de:
 Polisindet – enumerație în care elementele sunt legate prin conjuncții.
Exemplu: Nici nu mai vrea apă, nici mâncare nu vrea.

11
Gabriela.B

 Epimona – care constă în folosirea în exces a conjuncțiilor coordonatoare.

Exemplu: Fata este și frumoasă, și inteligentă, și harnică, și cuminte.

Interogația
Interogaţia retorică este o întrebare la care nu se așteaptă un răspuns deoarece
acesta este evident și cuprins în enunț.
Exemplu: Poate învăța cineva într-o zi tot ce studiem noi în ani buni?

Comparația
Comparaţia este una dintre cele mai cunoscute și folosite figuri de stil și constă
în alăturarea a doi sau mai mulți termeni cu scopul evidențierii primului termen.
Exemplu: Ostenit, din aripi bate/ Ca un vis pribeag, un graur. – Sara, de Octavian
Goga.

Metafora
Metafora este figura de stil prin care se trece de la înțelesul obișnuit al unui
cuvânt la un alt sens, prin intermediul unei comparații subînțelese. Printr-o metaforă se
definește un obiect, o acțiune sau o însușire cu ajutorul unei comparații, dar din care
lipsește termenul de comparat.
Exemplu: Credința-i val, iubirea vânt/ Și viața fum. Moartea lui Fulger – de George
Coșbuc

Hiperbola
Hiperbola este figura de stil ce constă în opoziția dintre două cuvinte, personaje,
fapte idei, situații.
Exemplu: Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează – Mihai Eminescu.

Personificarea
Personificarea este figura de stil prin care obiectelor sau lucrurilor li se atribuie
însușiri umane.
De exemplu: soarele râde, păsările șoptesc, norii plâng, vântul aleargă, sălciile triste.

Omonimele (omofone și omografe)

Omonimele sunt cuvinte cu formă identică, dar înțelesuri complet diferite.
Exemplu:
Incendiul s-a extins pe suprafața unui acru de pământ. (unitate de măsură pentru
suprafețe)
Lămâia are gust foarte acru. (acid, astringent)
Odată cu vârsta, el a devenit un om acru și ursuz. (antipatic)

12
Gabriela.B

Omonimele a căror formă scrisă este identică se numesc omografe, în timp ce

acelea care se pronunță la fel, fiind compuse din aceleași sunete (și la care accentul nu
diferă) se numesc omofone.
Exemple de omografe:
coloníe (unitate administrativ-teritorială creată, în scopuri comerciale sau strategice, de
anumite popoare pe teritorii străine) – colónie (produs cosmetic lichid parfumat)
úmbrele (substantiv articulat: suprafață întunecată generată de un corp care blochează
lumina directă) – umbréle (obiect care apără de ploaie sau de razele solare)
Exemple de omofone:
Iar – i-ar: Toamna a venit iar. (exprimă repetiția)
I-ar povesti cele întâmplate dacă l-ar asculta. (pronume + verb, a căror pronunție
alăturată este marcată de cratimă)
Mai – m-ai: M-ai căutat, dar eram plecat.
Colega mea s-a născut în luna mai.

Omonimele pot fi de trei feluri:

 Lexicale
Totale (au forme flexionare identice)
galerie – galerii
Cârtița sapă galerii, utilizându-le drept adăpost.
Am vizitat mai multe galerii de artă.
Parțiale (nu au forme flexionare identice)
gol – goi – goluri
Toamna, frunzele cad, lăsând copacii goi.
Echipa mea preferată a înscris multe goluri la meci.
 Lexico-gramaticale
Aceste omonime sunt rezultate ale tranziției unui cuvânt de la o parte de vorbire
la alta, fără a se modifica forma morfologică a acestuia.
Exemple:
Este absolut inadmisibil comportamentul tău. (adjectiv)
Filosoful se află în căutarea absolutului. (substantiv)
Voievodul era un om bun și drept. (adjectiv)
Este dreptul meu să fiu informat. (substantiv)
 Morfologice
Omonimele morfologice (numite și omoforme) sunt forme identice ale unor
cuvinte ce aparțin unor părți de vorbire distincte.
Exemple:
Când sunt vesel îmi place să fluier. (verb, pers. I, singular)
Am învățat să cânt la fluier. (substantiv)
Este o zi frumoasă de vară cu cer albastru, senin. (substantiv)

13
Gabriela.B

Nu cer oamenilor ceea ce nu pot oferi eu însumi. (verb, persoana I, singular)

Port o rochie roșie. (verb)
La spectacol au dansat tineri îmbrăcați în port popular. (substantiv)
Vaporul a plecat din port. (substantiv)
România este un stat unitar și indivizibil. (substantiv)
A stat toată ziua degeaba. (verb)

Sinonimele
Sinonimele sunt cuvinte ale căror forme diferă, dar care au înțelesuri identice
(sau aproape identice). Un cuvânt poate avea unul sau mai multe sinonime, iar cele
două categorii principale de sinonime sunt următoarele:

 Sinonime totale
Această categorie cuprinde sinonimele mai puține la număr. Cea mai bună
modalitate de a identifica astfel de sinonime este echivalarea unui termen vechi (sau
popular) cu unul literar, adesea de tip tehnico-științific.
Exemple:
inimă – cord
roșie – părădaisă
cartofi – barabule
popor – norod
copilăresc – infantil

 Sinonime parțiale
Aceste sinonime sunt cel mai des întâlnite, iar în această categorie sunt incluse
și perechile de cuvinte arhaice și noi. Nu se realizează, în această situație, echivalarea
totală a termenilor seriei sinonimice, optându-se adesea pentru unul dintre ele, alegerea
depinzând de contextul în care utilizăm cuvântul respectiv. Atât sinonimul, cât și
cuvântul cu care acesta este echivalat, trebuie să fie aceeași parte de vorbire.
Exemple:
plictisitor – fad, insipid, anost, nesărat, monoton
clar - deslușit, distinct, evident, lămurit, limpede, precis
modern - actual, contemporan, nou, recent
credință - asigurare, chezășie, concesiune, credit, crez, datorie, garanție, încredere,
logodnă
taină - ascunzătoare, ascunziș, cotlon, minune, miracol
O relație de sinonimie poate exista și între două expresii, precum și între o
expresie și un cuvânt.
Exemple:
a da cu bățu-n baltă – a o sfecli - a eșua, a greși

14
Gabriela.B

a o lua razna – a o lua pe ulei – a înnebuni

a tăia frunze la câini – a pierde vremea – a lenevi

Antonimele
Antonimele sunt cuvinte cu forme diferite, ale căror înțelesuri sunt opuse unul
față de celălalt. Relația de antonimie se poate realiza și prin intermediul prefixelor.
Exemple:
a lega – a dezlega
a confirma – a infirma
făcut – desfăcut
Antonimele trebuie să aparțină aceleiași părți de vorbire (de exemplu, un
adjectiv nu poate fi antonimul unui substantiv). Deși unor cuvinte li se pot adăuga
prefixe, aceasta nu înseamnă că ele devin automat antonimele cuvintelor în forma lor
fără prefixe (de exemplu, bun și nebun nu sunt antonime).
Alte exemple:
sus – jos
tare – moale
încet – repede
ud – uscat
vesel – trist

Polisemia
Polisemia (sau polisemantismul) este capacitatea unui cuvânt de a avea mai
multe înțelesuri, sau de a indica însușirea semantică pe care o au în comun mai multe
obiecte. În alte cuvinte, termenii polisemantici au aceeași formă, înțelesuri diferite, dar
nu sunt omonime, întrucât derivă dintr-un sens primar, la care se adaugă înțelesurile
secundare.
Exemple:
Mă doare spatele.
Un artist de succes are în spate o întreagă echipă.
Furculița a căzut de pe masă.
Copiii au întârziat la masă.
Astăzi am luat nota zece la examen.
Cântărețul nu a atins nota cea înaltă la concert.

15
Gabriela.B

Unități frazeologice

Arhaismele
Arhaismele sunt cuvintele, grupurile de cuvinte și formele învechite, care fie nu
se mai utilizează deloc în prezent, fie se folosesc foarte rar. Cauzele care au condus la
învechirea termenilor sunt: dispariția obiectelor, îndeletnicirilor sau a instituțiilor
denumite de aceștia, înlocuirea unor cuvinte arhaice cu neologisme, inflexibilitatea lor
(imposibilitatea derivării sau a compunerii și astfel, a generării de noi cuvinte și
înțelesuri), precum și preferința generală pentru sinonimele acestora.
Arhaismele se împart în patru mari categorii:
Arhaismele fonetice: categoria cu exemplele cele mai numeroase. Aceasta
cuprinde forme învechite, dispărute (sau păstrate doar la nivel regional) ale unor
termeni de uz general și actual.
Exemple:
a împle = a umple
slută = urâtă
căldare = cazan
a molări = a fotografia
Arhaismele lexicale. Această categorie cuprinde un număr mare de termeni
care denumesc funcții, îndeletniciri ranguri, acțiuni și obiecte ce aparțin unor timpuri
trecute.
Exemple:
vornic = înalt dregător, parte a Sfatului domnesc, responsabil de supravegherea Curții,
precum și de conducerea afacerilor interne ale țării de are aparținea
postelnic = titlu oferit unui mare boier, parte a Sfatului domnesc, care se ocupa de
camera de dormit a domnitorului, precum și de organizarea audiențelor cu acesta
agie = poliție
Anumite arhaisme se păstrează doar sub forma unor expresii sau locuțiuni.
Exemple:
a face hatârul (cuiva) = a face cuiva pe plac
a munci pe brânci = a munci din greu
a veni (cuiva) de hac (origine turcească) = a învinge, a „pune la punct” (pe cineva)
Arhaismele gramaticale. Aceste arhaisme nu sunt numeroase, categoria fiind
formată din arhaisme morfologice și sintactice (ca urmare a unor reguli gramaticale
trecute ce diferă de cele din prezent):
Pluralul vechi:
• Cu terminația „-e”: aripe, fântâne
• Cu terminația „-uri”: palaturi, visuri
Forme de singular neutru terminat în „-iu”: trădătoriu, mâncătoriu
Forme cu caz vocativ și gen masculin terminate în „-e”: meștere, prințe
16
Gabriela.B

Diverse forme ale pronumelor demonstrative: cela (acela), aceștii (acești)

Arhaisme [Link] grup de arhaisme cuprinde termenii care există în
continuare în limba română, dar și-au schimbat sensul de-a lungul timpului. Așadar, nu
cuvântul în sine, ci sensul acestuia s-a pierdut de-a lungul timpului.
Exemple:
carte (se utiliza în trecut cu sensul de „scrisoare”)
limbă (sensul trecut este acela de „grai”)
mândru (înainte însemna „înțelept”)
om (cu sens de „bărbat”)

Regionalismele
Regionalismele sunt termenii (și formele acestora) caracteristici unei anumite
zone geografice. În funcție de nivelul lingvistic la care acestea se manifestă,
regionalismele pot fi:
Regionalisme fonetice (forme cu circulație restrânsă a unor termeni general
uzuali)
Exemple: chișior (picior), sănătace (sănătate), deșt (deget)
Regionalisme gramaticale (cuprind forme gramaticale caracteristice unei
anumite regiuni geografice)
Exemple:
oi lucra (formă a viitorului „voi lucra”) – Moldova
mâncă (în loc de „mănâncă”), „mere” (în loc de „merge”) – Transilvania
Regionalisme lexicale (termeni cu circulație limitată la o zonă geografică
specifică)
Exemple:
Moldovenisme – barabule (cartofi), curechi (varză), omăt (zăpadă)
Ardelenisme – porodici (roșii), parapleu (umbrelă)
Regionalisme semantice (sensuri diferite ale aceluiași cuvânt, organizate în
funcție de aria lor dialectală)
Exemple:
„ginere” = „mire” (în sudul țării)
„deloc” (sau „dăloc”) = „numaidecât”, „imediat” (în Banat)

Neologismele
Neologismele sunt cuvintele împrumutate relativ recent din alte limbi de către
vorbitorii limbii române.
Exemple:
Împrumuturi din limba latină (latină savantă): ager, colocviu, curriculum, capabil
Împrumuturi din limba franceză: economic, frază, sufleu, recensământ, turnant,
guvernamental

17
Gabriela.B

Împrumuturi din limba germană: boiler, prodecan, sortiment

Împrumuturi din limba italiană: capodoperă, tempo, incognito, realmente, adagio,
agenție
Împrumuturi din limba engleză: computer, baschet, ofsaid, meci, scor

Familia lexicală
Familia lexicală cuprinde totalitatea cuvintelor înrudite ca sens, care au același
radical și pornesc de la același cuvânt de bază. În general, o familie completă de
cuvinte cuprinde: cuvântul de bază (termenul de la care se pornește în construirea
familiei), radicalul (elementul comun întâlnit la cuvintele membre ale familiei; poate fi
sau nu identic cu termenul de bază) și cuvintele derivate.

Cuvântul de bază
Exemple:
bun – bună, bunicică, bunătate, îmbunătățire
nou – nouț, noutate, înnoit

Radicalul
Exemple:
linie – liniar, aliniat
cred – credință, credul, încredere

Cuvintele derivate
Acestea sunt cuvintele formate prin adăugarea de prefixe sau sufixe la cuvântul
de bază, generând astfel un cuvânt nou.
Exemplu: a lega – dezlega, legământ, legătură

Câmpul lexico-semantic
Câmpul lexico-semantic cuprinde totalitatea cuvintelor care aparțin unei arii
semantice unitare. În alte cuvinte, el însumează termenii care aparțin aceluiași
domeniu, dar ale căror trăsături de sens diferă. Spre deosebire de familia lexicală,
câmpul lexico-semantic reunește un număr mai mare de termeni, întrucât mecanismul
de asociere este mult mai permisiv.
De exemplu, se pot construi câmpuri semantice cu ajutorul unor cuvinte ce
denumesc:
 Fenomene ale naturii: furtună, fulger, tornadă, tunet, uragan, ploaie, viscol etc.
 Culori: roșu, verde, albastru, roz, violet etc.
 Plante etc.
În mod paradoxal, asocierea dintre acești termeni în cadrul câmpurilor lexicale
ne ajută să observăm mai bine diferențele dintre semnificațiile lor. De exemplu, deși

18
Gabriela.B

„tornadă” și „uragan” sunt ambele fenomene ale naturii, ele denumesc fenomene
diferite (uraganul se formează pe apă, în timp ce tornada, pe uscat etc.).

Tautologia
Tautologia este o greșeală de exprimare ce constă în reluarea inutilă a unei idei
exprimate prin aceleași cuvinte. Spre deosebire de pleonasm (eroare care se manifestă
mai subtil decât tautologia), această greșeală presupune repetarea acelorași termeni în
cadrul unui enunț.
Exemple: „urmează următorul invitat”, „a rămas și n-a plecat”, „averse scurte de
ploaie”.
În cadrul exprimărilor sentențioase există și o falsă tautologie, prin intermediul
căreia se evidențiază caracteristicile unui concept sau pe cele ale unei idei. În acest
caz, repetarea cuvântului se realizează în mod intenționat, având astfel un efect de
intensificare. Tautologiile care au rol de mijloace stilistice sunt, în general, admise.
Exemple: „bărbatul tot bărbat”, „legea-i lege pentru toți”, „există oameni și oameni”,
„datoria e datorie”, „Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă” („Plugușorul”).

19
Gabriela.B

[Link] și părțile de vorbire

Morfologia este acea parte a gramaticii care se ocupă de studiul regulilor de
formare a cuvintelor, în special de studiul părților de vorbire.
Părțile de vorbire sunt cuvinte sau locuțiuni care se grupează în funcție de
sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. ele pot
fi clasificate în părți de vorbire flexibile și părți de vorbire neflexibile.

Părți de vorbire flexibile (îşi modifică partea de vorbire)

Substantivul
Substantivul este partea de vorbire flexibilă ce denumește: ființe, obiecte,
fenomene ale naturii, sentimente, stări sufletești, precum și unele noțiuni abstracte.
Acesta este o parte de vorbire principală, care poate fi înlocuit de pronume (o
altă parte de vorbire) și poate fi:
Propriu: se utilizează pentru nume de persoane, localități și alte repere
geografice, nume de instituții și alte asemenea denumiri, scrise întotdeauna cu
majusculă (indiferent de poziția ocupată în cadrul propoziției).
Exemplu: Andreea a plecat într-o călătorie lungă prin Europa.
Comun: denumește obiecte de același fel și se scrie cu literă mică (cu excepția
cazului în care se află la începutul unei propoziții).
Exemplu: Produsele vândute în piață sunt numeroase: fructe, legume, produse lactate
și carne.

În funcție de forma substantivului, acesta poate fi:

 Simplu: se constituie dintr-un singur cuvânt
Exemplu: pisică, școală, carte
 Compus: se constituie din două sau mai multe cuvinte
Exemplu: pisică-de-mare, Piatra Neamț, Câmpulung Muscel

Genurile substantivelor
Substantivele pot avea unul din trei genuri:
 Feminin
Exemple: fată (o fată – două fete), masă (o masă – două mese)

20
Gabriela.B

 Masculin
Exemple: băiat (un băiat – doi băieți), câine (un câine – doi câini)
 Neutru
Exemple: scaun (un scaun – două scaune), pahar (un pahar – două pahare)
Substantivele epicene sunt acele substantive care au formă unică pentru
masculin, feminin și neutru.
Exemple:
cămilă, girafă, persoană, rudă, etc. - încadrate la genul feminin
hipopotam, struț, rector, decan, părinte, etc. - încadrate la genul masculin
animal, mamifer, etc. - încadrate la genul neutru

Numărul substantivelor
Poate fi:
 singular (denumește un singur element)
Exemple: fruct, lemn, animal, lucru etc.
 plural (denumește două sau mai multe elemente)
Exemple: fructe, lemne, animale, lucruri etc.
Există și substantive defective de număr (au numai formă de singular sau
plural).
Exemple de substantive defective de plural: lapte, miere, vată, cinste, curaj, foame.
Exemple de substantive defective de singular: șale, zori, Mircești, Carpați.
De asemenea, întâlnim și substantive colective, adică substantive a căror formă
este de singular, dar care au înțeles de plural.
Exemple: echipă, cireadă, stol, etc.

Cazurile substantivelor
În limba română, substantivele pot avea unul din cinci cazuri:
 Nominativ
În acest caz, substantivul va răspunde la întrebările: „cine?”, „ce?” și
„care?”. Funcțiile sintactice îndeplinite pot fi acelea de: subiect, nume predicativ și
atribut.
Exemplu: Zăpada cade neîncetat. (caz nominativ, subiect) – Ce cade neîncetat?
 Acuzativ
Substantivul în cazul acuzativ răspunde la următoarele întrebări: ce?, pe cine?, pe ce?,
cu cine?, cu ce?, la cine?, la ce?, despre cine?, despre ce?, lângă cine?, lângă ce?,
de la cine?, de la ce?, unde?, de unde?, până unde?, când?, cum?, care?, ce fel de?
Funcțiile sintactice îndeplinite de substantivele în cazul acuzativ pot fi acelea
de: complement direct, complement indirect, complement de agent, atribut
substantival prepozițional, nume predicativ, complement circumstanțial de loc,

21
Gabriela.B

complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod, precum

și complement circumstanțial de scop.
Exemple:
Am văzut-o pe Ioana la magazin. (complement direct, caz acuzativ) – Pe cine am
văzut?
Cadoul este pentru Bogdan. (nume predicativ, caz acuzativ) – Pentru cine este cadoul?
Pentru cazul acuzativ există prepoziții specifice, care ajută la recunoașterea mai
ușoară a cazului, în funcție de prepoziția care însoțește substantivul. De obicei, aceste
prepoziții se regăsesc și în întrebările (mai sus menționate) ce corespund acuzativului.
Exemple de prepoziții: pentru, la, despre, de la
 Genitiv
În cazul genitiv, substantivul răspunde la întrebările: „al cui? a cui? ai cui? ale
cui?”. Acestui caz îi corespunde o marcă gramaticală: articolul posesiv (al, ai, a, ale).
Totodată, un substantiv aflat în cazul genitiv poate îndeplini una dintre
următoarele funcții sintactice: atribut substantival genitival, atribut substantival
prepozițional, atribut substantival apozițional, nume predicativ, complement
indirect, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de loc,
complement circumstanțial de mod, precum și pe aceea de complement
circumstanțial de scop.
Exemple:
Cartea Ancăi este interesantă. (atribut substantival genitival, caz genitiv) – A cui carte?
Prietenii mă așteaptă în spatele blocului. (complement circumstanțial de loc, caz
genitiv) – În spatele cui?
Observație: Substantivul se analizează, de regulă, împreună cu prepoziția sau
locuțiunea prepozițională. În cazul nostru, există un substantiv în cazul genitiv, însoțit
de locuțiunea prepozițională specifică acestui caz: „în spatele”.
Asemeni acuzativului, și cazului genitiv îi corespund prepoziții specifice, care
ajută la recunoașterea mai ușoară a acestuia, în funcție de prepoziția care însoțește
substantivul. De obicei, aceste prepoziții se regăsesc și în întrebările ce corespund
acuzativului.
Exemple de prepoziții: asupra, împotriva, înaintea, înapoia
 Dativ
Substantivele în cazul dativ determină un verb, răspunzând la întrebarea
„cui?”. Funcțiile sintactice îndeplinite de substantivele în cazul dativ pot fi acelea
de: atribut substantival prepozițional, atribut apozițional, nume predicativ,
complement indirect, complement circumstanțial de mod, precum și complement
circumstanțial de cauză.
Exemplu: I-am dat Laurei informațiile cerute. (complement indirect, cazul dativ) – Cui
am dat informațiile cerute?

22
Gabriela.B

Cazul dativ are și el anumite prepoziții care îi corespund. Câteva exemple de

prepoziții specifice cazului dativ sunt: mulțumită, grație, potrivit, conform.
 Vocativ
Substantivele la cazul vocativ nu îndeplinesc nicio funcție sintactică. Acestea
pot exprima fie o chemare, o strigare sau o invocare. Astfel, se atrage atenția asupra
intenției comunicării directe, despărțindu-se substantivul în vocativ de restul
propoziției prin virgulă. De obicei, substantivele în cazul vocativ sunt nume proprii.
Exemplu: Cristian, vino la masă! (caz vocativ, fără funcție sintactică)

Declinarea substantivelor
Declinarea (sau flexiunea) substantivului reprezintă totalitatea formelor prin
intermediul cărora se exprimă categoriile gramaticale ale acestei părți de vorbire. În
limba română, declinarea substantivelor are loc numai cu ajutorul articolului
substantival, astfel încât putem diferenția între două feluri de declinare:
 Cu articol hotărât
 Cu articol nehotărât
Acestora li se adaugă trei modele de declinare:
- Declinarea substantivelor în genul feminin
- Declinarea substantivelor în genul masculin
- Declinarea substantivelor în genul neutru
Exemple:
un copil – substantiv în cazul nominativ, număr singular, gen masculin, însoțit de
articolul nehotărât „un”
copilul – substantiv în cazul nominativ, număr singular, gen masculin, articulat cu
articolul hotărât „l”
unor scaune – substantiv în cazul genitiv, număr plural, gen neutru, însoțit de articolul
nehotărât „unor”
niște cireșe – substantiv în cazul acuzativ, număr plural, gen feminin, însoțit de
articolul nehotărât „niște”

Funcțiile sintactice ale substantivelor

Depinzând de cazurile acestuia, substantivul poate avea numeroase funcții
sintactice:
 Nominativ
Subiect: Alina este fericită.
Nume predicativ: Aceasta este Alina.
Atribut substantival apozițional: Prietena mea, Alina, își serbează ziua de naștere.
 Acuzativ
Nume predicativ: Statueta este de piatră.

23
Gabriela.B

Complement direct (cu sau fără prepoziție): Pe Alina o amuză filmul. Am

vizionat filmul.
Complement indirect: Am discutat despre Alina.
Complement circumstanțial
De mod: Am vorbit ca Alina.
De loc: Mergem la Alina.
De timp: Într-o dimineață am plecat la Alina.
De scop: Alina studiază pentru examen.
De cauză: Alina a înghețat de frig.
De agent: Povestea a fost scrisă de Alina.
Atribut substantival prepozițional: Povestea despre Alina mi-a trezit interesul.
 Genitiv
Nume predicativ: Argumentele au fost contra Alinei.
Atribut substantival genitival: Păpușa Alinei are părul blond.
Atribut substantival prepozițional: Frunzele din fața casei trebuie adunate.
Atribut substantival apozițional: Cartea prietenei mele, a Alinei, este foarte interesantă.
Complement indirect: Alina luptă împotriva rasismului.
Complement circumstanțial
De loc: Alina s-a mutat în spatele casei părinților ei.
De timp: M-am trezit înaintea Alinei.
 Dativ
Nume predicativ: Copilul devine asemenea Alinei.
Complement indirect: I-am cumpărat Alinei o carte.
Complement circumstanțial de mod: Copilul se comportă asemenea Alinei.
Atribut substantival prepozițional: Presupunerile împotriva Alinei s-au dovedit valide.
 Vocativ
Nu are funcție sintactică! Exprimă o adresare directă, o chemare și de desparte
de restul enunțului prin virgulă.
Alina, fii atentă!

Articolul
Articolul este o parte de vorbire flexibilă ce însoțește substantivul, neavând
înțeles de sine stătător. Acesta nu are funcție sintactică, fiind un instrument gramatical
(ajută la declinarea substantivului) și arată în ce măsură elementul denumit de
substantiv este cunoscut emițătorului (vorbitorului).
Articolul poate fi:
[Link]ărât – este adăugat la finalul cuvântului, indicând cu exactitate obiectul enumit.
Articolul hotărât poate fi:

24
Gabriela.B

- Hotărât propriu-zis
Exemple: l, a, e, i (cazul nominativ sau/și acuzativ): copilul (plural: copiii), mama,
muntele
Articolul hotărât propriu-zis poate fi proclitic sau enclitic. Articolul enclitic se
află la sfârșitul substantivului (floarea, copacul, plantele).
Pentru a recunoaște un articol hotărât proclitic, trebuie să identificăm situațiile
în care un articol hotărât aflat la finalul cuvântului ajunge în fața acestuia.
Exemplu: lui Carmen - „lui” este articol hotărât proclitic, întrucât nu este corectă
formularea de tip „Carmenei”. Astfel, articolul nu poate fi poziționat la sfârșitul
cuvântului, așa cum indică regula în cazul articolului hotărât. Așezându-l în fața
substantivului, acesta va deveni articol hotărât proclitic.
- Posesiv (genitival): al, ai, a, ale, alor
Acest tip de articol se poziționează înaintea unui substantiv sau a unui pronume
în cazul genitiv. De asemenea, el face parte din forma finală a pronumelui posesiv,
precum și din cea a numeralului ordinal.
Articolul posesiv plasat înaintea unui substantiv sau a unui pronume cu funcția
sintactică de atribut se acordă în gen și număr nu cu substantivul sau pronumele în
genitiv, ci cu substantivul determinat
Exemple:
soră a băiatului – surori ale băieților
frate al colegei – frați ai colegelor
- Demonstrativ (adjectival): cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor
Articolul demonstrativ stă lângă un adjectiv sau numeral și marchează legătura
dintre acestea și substantivul determinat. Se numește și „adjectival”, întrucât întărește
ideea exprimată printr-un adjectiv (ex. „fata cea frumoasă”).
Acest tip de articol se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat de
adjectivul (sau de numeralul) lângă care este poziționat.
Exemplu:
prietenul cel loial
prietenului celui loial
[Link]ărât – stă înaintea substantivului, indicând faptul că elementul denumit este
necunoscut, nedeterminat cu exactitate.
Exemple: „un”, „o”, „niște” (caz nominativ, acuzativ) „unui”, „unei”, „unor” (caz
genitiv, dativ)
Un copac, niște copaci
O floare, niște flori
Unui copac, unor copac
Unei flori, unor flori

25
Gabriela.B

Adjectivul
Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă a cărei principală caracteristică este
aceea că indică o însușire a unui obiect. Așadar, acesta apare însoțit de un substantiv,
pe care îl determină și cu care se acordă în gen, număr și caz. Când nu se află lângă
substantivul determinat, adjectivul este legat de acesta prin articolul demonstrativ
(exemplu: fata cea frumoasă).

Clasificare adjective
Adjectivele se pot clasifica:

1. După declinare
Astfel, există adjective:
a. Variabile: își schimbă forma în funcție de gen, număr și caz
(exemplu: puternic, puternică, puternici, puternice)
Variabile cu două terminații: când sunt la nr. singular, au o formă pentru
genul masculin și altă formă pentru genul feminin.
Adjectivele variabile prezintă și forme flexionare. Numărul de forme flexionare
se determină prin verificarea terminațiilor adjectivelor aflate atât la numărul singular,
cât și la plural, respectiv la genul feminin și cel masculin.
Exemple:
alb - albă - albi - albe: adjectiv variabil cu 2 terminații și 4 forme flexionare
verde - verde - verzi - verzi: adjectiv variabil cu o terminație și două forme flexionare
mic - mică - mici - mici: adjectiv variabil cu două terminații și trei forme flexionare
Variabile cu o terminație: când sunt la nr. singular, au aceeași formă pentru
genurile masculin și feminin.
Exemple:
verde, mare, subțire
câine mare – pisică mare
material subțire – bluză subțire
Formele flexionare ale adjectivului variabil
În funcție de genul, numărul și cazul acestora, adjectivele variabile pot avea:
4 forme flexionare
Din această categorie fac parte majoritatea adjectivelor propriu-zise, cu
precădere cele participiale sau gerunziale.
Exemplu: inteligent - inteligentă - inteligenți - inteligente
3 forme flexionare
Adjectivele cu trei forme flexionare se termină, de obicei, în consoanele „-c” și
„-g” sau se derivează cu sufixele „-tor”, „-esc”, „-iu” (ex. ascultător, cavaleresc,
purpuriu). Aceste adjective realizează forme comune de gen, număr și caz.

26
Gabriela.B

Exemplu: cenușiu - cenușie - cenușii - cenușii

2 forme flexionare (au forme comune de număr la ambele genuri)
Această categorie include adjectivele terminate în „-e” (ex. tulbure), într-o
consoană palatală (ex. vechi) sau în diftong (ex. albăstrui).
Exemplu: limpede - limpede - limpezi – limpezi

b. Invariabile: rămân la aceeași formă, indiferent de gen, număr și caz. De

obicei, aceste adjective sunt împrumutate din limbi străine.
Exemple: gri, bordo, dulce, precoce, vivace

2. După origine, adjectivele se împart în următoarele categorii:

a. Adjective propriu-zise
Exemple: frumos, colorat, bun, interesant, amar
b. Adjective provenite din alte părți de vorbire/conversiune:
 Adjective pronominale: provin din pronumele care determină substantivul și
se împart în:
- Adjective demonstrativ
Exemple: copilul acesta, eleva cealaltă
- Adjective nehotărâte
Exemple: unele fete, fiecare copil
- Adjective posesive
Exemple: prietenul meu, copiii lor, vecinii noștri
- Adjective negative
Exemple: niciun om, nicio lucrare
- Adjective de întărire
Exemple: profesorul însuși, eleva însăși
- Adjective relative
Exemplu: Mă întreb/ ce emisiune te interesează.
- Adjective interogative
Exemplu: Care țară din lume nu are o istorie tumultuoasă?
 Adjective provenite din verbe la participiu și gerunziu
Exemplu: fereastra deschisă, omul învățat, cartea scrisă (participiu), mâna tremurândă,
frunze fluturânde (gerunziu)
 Adjective provenite din adverbe
Exemplu: Andrei este un bărbat bine.

3. După structură
 Adjective simple
Aceste adjective sunt formate dintr-un singur cuvânt.

27
Gabriela.B

Exemple: rău, sănătos, acru, fascinant, inteligent

 Adjective compuse
- Adjective compuse scrise cu cratimă
Exemple: adjectiv + adjectiv (alb-negru, științifico-fantastic), adverb + adjectiv (rău-
platnic, sus-pus)
- Adjective compuse scrise într-un singur cuvânt
Exemple: adverb + adjectiv (binemeritat, răufăcător, binevenit), a + tot + adjectiv
(atotștiutor, atotfăcător), ne + mai + adjectiv (nemaiauzit, nemaipomenit), precum și
adjective constituite din elemente de compunere lipsite de sens de sine stătător și un
adjectiv simplu (semiînchis, bianual, multidezvoltat)
 Locuțiuni adjectivale
Locuțiunile adjectivale reprezintă o grupare formată din două sau mai multe
cuvinte care, împreună, au valoarea unui adjectiv și se comportă ca un adjectiv.
Acestea pot fi însoțite de articolul demonstrativ (omul cel cu carte) și pot avea grade
de comparație (culoarea mai bătătoare la ochi).
Exemple: de bună credință, bătut în cap, cu scaun la cap

Acordul adjectivului cu substantivul

Adjectivul se va acorda în mod obligatoriu în gen, număr și caz cu substantivul
sau pronumele determinat, după cum urmează:
Exemplu: om furios – femeie furioasă – oameni furioși
Când ne confruntăm cu o situație în care adjectivul face referire la varii
substantive (nume de ființe) de genuri distincte, masculinul are prioritate.
Exemplu: Băiatul și fata vecinei sunt gălăgioși.
În această situație, se va evita plasarea adjectivului la genul masculin, numărul
plural, în poziția imediat următoare față de substantivul feminin. Astfel, pentru
evitarea confuziilor și a exprimării forțate, vom alege formulările de tip „pisicile și
câinii jucăuși”, nu „câinii și pisicile jucăuși”.

Gradele de comparație ale adjectivului

Adjectivele pot avea unul din trei grade de comparație (în funcție de nivelul la
care se manifestă însușirea denumită de către adjectiv):
Pozitiv
Acest grad de comparație arată, pur și simplu, însușirea unui obiect, fără ca
aceasta să fie comparată cu însușirea altui obiect (sau cu cea a aceluiași obiect,
manifestată într-un context diferit).
Exemple: înghețata rece, cer luminos, drum lung

28
Gabriela.B

Comparativ
Acest grad de comparație exprimă intensitatea însușirii exprimate prin adjectiv,
comparativ cu alte obiecte (sau cu aceeași însușire când obiectul de află într-o situație
diferită) și este de trei feluri:
Comparativ de superioritate: mai + adjectiv
Exemple: mai scurt, mai bogat, mai frumos
Comparativ de inferioritate: mai puțin + adjectiv
Exemple: mai puțin scurt, mai puțin bogat, mai puțin frumos
Comparativ de egalitate: la fel de, tot așa de, tot atât de + adjectiv
Exemple: la fel de scurt, tot așa de bogat, tot atât de frumos
Superlativ
Gradul de comparație superlativ indică însușirea denumită de adjectiv, aflată la
nivelul cel mai înalt sau scăzut posibil, fiind de două feluri:
-Superlativ relativ (cel mai înalt grad al trăsăturii unui obiect, când este comparată
cu aceeași trăsătură sau o alta)
Exemple: cel mai înalt (superlativ relativ de superioritate), cel mai puțin
simpatic (superlativ relativ de inferioritate)
-Superlativ absolut
Acest grad de comparație exprimă trăsătura denumită de adjectiv, manifestată la
cel mai înalt nivel posibil, fără a fi comparată cu trăsăturile altui obiect (sau cu cele ale
aceluiași obiect, manifestate într-un context diferit).
Exemple: superlativ absolut exprimat prin adverbe și locuțiuni adverbiale legate de
adjectiv prin prepoziția de (extrem de loial, grozav de isteț, teribil de inteligent,
groaznic de rece), prin expresii ce conțin un substantiv (frumoasă foc, român sadea),
prin repetarea adjectivului (viteaz, viteaz) sau prin lungirea vocalelor ce intră în
compoziția adjectivului (luuuuuuuung)
Există și adjective fără grade de comparație. Acestea:
Exprimă caracteristici care nu pot fi comparate, întrucât ele însele sugerează un
anume grad de comparație: egal, întreg, perfect, desăvârșit, secundar
Reprezentau forme ale comparativului sau ale superlativului în limba
latină: superior, inferior, major, maxim

Funcțiile sintactice ale adjectivului

Adjectivul poate avea următoarele funcții sintactice:
Atribut adjectival: Am văzut un copac înalt.
Nume predicativ: Viața este grea.
Complement indirect: Din timidă a devenit îndrăzneață.
Complement circumstanțial de timp: De mic era inteligent.
Complement circumstanțial de mod: Juriul este de acord că băiatul este mai
mult arătos decât talentat.
29
Gabriela.B

Complement circumstanțial de cauză: Cântă de fericită.

Când se află înaintea substantivului determinat, adjectivul preia articolul
acestuia.
Exemple:
fata deșteaptă – deșteapta fată
un băiat frumos – un frumos băiat

Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului

Adjectivul își poate modifica valoarea gramaticală astfel:
- prin substantivizare (devine substantiv)
„Leneșul mai mult aleargă”. (articol hotărât)
Cel leneș mai mult aleargă. (articol demonstrativ)
Un leneș nu ajunge niciodată departe în viață. (articol nehotărât)
- Poate deveni adverb:
Elevul scrie citeț. (adverb de mod, funcție sintactică de complement circumstanțial de
mod)

Pronumele
Pronumele este partea de vorbire flexibilă care are rolul de a înlocui
substantivul. Acesta contribuie la o mai bună exprimare, ajutând la evitarea repetițiilor.
Depinzând de capacitatea de schimbare a formei pronumelor în funcție de
persoană, acestea pot fi:

Pronume cu forme personale

Pronumele personal
Acest tip de pronume desemnează ființe sau obiecte, atribuindu-le una din trei
persoane. Funcțiile sintactice îndeplinite de pronumele personal sunt, în general,
aceleași cu cele ale substantivului.
Exemple: eu, tu, ele, vouă, ție, mie

Pronumele personal de politețe

Spre deosebire de cel anterior, acest pronume are forme doar pentru persoanele
a II-a și a III-a. Pronumele personale de politețe sunt, după cum urmează: dumneata,
dumneavoastră, dumitale, dumnealui, dumneaei, dumnealor.
Atenție! Potrivit Gramaticii de bază a limbii române, pronume dânsul, dânsa,
dânșii, dânsele sunt incluse în clasa pronumelor de politețe, exprimând o formă
atenuantă de politețe.

30
Gabriela.B

În manualele școlare aceste pronume sunt incluse în clasa pronumelor personale

prin care se exprimă gradul minim de politețe.
Pe lângă acestea, mai există pronume de politețe rar întâlnite, fiind considerate
locuțiuni pronominale de politețe sau formule reverențioase: Domnia (ta, sa, lui,
voastră), Măria (ta, sa, lui, voastră), Înălțimea (ta, sa, lui, voastră), Excelența (ta, sa,
lui, voastră). Acestora li se adaugă forme afective precum: mata, mătăluță, matale,
tăluță etc.
Observație: Pronumele poate deveni adjectiv pronominal atunci când este
poziționat lângă un substantiv pe care îl determină, înlocuind, astfel, un posibil
adjectiv.
Exemplu:
Părinții lui sunt acasă. - adjectiv
Ai lui sunt acasă. – pronume

Pronumele reflexiv
Acest tip de pronume are rolul de a înlocui denumirea obiectului asupra căruia
are loc acțiunea unui verb. Pronumele reflexiv are forme propriu-zise doar pentru
persoana a III-a (pe sine, sieși, sie). Celorlaltor persoane le corespund forme
neaccentuate ale pronumelui personal (cu valoare de pronume reflexiv).
Tipurile de pronume reflexiv sunt următoarele:
Reflexivul dinamic – exprimă o acțiune la care subiectul participă în mod
intens.
Reflexivul dinamic se construiește cu pronume în cazul acuzativ sau dativ.
Exemple:
Andrei se gândește la viitorul familiei lui.
Eu mă duc la școală.
Reflexivul obiectiv – exprimă coincidența dintre subiectul și obiectul acțiunii.
Exemple:
Eu mă încalț repede.
Fetele se îmbracă încet.
Reflexivul reciproc – exprimă o acțiune realizată de două sau mai multe ființe,
unde fiecare dintre cele două suportă consecințele acestei acțiuni.
Exemple:
Este greu când vecinii nu se tolerează.
Nu s-au căsătorit deși se iubesc.

Pronumele de întărire
Acest pronume are rolul de a evidenția persoana la care se face referire. Astfel,
pronumele de întărire accentuează numele obiectului desemnat de substantivul sau de
pronumele pe care acesta îl determină.

31
Gabriela.B

Formele pronumelui personal de întărire în limba română sunt, după cum

urmează:
 însumi (persoana I, masculin, singular), însuți (persoana a II-a, masculin,
singular), însuși (persoana a III-a, masculin, singular)
 înșine (persoana I, masculin, plural), înșivă (persoana a II-a, masculin
plural), înșiși (persoana a III-a, masculin, plural)
 însămi (persoana I, feminin, singular), însăți (persoana a II-a, feminin,
singular) însăși (persoana a III-a, feminin, singular)
 însene (persoana I, feminin, plural), însevă (persoana a II-a, feminin,
plural), însele (persoana a III-a, feminin, plural)

Pronumele posesiv
Pronumele posesiv înlocuiește numele posesorului unui obiect, sentiment, al
unei opinii etc. Este precedat, de regulă, de articolul posesiv și are forme variate, care
se modifică în funcție de genul și numărul substantivului care indică elementul
posedat.
Lista pronumelor posesive în limba română este următoarea: al meu, al tău, al
său (al lui, al ei), al nostru, al vostru, a mea, a ta, a sa, (a lui, a ei), a noastră, a
voastră, ai mei, ai tăi, ai săi, ai noștri, ai voștri, ale mele, ale tale, ale sale (ale lui, ale
ei), ale noastre, ale voastre, ale lor.
Pronumele posesiv poate avea valoare:
 relativă, în cazul în care acesta înlocuiește doar numele posesorului
 absolută, în cazul în care acesta substituie atât numele obiectului posedat, cât și
pe cel al posesorului. Se utilizează mereu împreună cu articolul posesiv (al, a,
ai, ale), care îl precedă.
Observație: Aflat la persoana a III-a, numărul plural, pronumele posesiv nu
are formă proprie. Se folosește, în această situație, forma pronumelui personal de
persoana a III-a, număr plural „lor”.

Pronume fără forme personale

Pronumele demonstrativ
Pronumele demonstrativ este acela care se află în locul unui substantiv, arătând
apropierea sau depărtarea obiectului (atât în spațiu, cât și în timp). Acest tip de
pronume indică și identitatea obiectului cu sine însuși, precum și diferențierea lui de
alte obiecte.
Tipurile de pronume demonstrative sunt, după cum urmează:
 pronume demonstrative de apropiere: acesta, aceasta, aceștia, acestea;
 pronume demonstrative de depărtare: acela, aceea, aceia, acelea;
 pronume demonstrative de identitate: același, aceeași, aceiași, aceleași;
 pronume demonstrative de diferențiere: celălalt, cealaltă, ceilalți, celelalte;

32
Gabriela.B

 (de diferențiere) care indică depărtarea: celălalt, cealaltă, ceilalți, celelalte;

 (de diferențiere) care indică apropierea: cestălalt, ceastălaltă, ceștilalți,
cestelalte.
Pronumele nehotărât
Deși pronumele nehotărât înlocuiește un substantiv, el oferă foarte puține
informații despre obiectul înlocuit. În funcție de ceea ce exprimă substantivul înlocuit,
pronumele nehotărât poate fi de două tipuri:
 Cel care înlocuiește persoane (cineva, oricine, altcineva)
 Cel care înlocuiește obiecte (altceva, orice)
În funcție de structura lor, pronumele nehotărâte pot fi:
 Simple (unul/unii, altul/alta)
 Compuse (orișicare, fiecare, oricât)

Pronumele negativ
Acest tip de pronume exprimă inexistența unei ființe sau a unui obiect. Din
punct de vedere structural, pronumele negative se clasifică astfel:
 Pronume negative simple: nimeni, nimic
 Pronume negative compuse: niciun, nicio

Pronumele interogativ
Pronumele interogativ se regăsește doar în propoziții interogative, înlocuind un
substantiv așteptat ca răspuns în cadrul acestora.
Exemple: ce?, cine?, care?

Pronumele relativ
Pronumele relativ stabilește relația dintre o propoziție subordonată și regenta
acesteia. Așadar, acest tip de pronume se va utiliza doar în cadrul unei fraze, având
același rol cu cel al conjuncțiilor subordonatoare și al adverbelor relative.
Pronumele relativ poate substitui:
 un substantiv
Exemplu: Omul care nu muncește este leneș.
 un pronume
Exemplu: – Voi, care le știți pe toate, faceți treaba în locul meu!
 o propoziție
Exemplu: S-a întors de la școală trist, ceea ce mă pune pe gânduri.
Din punct de vedere al formei pe care o poate avea, pronumele relativ poate fi:
 simplu (ce, cine, care)
 compus (ceea ce, cel care)

33
Gabriela.B

Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui

Depinzând de cazul în care se află, pronumele poate îndeplini diverse funcții
sintactice, după cum urmează:

Nominativ
 subiect: El caută o carte.
 nume predicativ: Favoriții sunt ceilalți.

Acuzativ
 complement direct: Îi văd pe aceia.
 complement indirect: Se gândește la noi.
 complement de agent: Construcția a fost gândită de ea.
 complement circumstanțial de loc: Voi călători până la ei.
 complement circumstanțial de timp: Fetele au ajuns după ei.
 complement circumstanțial de mod: Gândești ca ea.
 complement circumstanțial de cauză: A lipsit din cauza lor.
 nume predicativ: Cadourile sunt pentru ai ei.
 atribut prepozițional: Un verișor de-al lor a venit în vizită.

Genitiv
 atribut genitival: Câinele acestora a fost vaccinat.
 nume predicativ: Meritul este al lui.
 complement indirect: Ea a luat vina asupra ei.
 complement circumstanțial de cauză: A plâns din cauza acelora.
 complement circumstanțial de timp: Studenții au plecat înaintea lui.
 complement circumstanțial de loc: Mașina s-a oprit în spatele ei.

Dativ
 complement indirect: Nu i-am spus povestea mea.
 atribut pronominal: Copilul își pune fularul pe cuier.
 complement circumstanțial de timp: A ajuns la serviciu potrivit lui.
 nume predicativ: Copilul va deveni asemeni lui.

34
Gabriela.B

Numeralul
Numeralul este partea de vorbire flexibilă care exprimă determinarea numerică
a obiectelor, persoanelor, fenomenelor etc. Acesta poate denumi fie ordinea acestora,
fie cantitatea (exprimată numeric), în funcție de clasa de numerale căreia îi aparține.
De cele mai multe ori, numeralul determină un substantiv, iar poziția acestuia este
înaintea substantivului determinat.

Clasificarea numeralelor după sens:

- Numeral cardinal
Acesta exprimă fie un număr abstract, fie numărul elementelor menționate într-
o propoziție sau frază. Numeralele cardinale pot fi:
 Numerale cardinale propriu-zise: doi, trei, cinci, nouă etc.
 Numerale colective: amândoi, tustrei etc.
Aceste numerale se utilizează pentru a exprima ideea de însoțire, de grupare a
elementelor.
 Numerale multiplicative: înzecit, triplu, dublu etc.
Numeralele multiplicative se utilizează pentru a exprima creșterea cantității unui
obiect sau a unei acțiuni în mod proporțional și precis.
 Numerale distributive: câte doi, câte patru etc.
Aceste numerale exprimă gruparea și repartizarea numerică a elementelor menționate
în cadrul unei propoziții sau fraze.
 Numerale fracționare: treime, sfert, jumătate etc.
 Numerale adverbiale: de trei ori, de șapte ori etc.
Numeralele adverbiale arată de câte ori o anumită trăsătură (exprimată printr-un
adjectiv sau adverb) este superioară (sau inferioară) unei alte caracteristici.
- Numeral ordinal
Acesta exprimă ordinea numerică a obiectelor în cadrul unei înșiruiri.
Ex. primul, al doilea, al treilea

Clasificarea numeralelor după structură

`Numerale simple: doi, patru, zece
Numerale compuse: cincizeci, șaisprezece, douăzeci și unu

Valoarea substantivală, adjectivală și adverbială a numeralului

Valoarea substantivală
Spunem despre numeral că are valoare substantivală atunci când este utilizat de
unul singur într-un anumit context. Astfel, numeralul cu valoare substantivală nu arată
nici numărul elementelor denumite printr-un substantiv, nici ordinea acestora.

35
Gabriela.B

Numeralele începând cu „douăzeci” vor avea valoare substantivală chiar și în

cazul în care vor fi urmate de un substantiv, când acel substantivul este legat de
numeral prin prepoziția „de”, având funcția sintactică de atribut prepozițional.
Exemplu: Copiii au cumpărat treizeci și patru de mărțisoare.

Exemple de numerale cu valoare substantivală:

Numeralele simple (și compuse) cardinale: Cei patru au vorbit ultimii.
Numeralele ordinale: Al treilea a ieșit din casă.
Numeralele cardinale colective: Amândoi au întârziat la cursuri.
Numeralele multiplicative: Jumătatea câștigului a fost a ei.
Numeralele distributive: Câte cinci au plecat în excursie.

Valoarea adjectivală
Un numeral cardinal (de la „unu” la „nouăsprezece”) sau ordinal are valoare
adjectivală când se află lângă un substantiv. Exemple de numerale cu valoare
adjectivală:
 Numeralele cardinale (simple sau compuse): Au sosit la
școală șaisprezece elevi.
 Numeralele ordinale: Mi-a plăcut cel mai mult a treia melodie.
 Numeralele cardinale colective: Tustrei frații fetei aveau părul blond.
 Numeralele multiplicative: Munca dublată va da rezultate mai bune.
 Numeralele distributive: Am cumpărat câte trei cărți pentru fiecare copil.

Funcțiile sintactice ale numeralului

Numeralele pot avea următoarele funcții sintactice:
 Subiect – Șase au ajuns la timp.
 Complement direct – L-am observat pe primul.
 Complement indirect – Am scris despre cel de-al treilea.
 Complement circumstanțial de mod – A plătit înzecit pentru fapta comisă.
 Complement circumstanțial de loc – Am parcat mașina în spatele celei de-a
doua.
 Complement circumstanțial de scop – Urmează două teste, iar
pentru amândouă am omis să învăț.
 Nume predicativ – Andreea este a patra.
 Atribut – Femeia avea patru fete.

36
Gabriela.B

Verbul
Verbul este partea de vorbire principală și flexibilă care exprimă o acțiune, o
stare sau, pur și simplu, existența. Din punctul de vedere al capacității de flexiune,
verbul este cea mai complexă parte de vorbire, întrucât poate lua forme variate și
numeroase.
Prezintă categorii gramaticale caracteristice, care cer o flexiune proprie
verbului, numită conjugare. Fiind o parte de vorbire independentă, verbul poate forma
o propoziție de unul singur.

În funcție de referirea la persoană, această parte de vorbire poate fi:

Verb personal
Are forme pentru toate persoanele. El permite existența unui subiect cu care se
va acorda întotdeauna în persoană și număr, conjugându-se la toate persoanele.
Exemplu: a dormi (eu dorm, tu dormi, el/ea doarme, ei/ele dorm)

Verb impersonal
Are numai o formă, pentru persoana a III-a, numărul singular. Acțiunea
exprimată prin verbul în cauză nu poate fi atribuită unei persoane. Un exemplu care
aparține acestei categorii este cel utilizat în comunicarea referitoare la datele
meteo: ninge, plouă, se întunecă etc. În situația în care verbele impersonale sunt
întâlnite alături de un subiect gramatical, avem de-a face cu formulări de tipul „verbul
predicativ a fi + subiect”.
Exemplu: E luni și este frig afară.
În cazurile în care verbul unipersonal are drept subiect o propoziție subordonată
subiectivă, construcția în cauză se va realiza îndeosebi cu verbe de tipul: trebuie, se
întâmplă, se face, se obișnuiește etc.
Exemplu: Se întâmplă/ să nu avem de ales.

Verb unipersonal
Are doar forme pentru persoana a III-a (singular și plural).
Exemple: a se uza, a mieuna, a oua etc.

În funcție de capacitatea de a primi un complement direct, verbele se clasifică

în:
Verb tranzitiv
Verbele tranzitive permit asocierea cu un complement direct. Altfel spus, verbul
tranzitiv denumește o acțiune care se răsfrânge în mod direct asupra unui element.
Exemple:
L-am sunat pe Andrei.
Cânt o melodie lentă.
37
Gabriela.B

Nu sunt tranzitive verbele precum: a se baza, a se supăra, a se înfuria, a conta,

a se sprijini (pe...).

Verb intranzitiv
Verbele intranzitive nu permit asocierea cu un complement direct. Astfel, acest
tip de verb acceptă numai relația cu un complement indirect sau circumstanțial.
În această categorie sunt incluse: verbele de mișcare (a pleca, a sosi, a merge),
verbele reflexive (a se gândi, a se teme, a se trezi), precum și verbele care exprimă o
stare (a sta, a dormi).

În funcție de felul în care își modifică rădăcina în timpul conjugării, verbele se

clasifică în:
Verb regulat
Verbul regulat nu își modifică niciodată rădăcina în timpul conjugării.
Exemple: a dormi, a ridica, a rupe, a dansa etc.

Verb neregulat
Verbul regulat își poate modifica rădăcina în timpul conjugării.
Exemple: a fi, a dori, a bea, a vedea etc.

Verb defectiv
Verbele defective au o conjugare incompletă, lipsindu-le formele flexionare
pentru unele moduri, timpuri, persoane.
Exemple: a rage, a divide, a deceda, a se sinucide, a consta.

În funcție de rolul sintactic și morfologic:

Verb auxiliar
Verbele auxiliare sunt acelea care ajută la formarea modurilor și a timpurilor
compuse, precum și la cea a diatezei pasive.
Exemplu: a fi, a vrea, a avea
Drumul a fost plăcut, dar aș fi vrut să dureze mai puțin.

Verb predicativ
Acesta poate forma singur predicatul dacă se află la un mod predicativ. Astfel,
de obicei, verbul predicativ îndeplinește de unul singur funcția sintactică de predicat
verbal.
Exemplu: Bărbatul mănâncă.

38
Gabriela.B

Verb copulativ
Acesta nu poate îndeplini de unul singur funcția de predicat verbal, astfel încât,
împreună cu numele predicativ, devine predicat nominal. Verbul copulativ este
intranzitiv și acceptă însoțirea cu un adjectiv (ex. El este inteligent.).
Verbele copulative fac conexiunea dintre subiect și numele predicativ, având
rolul unor instrumente de legătură. Ele pot lipsi din context, întrucât sensul lor lexical
nu este unul puternic (exemplu: Eu sunt pictor, el – tâmplar.).
Exemple de verbe copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a se face, a ieși, a rămâne, a
părea, a însemna

Diatezele verbale
Diateza indică relația dintre acțiunea exprimată prin verb și participanții la
aceasta (altfel spus, relația dintre agent – autorul acțiunii – și pacient – cel asupra
căruia se răsfrâng consecințele acțiunii). Depinzând de definiția diatezei și de criteriile
care decurg din aceasta, în limba română regăsim între două și șase diateze. Cele mai
semnificative dintre acestea sunt: diateza activă, pasivă și reflexivă.

Diateza activă
Un verb aflat la diateza activă indică faptul că acțiunea este făcută de către
subiectul gramatical (care poate fi exprimat sau nu în propoziție). Această diateză este
cel mai des întâlnită în limba română.
Exemplu: Băiatul patinează pe gheață.

Diateza pasivă
Un verb la diateza pasivă arată faptul că asupra subiectului gramatical (exprimat
sau nu) se răsfrâng consecințele acțiunii făcute de către altcineva. Diateza pasivă se
construiește cu ajutorul unui verb auxiliar și al participiului verbului de conjugat. De
cele mai multe ori, verbele la diateza pasivă sunt acompaniate de un complement de
agent, astfel încât se indică cine realizează acțiunea.
Exemplu: Regele este îmbrăcat de către supușii săi.
O modalitate bună de a diferenția între un verb la diateza pasivă și un verb
copulativ + nume predicativ este prezența unui complement de agent alături de verb.
Exemplu:
Mama este plecată la serviciu. (verb copulativ + nume predicativ)
Mama este văzută la serviciu. (diateza pasivă)

Diateza reflexivă
Această diateză indică faptul că acțiunea nu este doar realizată de către
subiectul gramatical, ci este și suferită de acesta. Verbul de conjugat se află
întotdeauna alături de pronume reflexive sau pronume personale neaccentuate utilizate

39
Gabriela.B

ca pronume reflexive. Aceste pronume nu vor avea funcție sintactică, fiind doar indici
gramaticali ai diatezei reflexive.
Exemplu: Eu m-am supărat pe Anca.
Există și cazuri în care un verb însoțit de un pronume reflexiv nu se află la
diateza reflexivă. În situațiile în care pronumele reflexiv are propria funcție sintactică,
verbele sunt la diateza activă pronominală. O bună modalitate de a testa aceste cazuri
este următoarea: se verifică dacă pronumele reflexiv poate fi înlocuit cu un pronume
personal. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci înseamnă că pronumele nu face parte
din structura verbului.
Exemplu: Și-au aruncat hârtiile la coșul de gunoi. (au aruncat – verb la diateza activă
pronominală; și – complement indirect)

Timpurile verbale
Timpul unui verb indică momentul în care se petrece acțiunea indicată de către
acesta. Forma verbului arată dacă acțiunea se petrece în prezent, trecut sau viitor.

Timpul prezent
Verbul aflat la timpul prezent indică faptul că acțiunea exprimată prin
intermediul acestuia se petrece în momentul vorbirii.
Exemplu: Alina mănâncă un măr.

Timpul trecut
Verbul aflat la timpul trecut indică faptul că acțiunea exprimată de acesta se
petrece înaintea momentului vorbirii. Există mai multe timpuri ce aparțin de cel trecut,
după cum urmează:
Imperfect
Timpul imperfect exprimă o acțiune începută în trecut, dar neîncheiată.
Exemplu: Priveam pe fereastră.
Perfect simplu
Timpul perfect simplu indică o acțiune realizată în trecut și încheiată recent.
Acest timp verbal este specific mai degrabă comunicării orale decât celei scrise.
Exemple:
Privii pe fereastră.
Făcui o prăjitură.
Perfect compus
Timpul perfect compus arată o acțiune făcută și încheiată în trecut. Se
construiește cu ajutorul verbului „a avea” (ex. Am privit, ai privit, a privit, au privit).
Exemplu: Am privit pe fereastră.

40
Gabriela.B

Mai mult ca perfect

Timpul mai mult ca perfect indică o acțiune care a fost atât începută, cât și
încheiată într-un moment trecut, înaintea unei alte acțiuni trecute.
Exemplu: Privisem pe fereastră.

Timpul viitor
Timpul viitor indică faptul că acțiunea exprimată prin intermediul verbului va
avea loc în viitor, după momentul vorbirii.
Exemplu: Eu voi privi pe fereastră.

Viitorul anterior
Timpul viitor anterior reprezintă o nuanță a viitorului și arată o acțiune care va
avea lor înaintea unei alte acțiuni viitoare.
Exemplu: Eu voi fi privit pe fereastră înainte ca el să intre în casă.

Viitorul popular
Exemplu: verbul a fi: oi fi, îi fi, o fi, om fi, îți fi, or fi

Viitorul simplu - se formează cu ajutorul verbului „a vrea” + infinitivul verbului de

conjugat
Exemplu: verbul a fi: voi fi, vei fi, vor fi, vom fi, veți fi, vor fi

Modurile verbale
Modul unui verb este forma pe care acesta o ia pentru a indica perspectiva
vorbitorului asupra acțiunii. Aceasta poate fi reală (scriu), posibilă (să scriu), dorită
sau condiționată (aș scrie) sau ordonată (scrie!).
Modurile verbului se împart în două mari categorii:
Moduri personale (predicative)
Modurile personale se numesc astfel deoarece își modifică forma în funcție de
persoană. Ele se mai numesc „predicative”, întrucât, aflate în aceste moduri, verbele
îndeplinesc funcția sintactică de predicat. Modurile personale (predicative) sunt
următoarele:
- Indicativ
Modul indicativ arată o acțiune reală exprimată la timpuri bine delimitate:
prezent, imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfect și viitor.
Exemple:
Mănânc. (prezent)
Mâncam. (imperfect)
Mâncai. (perfect simplu)
Am mâncat. (perfect compus)
41
Gabriela.B

Mâncasem. (mai mult ca perfect)

Voi mânca. (viitor)
Voi fi mâncat. (viitor anterior)
- Conjunctiv
Modul conjunctiv se construiește cu ajutorul conjuncției „să” și indică o acțiune
posibilă, aplicându-se următoarelor timpuri verbale:
Prezent: să mănânc
Perfect: să fi mâncat
- Condițional-optativ
Modul condițional-optativ indică o acțiune a cărei realizare este condiționată de
unul sau mai mulți factori. La timpul prezent, modul condițional-optativ se formează
cu ajutorul infinitivului verbului de conjugat, căruia i se adaugă una dintre formele
verbului auxiliar „a avea” (aș, ai, ar etc.). Acest mod se aplică următoarelor timpuri
verbale:
Prezent: aș mânca
Perfect: aș fi mâncat
- Imperativ
Acest mod verbal poate exprima: o rugăminte, un îndemn, un ordin sau o urare.
El prezintă atât forme afirmative, cât și negative, însă numai pentru persoana a II-a
(singular și plural).
Exemple:
Mănâncă!
Nu mâncați!

Moduri nepersonale (nepredicative)

Modurile nepersonale nu își schimbă forma în funcție de persoană,
neîndeplinind nici funcția sintactică de predicat (motiv pentru care se numesc „moduri
nepredicative”). Modurile nepersonale sunt următoarele:
- Infinitiv
Infinitivul are o marcă proprie (prepoziția „a”) în forma lui scurtă. Acesta are și
o formă lungă, fiind aplicabil la timpurile prezent și perfect.
a) Prezent: a scrie
b) Perfect: a fi scris
a) Formă scurtă: a scrie
b) Formă lungă: scriere
- Participiu
Modul participiu constituie forma caracteristică formării modurilor și timpurilor
compuse la diateza activă, pasivă și reflexivă. Acesta indică rezultatul acțiunii
denumite de verb. O trăsătură specifică a verbelor la participiu este faptul că se
termină în „t” sau „s”.

42
Gabriela.B

Verbul la participiu are valoare adjectivală când se acordă cu substantivul

determinat în gen, număr și caz.
Exemplu: Poezia scrisă a fost apreciată de critici.
Verbul la participiu are valoare substantivală dacă este articulat cu articol
enclitic sau dacă este poziționat după un articol proclitic.
Exemplu:
Onoratul merită laudele primite.
Un rătăcit a fost găsit pe stradă.
Verbul la participiu are valoare adverbială atunci când determină un verb.
Exemplu: Am comunicat deschis cu profesorul.
- Gerunziu
Modul gerunziu arată contextul în care se petrece acțiunea indicată de verb.
Acest mod verbal se construiește adăugând sufixele „ând” sau „ind” rădăcinii verbului.
Exemple: vorbind, tăcând
- Supin
Acest mod verbal arată scopul acțiunii denumite de verb, precum și destinația și
originea unui obiect. Supinul se construiește pornind de la participiul verbului și
adăugând acestuia o prepoziție simplă sau compusă.
Exemple:
Microfonul este pentru cântat. (scopul acțiunii)
Am cumpărat niște cărți de citit. (destinația obiectului)
Bătăturile sunt de la săpat. (proveniența)

Exemplu complet - verbul „a mânca” la toate modurile și timpurile

Modul indicativ

43
Gabriela.B

Modul conjunctiv Modul condițional-optativ:

Modul imperativ (are numai două forme)

 o formă pentru persoana a II-a, numărul singular: Mănâncă!
 o formă pentru persoana a II-a, numărul plural: Mâncați!
Modul participiu: mâncat
Modul gerunziu: mâncând
Modul infinitiv: a mânca
Modul supin: de/pentru/la mâncat

44
Gabriela.B

Părți de vorbire neflexibile

Adverbul
Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată caracteristici ale unei
acțiuni sau pe cele ale unei stări. Întrucât acțiunea este exprimată prin verb, adverbul
va indica însușirile acestuia.
Acesta determină sensul unui verb, al unui adjectiv (ex. aproape încheiat) sau
pe cel al unui alt adverb (ex. prea devreme). Orice verb și adjectiv pot fi însoțite de un
adverb.
Clasificarea adverbelor
1. După formă
a. Adverbe simple
Exemple: așa, altfel, aici, acolo, bine, rău
b. Adverbe compuse
Exemple: după-amiază, azi dimineață, astă-iarnă

2. După înțeles
a. Adverbe de loc
Exemple: undeva, sus, acolo, aici
b. Adverbe de timp
Exemple: târziu, devreme, ieri, astăzi
c. Adverbe de mod
Exemple: așa, altfel, mișelește, astfel, nicicum

3. Depinzând de înlocuirea unor cuvinte ce exprimă contextul,

adverbele pot fi:
a. Adverbe demonstrative
Exemple: așa cum, altfel, astfel, aici, dincolo
b. Adverbe nehotărâte
Exemple: oriunde, undeva, oricât, oarecum
c. Adverbe negative
Exemple: nicicum, niciunde, niciodată
d. Adverbe interogative
Exemple: unde, când, cum, cât

45
Gabriela.B

Gradele de comparație ale adverbului

Gradele de comparație ale adverbului reprezintă formele luate de către acesta
pentru a exprima nivelele trăsăturilor sau a contextului în care se petrece o acțiune. Nu
toate adverbele suportă grade de comparație, însă cele care o fac sunt, de obicei, cele
mai multe adverbe de mod, precum și câteva dintre cele de timp și de loc. Pentru
adverbe există următoarele grade de comparație:
1. Pozitiv
Bătrânul merge încet. (adverb de mod)
2. Comparativ
a. Comparativ de superioritate
Bătrânul merge mai încet decât de obicei.
b. Comparativ de inferioritate
Bătrânul merge mai puțin încet decât de obicei.
c. Comparativ de egalitate
Bătrânul merge la fel de încet ca de obicei.
3. Superlativ
a. Superlativ relativ
Bătrânul merge cel mai încet posibil.
b. Superlativ absolut
Bătrânul merge foarte încet.

Funcțiile sintactice ale adverbului

Adverbele pot avea următoarele funcții sintactice:
a. Atribut adverbial
Cartea de acolo este a colegului meu.
b. Nume predicativ
Este rău să refuzi un om nevoiaș.
c. Complement circumstanțial de loc
Eu voi merge altundeva.
d. Complement circumstanțial de mod
Șarpele se deplasează repede.
e. Complement circumstanțial de timp
Ajung acasă poimâine.

46
Gabriela.B

Prepoziția
Prepoziția este partea de vorbire auxiliară, neflexibilă și fără autonomie
sintactică (nu are sens de una singură), ce arată prezența a doi termeni: regentul și
subordonatul acestuia. Astfel, prepoziția exprimă un raport de subordonare în cadrul
unei propoziții sau al unei fraze.
De cele mai multe ori, prepoziția introduce atribute sau complemente în cadrul
propoziției, legându-le pe acestea de cuvintele pe care le determină: ziua de astăzi, a
da cu parul, a privi către Nord etc.

Clasificarea prepozițiilor
În funcție de structura lor, prepozițiile pot fi:
Simple
În această subcategorie sunt cuprinse:
 Prepozițiile simple primare: a, la, pe, lângă, cu, peste, împotriva etc.
 Prepozițiile simple formate prin conversiunea unor părți de vorbire
distincte: dedesubtul, înăuntrul, înaintea, împrejurul etc.
Compuse
Exemple: de pe, fără de, până la, printre, dinspre

Regimul cazual al prepoziției

Întrucât sunt poziționate înaintea unor cuvinte care se pot declina, prepozițiile
presupun ca acestea să ia anumite forme, depinzând de cazurile lor. Luând în
considerare acest regim cazual al prepozițiilor, acestea se pot clasifica și astfel:
Prepoziții cu regim de acuzativ: primare (despre, la, înainte etc. – cu excepția
prepozițiilor asupra și contra) și compuse (cu excepția prepoziției deasupra – până la,
fără de, de către etc.)
Pentru a identifica mai ușor aceste prepoziții se pot pune întrebările specifice
acuzativului: pe cine?, ce?, cu cine?, cu ce?, la cine?, la ce?, despre cine?, despre
ce etc.
Prepoziții cu regim de genitiv: cuprind prepozițiile formate în urma conversiunii
adverbelor (ex. înaintea, împrejurul, înapoia, îndătărul etc.), precum și
prepozițiile asupra, deasupra și contra (care constituiseră excepțiile în cazul categoriei
regimului de acuzativ)
Prepoziții cu regim de dativ: grație, mulțumită, datorită etc.

Locuțiunile prepoziționale
Locuțiunile prepoziționale sunt grupuri de cuvinte (expresii) formate dintr-una
sau mai multe prepoziții alături de o altă parte de vorbire, alături de care vor îndeplini
rolul unei prepoziții. Locuțiunile prepoziționale pot fi:
47
Gabriela.B

 de loc: de-a lungul, din afara, în/din afara, în/din spatele, în stânga, în
mijlocul, în jurul etc.
 de timp: în cursul, în/pe timpul, la începutul, înainte de, odată cu etc.
 de mod: asemănător cu, contrar cu, în conformitate cu, în funcţie/depinzând de,
la fel cu, potrivit cu, altfel decât etc.
 de cauză: din pricina, din cauza, întrucât etc.
 de scop: în vederea, cu scopul etc.
 condiționale: în cazul, în caz de etc.
 concesive: în pofida, în ciuda, chiar dacă etc.
 sociative: împreună cu, cu tot cu etc.
 instrumentale: cu ajutorul, prin intermediul etc.
 de relație: referitor la, cât despre, relativ la, în ceea ce privește etc.
 opoziționale: în locul, în loc de etc.
 cumulative: în afară de..., pe lângă etc.
 de excepție: cu excepția, în afară de... etc.

Funcții sintactice

Prepozițiile nu îndeplinesc funcții sintactice în mod independent. Cu toate

acestea, împreună cu partea de vorbire pe care o introduc în cadrul unei propoziții, ele
se comportă ca o singură parte de propoziție. Cel mai adesea, prepozițiile introduc un
atribut sau un complement.
Exemplu: Fata se îndepărtează de lac. (complement circumstanțial de loc)

Conjuncția
Conjuncția este o parte de vorbire neflexibilă care, asemenea prepoziției, nu
îndeplinește nicio funcție sintactică în mod independent. Rolul conjuncției este acela
de a face legătura între părți de propoziție aflate în relații de coordonare sau
subordonare (după caz). Această legătură se realizează fie între două părți de
propoziție de același fel, fie între două propoziții.

Clasificarea conjuncțiilor
În funcție de structura lor, conjuncțiile pot fi:
 simple: și, să, iar, dar, ca, ci, sau, ori etc.
 compuse: ca să, încât să, astfel încât etc.
În funcție de raporturile pe care le realizează în cadrul unei propoziții sau fraze,
conjuncțiile pot fi:

48
Gabriela.B

- Coordonatoare
Copulative: și, nici
Disjunctive: sau, ori, fie etc.
Adversative: dar, iar, însă, ci
Conclusive: deci, așadar etc.
Exemple: Fata este frumoasă și inteligentă. (conjuncția coordonatoare copulativă „și”
leagă două atribute)
Am fost la operă/ și am vizionat spectacolul. (conjuncția coordonatoare copulativă „și”
face legătura între două propoziții)
- Subordonatoare
Aceste conjuncții indică relații de subordonare între un termen regent și o
propoziție.
Exemple: dacă, fiindcă, deoarece, încât etc.
Conjuncțiile subordonatoare polivalente pot introduce varii tipuri de
subordonate (subiective, predicative, completive etc.)
Exemple: că, dacă, de, să
Conjuncțiile subordonatoare specializate au rolul de a introduce numai un
anumit fel de subordonate. Există, așadar, conjuncții subordonatoare specializate:
 de timp: Până nu ajunge mama acasă, copiii nu se joacă afară.
 de mod: precum, așa cum – Am procedat precum mi s-a ordonat.
 de cauză: deoarece, căci, fiindcă, întrucât, unde, cum – Cum nu am avut bani,
nu am cumpărat cadouri.
 de consecință: încât – E atât de frig încât port haina cea groasă.
 de concesie: deși – Deși am avertizat-o, nu a procedat corect.

Interjecția
Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care exprimă: un sentiment, un
ordin, un îndemn sau o modalitate de adresare. De asemenea, interjecțiile pot imita
sunete existente în natură: mieunatul pisicilor, ropotul ploii și alte astfel de sunete.
Aceste interjecții, care imită cu aproximație sunete sau zgomote din natură se numesc
onomatopee.

Clasificarea interjecțiilor
În funcție de structura lor, interjecțiile pot fi:
a. Simple: vai!, of!, miau!, bum! Etc.
b. Compuse: tic-tac, șontâc-șontâc, bim-bam etc.

49
Gabriela.B

După interjecții se pune întotdeauna semnul exclamării sau virgula, pentru a

sugera în acest fel intonația caracteristică acestora.
Exemple:
Pisica face „miau!”.
Măi, unde te-ai ascuns?
Dacă interjecțiile sunt formate din elemente identice și sinonime (sau elemente
ce rezultă într-o unitate), acestea se scriu cu cratimă.
Exemplu: Ceasul sună „tic-tac!”.
O interjecție căreia îi urmează un verb la modul imperativ sau conjunctiv nu se
desparte de acesta prin nici un semn de punctuație (interjecția „ia”).
Exemplu: Ia te uită ce frumos se vede marea!
În cazul repetării mai multor interjecții, acestea se despart prin virgulă sau prin
linia de unire. La sfârșit se poate utiliza, după caz, virgula sau semnul exclamării.
Exemplu: Ha-ha-ha! Mă amuză la culme glumele tale!

Funcțiile sintactice ale interjecțiilor

De obicei, interjecțiile sunt părți de vorbire lipsite de funcție sintactică. Există,

cu toate acestea, câteva instanțe în care o interjecție poate îndeplini anumite funcții
sintactice, după cum urmează:
a. Predicat
Hai la joacă!
Iată un motan!
Câinele atunci hop! (formulare rar întâlnită, specifică mai degrabă comunicării orale)
b. Subiect: Se aude de afară: tropa-tropa!
c. Nume predicativ: Era vai de el.
d. Complement direct: În sala de spectacole, am auzit: tronc!
e. Atribut: Din casa prietenei mele se aude un zgomot puternic: boc!
f. Complement circumstanțial: Pisica mieuna de zor: miau!

50
Gabriela.B

[Link] propoziției
Sintaxa este acea parte a gramaticii care se ocupă de studiul funcției cuvintelor
și propozițiilor și care stabilește regulile de împreunare a cuvintelor în propoziții și
fraze.
Cele două unități ale frazei sunt propoziția și fraza.
Părțile de propoziție reprezintă cuvinte (sau, în anumite cazuri, grupuri de
cuvinte) ce îndeplinesc diverse funcții sintactice în cadrul unei propoziții.
Părțile de propoziție se clasifică astfel:
a) Părți principale de propoziție
 Subiectul
 Predicatul
exemplu: Sorin (subiect) analizează (predicat) un text.
și
b) Părți secundare de propoziție
 Atributul
 Complementul
Părțile secundare de propoziție sunt cele care adaugă informații suplimentare
părților principale de propoziție.

Părți principale de propoziție

Subiectul
Subiectul este partea principală de propoziție care indică despre cine se
vorbește în cadrul propoziției respective. Altfel spus, subiectul arată cine efectuează
acțiunea indicată de predicatul verbal sau cine prezintă o anumită trăsătură indicată de
numele predicativ. Așadar, într-o propoziție se spune ceva despre subiect cu ajutorul
predicatului verbal sau al numelui predicativ.
Subiectul răspunde la două întrebări, și anume: „cine?” și „ce?”.
Exemple:
Mihai citește o carte. – Cine citește (o carte)?
Pe masă se află o carte. – Ce se află pe masă?
Mihai este harnic. – Cine este harnic? („harnic” = trăsătura subiectului exprimată
prin nume predicativ)

51
Gabriela.B

Clasificarea subiectelor
Depinzând de prezența lui îi cadrul propoziției, subiectul poate fi:
1. Exprimat
Subiectul exprimat poate fi simplu sau multiplu. În timp ce subiectul simplu este
constituit dintr-un singur cuvânt, cel multiplu este format din două sau mai multe părți
de vorbire coordonate între ele.
Exemple:
Andreea merge la școală. (subiect simplu)
Andreea și Alexandru merg la școală. (subiect multiplu)
Observație: În cazuri rare, în special în vorbirea populară, se poate întâmpla
să avem de-a face cu subiectul reluat. În acest caz are loc o dublă exprimare a
subiectului.
Exemplu: Aceea care a uitat să închidă ușa,/ ea este responsabilă.
2. Neexprimat
Subiectul neexprimat poate fi inclus sau subînțeles.
Cel subînțeles fie se cunoaște dintr-o propoziție anterioară, fie urmează a fi
menționat într-o propoziție ulterioară. Într-o propoziție cu subiect subînțeles,
predicatul va fi un verb la persoana a III-a.
Exemplu: Andreea merge la școală 1/ și se grăbește. 2/
Subiectul inclus este indicat în terminațiile verbelor la persoana I și la persoana
a II-a, singular și plural.
Exemplu: Alergăm către casă. (noi – subiect inclus)
Observație: Subiectul inclus este adesea prezent în cadrul propozițiilor cu
verb la imperativ, care conțin un substantiv în cazul vocativ. În aceste propoziții,
substantivul la vocativ nu trebuie confundat cu subiectul!
Exemplu: Maria, mergi mai încet! (tu – subiect inclus)

Subiectul poate fi exprimat prin următoarele părți de vorbire:

a. substantiv aflat în cazul nominativ
Exemplu:
Andrei citește.
b. locuțiune substantivală
Exemplu:
„Lauda de sine nu miroase-a bine.”
c. numeral (cu valoare substantivală) aflat în cazul nominativ
Exemple:
Trei au venit la școală. (numeral cardinal)
Amândoi sunt vinovați. (numeral colectiv)
O treime este de ajuns. (numeral fracționar)
Câte patru pleacă în excursie. (numeral distributiv)
52
Gabriela.B

Al cincilea a câștigat cursa. (numeral ordinal)

d. pronume aflat în cazul nominativ
Exemple:
Ei au ajuns mai devreme. (pronume personal)
Dumneavoastră aveți o opinie controversată. (pronume personal de politețe)
Al tău a reușit la examen. (pronume posesiv)
Aceea este mai frumoasă. (pronume demonstrativ)
Toți merită câte un premiu. (pronume nehotărât)
Niciuna nu îmi place foarte mult. (pronume negativ)
Cine vrea să se joace în parc? (pronume interogativ)
Să vorbească cine a ridicat mâna. (pronume relativ)
e. verb la diferite moduri
Exemple:
A pierde o persoană dragă este o nenorocire. (infinitiv)
De învățat mai mult este util. (supin)
Se aude strigând. (gerunziu)
f. locuțiune verbală
Exemplu:
A cădea de acord asupra unei probleme este dificil. (infinitiv)
Este greu de băgat de seamă adevărul. (supin)
g. interjecție (doar după un reflexiv-pasiv impersonal)
Exemplu:
Se aude poc!
Există cazuri în care propozițiilor le lipsește subiectul. Acestea sunt propozițiile
care conțin verbe impersonale, care indică adesea fenomene ale naturii. Alte exemple
includ propoziții ce conțin expresii de tip impersonal.
Exemple:
Se înserează.
Afară plouă.
E vai de capul nostru.

Subiectul și verbul „a fi” – predicat verbal și nominal

Într-o propoziție în care verbul „a fi” are sens de „a exista” sau „a se afla”,
subiectul este poziționat după predicat, fiind ușor de confundat cu numele predicativ.
Exemplu:
În cameră sunt două fete. (două fete – subiect)
Dacă substantivul aflat după predicatul verbal (exprimat prin verbul „a fi”)
indică anotimpuri, fenomene ale naturii sau stări sufletești, atunci acesta va îndeplini
funcția sintactică de subiect.

53
Gabriela.B

Exemple:
E vară.
Afară e cald.
Subiectul nu are o poziție bine determinată în cadrul unei propoziții, astfel încât
acesta se poate găsi atât la începutul, cât și la mijlocul sau la finalul construcției.
Aceeași regulă este valabilă în ceea ce privește poziția subiectului față de predicat.
Astfel, subiectul se poate afla înainte sau după acesta.
Exemple:
Maria învață bine.
Când sosește Maria înapoi acasă?
În bibliotecă citește Maria.

Predicatul
Predicatul este partea principală de propoziție care indică acțiunea făcută de
către subiect. Astfel, însuși sensul unei propoziții și existența ei depind de predicat,
drept pentru care analiza unei propoziții începe mereu cu identificarea acestuia.
Această parte de propoziție indică fie o acțiune, fie o trăsătură, fie o stare a subiectului.
Întrebările la care răspunde predicatul sunt următoarele:
 Ce face?
 Cine este?
 Ce este?
 Cum este?
Exemple:
Iulia pleacă bucuroasă în excursie.
Acest apartament este spațios.

Clasificarea predicatelor
În funcție de tipul de verb prin care este exprimat, predicatul poate fi:
1. Predicat verbal
Acest tip de predicat indică fie o acțiune, fie o stare a subiectului. Verbul prin
care se exprimă predicatul verbal se poate regăsi într-o propoziție la toate cele trei
diateze: activă, pasivă și reflexivă. Predicatul verbal este exprimat, de regulă, printr-un
verb cu înțeles de sine stătător, răspunzând la întrebarea: ce face?
Exemple:
Anca citește o carte. – Ce face Anca?
Anca citește o carte și bea ceai.

54
Gabriela.B

Observații:
 Verbul a fi nu este mereu un verb predicativ, astfel încât el poate contribui și la
formarea predicatului nominal. Pentru ca a fi să formeze predicat verbal, el
trebuie să se regăsească într-o propoziție cu unul dintre următoarele sensuri: a
se găsi, a se afla, a exista, a avea loc, a proveni, a se întâmpla, a se împlini, a
costa, a merge, a hoinări, a călători, a dura.
 În construcțiile de tipul „Mi-e dor”, „Mi-e sete”, „E vară” etc., verbul „a fi”
îndeplinește funcția sintactică de predicat verbal, iar substantivul sau pronumele
care îl însoțește va fi, la rândul lui, subiect.
 Anumite adverbe predicative nu necesită lângă ele verbul copulativ „a fi”,
îndeplinind singure funcția de predicat verbal. Acestea sunt: poate, firește,
pesemne, fără doar și poate, desigur.
Exemplu: Firește / că el vorbește cu tatăl meu.
Predicatul verbal exprimat parțial și cel neexprimat
În unele fraze, predicatul se cunoaște dintr-o propoziție anterioară, siuație în
care avem de-a face cu predicat subînțeles. În cele mai multe cazuri, predicatul
subînțeles se regăsește în dialoguri.
Exemple:
- Cu cine ai călătorit? - Cu Andrei.
Bogdan se îmbracă pentru călătorie; / Andreea, și ea. (se îmbracă – predicat subînțeles
în cea de-a doua propoziție)
Există situații în care predicatul se deduce din ceea ce indică verbul exprimat
într-o propoziție precedentă sau adverbul care se găsește în aceeași propoziție.
Exemplu:
- Astăzi ninge.
- Repede afară la joacă!
2. Predicat nominal
Acest tip de predicat este exprimat printr-un verb care nu are înțeles de sine
stătător. Spre deosebire de cel verbal, predicatul nominal exprimă o caracteristică a
subiectului și nu o acțiune a acestuia.
Formula de construcție a predicatului nominal este următoarea: verb copulativ
(la un mod personal) + nume predicativ (fie simplu, fie multiplu). Cel mai des
întâlnit verb copulativ în formarea unui predicat nominal este a fi.
Exemplu: Băiatul este leneș.
Numele predicativ reprezintă o componentă importantă a predicatului nominal,
exprimând o trăsătură a subiectului. Prin aceasta, el califică subiectul (ce este?, cum
este?), îl clasifică și îl identifică (cine este?). Astfel, numele predicativ oferă verbului
copulativ sensul care îi lipsește acestuia.
Exemplu: Apa este de băut. (este – verb copulativ; de băut – nume predicativ)

55
Gabriela.B

Numele predicativ poate fi:

a. Simplu – când este format dintr-un singur termen
Exemplu: Fata este harnică.
b. Multiplu – când se compune din mai mulți termeni.
Exemplu: Fata este harnică și inteligentă.

Poziția predicatului în cadrul unei propoziții

Într-o propoziție, predicatul se poate afla fie la începutul, la mijlocul sau la
finalul acesteia, neavând un loc bine determinat.
Exemple:
Fata citește o carte.
Citește cartea cu atenție.
În camera ei, fata citește.

Părțile de vorbire prin care se exprimă predicatul

Predicatul poate fi exprimat prin:
 verb (la mod personal) Atletul aleargă în fiecare zi.
 locuțiune verbală Leneșul taie frunze la câini cât e ziua de lungă.
 verb copulativ Andreea este o fată înțeleaptă.
 adverb predicativ Desigur / că vom participa la concurs.
 locuțiune adverbială predicativă Fără doar și poate / că vom participa la
concurs.
 interjecție predicativă Deodată, pisica hop! pe masă.

Numele predicativ poate fi exprimat prin:

 adjectiv în cazul nominativ
a. propriu-zis: Andrei este leneș.
b. provenit din verb la participiu sau gerunziu
Cerul pare înnorat.
Rana războinicului este sângerândă.
 locuțiune adjectivală Ei sunt cu picioarele pe pământ.
 substantiv aflat într-unul din următoarele cazuri:
a. nominativ: Bogdan este fratele meu.
b. acuzativ cu prepoziție: Bluza este de mătase.
c. dativ cu prepoziție: Cristian este asemenea fratelui său.
d. genitiv cu prepoziție: Eu sunt contra violenței domestice.
 locuțiune substantivală Gătitul este o bătaie de cap.

56
Gabriela.B

 pronume aflat într-unul din următoarele cazuri:

a. nominativ: Mama a rămas aceeași.
b. acuzativ însoțit de prepoziție: Darurile sunt de la ai ei.
c. dativ însoțit de prepoziție: Copilul este asemenea alor săi.
d. genitiv însoțit de prepoziție: Cetățenii au fost contra candidatului la primărie.
 numeral cu valoare substantivală într-unul din următoarele cazuri:
a. nominativ: Prietenii mei sunt cei patru de acolo.
b. acuzativ cu prepoziție: Felicitarea este de la cei doi.
c. dativ cu prepoziție: Fata este asemenea celor doi.
d. genitiv cu prepoziție: Votul a fost contra celor trei.
 verb la unul dintre următoarele moduri:
a. infinitiv: Scopul ei este de a-i ajuta pe ceilalți.
b. Supin: Exemplul lui este de urmat.
 locuțiune verbală la unul dintre următoarele moduri:
a. Infinitiv: Dorința ei este de a o scoate la capăt.
b. Supin: Comportamentul ei este de băgat de seamă.
 adverb
a. în construcții personale: Situația este astfel.
b. în construcții impersonale: Este rău că amâni examenul.
 locuțiune adverbială
Este cu putință ca ea să se răzgândească.
 interjecție
E vai de ea.

Acordul predicatului cu subiectul

Atât în cazul predicatului verbal, cât și în cel al verbului copulativ care
contribuie la formarea predicatului nominal, acordul cu subiectul se realizează în
număr și persoană.
Exemple:
Fetele mănâncă prăjituri. (fetele – persoana a III-a, nr. plural; mănâncă – persoana a
III-a, nr. plural)
Ioana este înțeleaptă. (Ioana – persoana a III-a, nr. singular; este – persoana a III-a, nr.
singular)
Numele predicativ se acordă în mod obligatoriu cu subiectul în gen, număr și
caz, dacă se exprimă prin adjectiv sau printr-o altă parte de vorbire care are valoare
adjectivală.
Exemple:
Ei sunt curioși. (ei - persoana a III-a, plural, masculin, caz nominativ; curioși –
persoana a III-a, plural, masculin, caz nominativ)

57
Gabriela.B

Alexandru venise primul în vizită. (Alexandru – persoana a III-a, singular, masculin;

primul – persoana a III-a, singular, masculin)
Există și situații în care numele predicativ nu se acordă cu subiectul. În aceste
situații, numele predicativ se exprimă fie prin substantiv, pronume, numeral, verb la
infinitiv, verb la supin sau interjecție.
Exemple:
Păpușa este a fetițelor.
Ea a refuzat a vorbi respectuos cu fratele său.
În situațiile în care avem de-a face cu construcții în care se găsește un subiect
multiplu, însoțit de un adjectiv sau de o altă parte de vorbire cu valoare adjectivală,
procedăm astfel:
 Dacă subiectul denumește ființe sau obiecte de genuri diferite, numele
predicativ va fi întotdeauna la genul masculin, numărul plural.
Exemplu: Alina și Valentin sunt frați.
 Dacă subiectul este exprimat prin substantive de genuri diferite, numele
predicativ va fi la genul feminin, numărul plural.
Exemplu: Lăcrămioara și ghiocelul sunt albe.
 Chiar dacă un singur cuvânt dintre cele care compun subiectul este la numărul
plural, numele predicativ va fi și el la plural.
Exemplu: Jacheta și mănușile sunt mici.
 Dacă subiectul multiplu este la numărul plural (dacă toate cuvintele care îl
compun sunt la plural), numele predicativ se va acorda cu cel mai apropiat
subiect.
Exemplu: Ceaiul și prăjiturile sunt proaspete.

58
Gabriela.B

Părți secundare de propoziție

Atributul
Atributul este partea secundară de propoziție care determină fie un substantiv,
fie o locuțiune substantivală, fie o parte de vorbire care are rolul de a înlocui un
substantiv (un pronume sau un numeral).
Atributul răspunde la următoarele întrebări:
 Care?
 Ce fel de...?
 Al, a, ai, ale cui?
 Cât (sau câtă, câți, câte) ?
 Al câtelea/ a câta?
Poziția atributului într-o propoziție poate varia, astfel încât el se poate afla fie
înainte, fie după substantivul determinat. Un substantiv poate avea mai mult de un
singur atribut, caz în care acestea vor putea fi determinate de alte atribute.
Exemple:
Noua angajată este o persoană eficientă, serioasă, cu putere de muncă.
Am cumpărat fructele și legumele proaspete.

Punctuația
Atributele poziționate lângă substantivul determinat nu se despart prin virgulă
dacă acestea identifică sau clasifică obiectul exprimat prin substantiv.
În schimb, dacă atributul constituie, împreună cu părțile de vorbire determinate, o
construcție cu rol explicativ (care descrie obiectul exprimat prin substantivul
determinat), acesta va fi despărțit de restul construcției fie prin virgule, fie prin linii de
pauză.
Exemplu: Băiatul acela, cel din dreapta, este fratele meu.
Cel mai adesea se situează între virgule atributele care determină un pronume
personal sau un substantiv propriu.
Exemplu: Andreea, prietena mea, este elevă.
Când atributele de același fel determină același substantiv, ele vor fi separate
prin virgulă sau conjuncții coordonatoare. Dacă atributele sunt de tipuri diferite, ele nu
se vor separa prin virgulă.
Exemple:
Păpușa blondă și frumoasă nu este ieftină.
Păpușa blondă a surorii mele este frumoasă.

59
Gabriela.B

Clasificarea atributelor
Atributul poate fi de mai multe tipuri, felul acestuia depinzând de partea de
vorbire prin care este exprimat. Astfel, există următoarele tipuri de atribute:
 Atribut adjectival
 Atribut substantival
 Atribut pronominal
 Atribut verbal
 Atribut adverbial
 Atribut interjecțional

Atributul adjectival
Atributul adjectival poate determina fie un substantiv, fie un pronume, fie un
numeral. El se acordă întotdeauna în gen, număr și caz cu substantivul determinat.

Atributul adjectival se exprimă prin următoarele părți de vorbire:

- Adjectiv propriu-zis (la diverse grade de comparație)
Exemple:
Am vizionat un documentar interesant.
interesant – atribut adjectival exprimat prin adjectiv propriu-zis la gradul pozitiv
Am vizionat un documentar foarte interesant.
foarte interesant – atribut adjectival exprimat prin adjectiv propriu-zis la gradul
superlativ absolut
- Adjectiv pronominal
Exemple:
Băiatul acesta a rezolvat problema.
acesta – atribut adjectival exprimat prin adjectiv pronominal demonstrativ
Camera mea este ordonată.
mea – atribut pronominal exprimat prin adjectiv pronominal posesiv
- Numeral cu valoare adjectivală
Exemple:
Două pisici privesc pe fereastră.
două – atribut pronominal exprimat prin numeral cardinal
Ambele pisici privesc pe fereastră.
ambele – atribut adjectival exprimat prin numeral colectiv
- Adjective provenite din verbe
Exemple:
Bătrâna cu mâini tremurânde l-a privit îndelung.
tremurânde – atribut adjectival exprimat prin adjectiv provenit din verb la gerunziu
Câmpul înverzit ne bucură privirile.
înverzit – atribut adjectival exprimat prin adjectiv provenit din verb la participiu

60
Gabriela.B

Atributul substantival
Atributul substantival determină fie un substantiv, fie un pronume, fie un
numeral și se poate exprima prin substantive în următoarele cazuri:
 Genitiv
 Acuzativ cu prepoziție
 Nominativ
 Vocativ

Atributul substantival poate fi de trei tipuri:

- Atribut substantival genitival
Acest tip de atribut răspunde la întrebarea (adresată substantivului
determinat) al, a, ai, ale cui?, putând fi însoțit fie de articolele posesive al, a, ai, ale,
fie de articolul hotărât lui.
Poziția atributului substantival genitival este, de regulă, după substantivul
determinat.
Exemplu: Blana iepurelui este foarte moale.
În unele situații, însă, între atributul genitival și articolul posesiv care se află în
compoziția acestuia sunt plasate unele atribute adjectivale.
Exemplu:
Meditam la istoria bogată a frumosului meu oraș.
a orașu(lui) – atribut genitival
frumosului, meu – determină atributul genitival
Observație: Articolul posesiv aflat înaintea atributului genitival se va acorda
întotdeauna în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină atributul.
Exemplu: Capitolele lungi ale romanului m-au plictisit.
- Atribut substantival prepozițional
Acest tip de atribut este exprimat, de regulă, prin substantiv în cazul acuzativ.
Acestui substantiv i se adaugă diverse prepoziții (de, spre, fără, în, pentru etc.) sau
adverbe de comparație (ca, cât).
Exemple:
Am ajuns într-o pădure de conifere.
În poveste, Alice s-a făcut mare cât casa iepurelui.
Pe lângă aceste părți de vorbire, atributul substantival prepozițional poate fi
exprimat și printr-un substantiv aflat în cazul genitiv și precedat de o prepoziție
(împotriva, asupra etc.) sau de o locuțiune prepozițională.
Exemplu: Acțiunile contra violenței domestice au dat rezultate.
Observații: În unele cazuri, între prepoziția și substantivul ce îndeplinește
funcție de atribut substantival prepozițional se află și alți termeni.
Exemplu: Elevii din aglomerata școală aleargă prin curte.

61
Gabriela.B

Adesea, când două sau mai multe atribute substantivale prepoziționale însoțesc
un substantiv, prepoziția se află numai înaintea primului atribut. Aceasta se petrece
numai atunci când sensul comunicării nu este modificat.
Exemplu: Am cumpărat haine de bumbac și mătase.
- Atribut substantival apozițional
Apoziția este un atribut substantival a cărui funcție semantică este aceea de a
explica, clasifica sau identifica un obiect precedent.
Exemplu: Andreea, sora mea, are șase ani.
Apoziția poate fi:
 simplă
- exprimată printr-un substantiv propriu sau comun, simplu sau compus.
 dezvoltată
- formată dintr-un substantiv și alte părți de propoziție (atribute, complemente)
Exemple:
Voi, copiii, trebuie să ascultați de părinți. (apoziție simplă)
Bogdan, colegul meu de bancă, este bolnav. (apoziție dezvoltată)

Atribut pronominal
Atributul pronominal determină un substantiv, pronume sau numeral. El se
exprimă prin următoarele tipuri de pronume:
 Personale
 De politețe
 Reflexive
 Posesive
 Relative
 Interogative
 Negative
 Nehotărâte
 Demonstrative

Atributele pronominale se împart în următoarele categorii:

- Atribute pronominale genitivale
Aceste atribute se află mereu în cazul genitiv și se exprimă prin varii tipuri de
pronume, cu excepția celui reflexiv și a celui de întărire.
Exemplu: Hainele ei sunt îngrijite.
- Atribute pronominale prepoziționale
Aceste atribute se exprimă prin diverse tipuri de pronume, aflate în cazurile:
acuzativ, genitiv sau dativ. Ele vor fi precedate de prepoziții sau locuțiuni
prepoziționale.
Exemplu: Cadoul de la Alina a fost apreciat.

62
Gabriela.B

- Atribute pronominale în cazul dativ

Aceste atribute se exprimă de cele mai multe ori prin dativul posesiv (pronume
personal și reflexiv care indică posesia).
Exemple:
Rochia-i albastră a atras privirile tuturor. (rochia sa – pronume personal)
Și-a murdărit rochia. (rochia sa – pronume reflexiv)
- Atribute pronominale apozitive
Denumite și apoziții pronominale, aceste tipuri de atribute se exprimă prin
pronume aflate în cazul nominativ. Ele pot fi simple sau dezvoltate.
Exemple:
Copiii aceia, sunt nepoții mei. (aceia – apoziție pronominală simplă)
Copiii aceia, adică cei de acolo, sunt nepoții mei. (adică cei de acolo – apoziție
pronominală dezvoltată)

Atribut verbal
Atributul verbal este exprimat prin verb la: infinitiv, supin sau gerunziu.
Exemple:
Plăcerea de a citi este resimțită de mulți dintre noi. (de a citi – verb la infinitiv)
Cerința de copiat în caiete a fost neclară. (de copiat – verb la supin)
Am văzut un tigru vânând la televizor. (vânând – verb la gerunziu)

Atribut adverbial
Acest atribut se exprimă prin diverse tipuri de adverbe. De regulă, aceste
adverbe sunt precedate de locuțiuni adverbiale sau de una dintre următoarele
prepoziții: de sau din.
Exemple:
Școala de acolo este a fratelui meu.
Cartea din spate este a profesorului.

Atribut interjecțional
Acest tip de atribut se exprimă fie prin interjecții, fie prin locuțiuni
interjecționale.
Exemple:
Sunetul poc! m-a speriat. (interjecție)
Cuvintele Doamne ferește! sunt rostite de atei și credincioși deopotrivă. (locuțiune
interjecțională)

63
Gabriela.B

Complementul
Complementul este partea secundară de propoziție care determină: un verb, un
adjectiv, un adverb sau o interjecție cu funcția sintactică de predicat. El răspunde la
următoarele întrebări:
 Pe cine?
 Ce?
 Cui?
 Despre cine? Despre ce?
 La cine? La ce?
 Pentru cine?
 Cu cine? Cu ce?
 De cine? De ce?
 Unde? De unde? Pe unde? Până unde?
 Încotro?
 Când? De când? Până când?
 Cât timp?
 Cum? În ce fel?
 Cât?
 Din ce cauză?
 În ce scop? Cu ce scop?
Când determină un adjectiv, complementele sunt precedate de prepoziții sau
adverbe de comparație. Când determină un adverb, complementele se exprimă fie prin
alte adverbe, fie prin substantive sau pronume precedate de adverbe de comparație.
Clasificarea complementelor
Complementele se împart în două mari categorii:
- Complemente circumstanțiale
Precum sugerează denumirea acestora, complementele circumstanțiale indică
împrejurarea în care are loc acțiunea exprimată de către verbul determinat. Această
categorie se împarte în varii categorii, astfel încât complementele circumstanțiale pot
fi:
 De loc
 De timp
 De mod
 De cauză
 De scop
 Condiționale
 Concesive
 Consecutive

64
Gabriela.B

- Complemente necircumstanțiale
Aceste complemente indică obiectul asupra căruia se revarsă consecințele
acțiunii exprimate prin verb, sau obiectul căruia i se acordă ceva anume.
Complementele necircumstanțiale pot fi:
 Directe
 Indirecte
 De agent
Într-o propoziție, complementul se află, de regulă, după termenii determinați. În
unele situații, complementul stă înaintea termenului determinat.
Exemple:
Pe Marius l-am văzut la școală.
La școală l-am văzut pe Marius.
Observații: Complementul direct și cel indirect nu se vor separa niciodată prin
virgule de verbele determinate de acestea.
Complementele aflate în raport de coordonare se pot despărți între ele sau nu
prin virgulă, depinzând de regulile de punctuație aplicate conjuncțiilor.

Complementele necircumstanțiale
Complementul direct
Complementul direct indică elementul asupra căruia se exercită acțiunea
exprimată de termenul determinat. Această parte de propoziție poate determina un
verb, o interjecție sau o locuțiune verbală și răspunde la următoarele întrebări:
 Pe cine?
 Ce?
Exemple:
Am întâlnit-o pe Maria în oraș. – Pe cine am întâlnit în oraș?
Mănânc prăjitura făcută de mama. – Ce mănânc?
Poziția complementului direct este, de regulă, după verbul determinat, deși se
poate afla și înaintea acestuia.
Exemple:
Pe Ioana nu o vom mai vedea pentru multă vreme. – Pe cine nu vom mai vedea?
Nu o vom mai vedea pe Ioana pentru multă vreme.
Complementul direct poate fi exprimat prin:
- Substantiv
Exemplu: Recit o poezie învățată la școală.
- Pronume
Dacă un complement direct este exprimat prin pronume personal neaccentuat:
Când verbul pe care îl determină complementul direct este la modul infinitiv
sau conjunctiv, complementul se va afla între prepoziția infinitivului (sau conjuncție)
și verb.

65
Gabriela.B

Exemplu:
Maria și-a propus să-l pregătească pentru vestea cea rea.
Dacă un complement direct este exprimat prin pronume neaccentuat:
Când verbul determinat se află la modul infinitiv și stă după verbul a putea,
complementul direct exprimat prin pronume neaccentuat va fi așezat înaintea
verbului a putea.
Exemple:
Îl pot convinge dacă are o minte deschisă.
Îl – complement direct, determină verbul a convinge
- Numeral
Exemplu:
L-am văzut pe al doilea ieșind din clădire.
- Verb (la infinitiv, gerunziu sau supin)
Exemple:
Am învățat de la părinți a rezolva singur problema. (infinitiv)
Am auzit strigând de la vecinul de deasupra. (gerunziu)
Când termini de citit, vino la masă.

Complementul indirect
Complementul indirect indică elementul căruia îi este atribuită acțiunea sau
trăsătura exprimată prin cuvântul determinat. Această parte de propoziție poate
determina un verb, un adjectiv sau o interjecție și răspunde la următoarele întrebări:
 Cui?
 Despre cine? Despre ce?
 La cine? La ce?
 Pentru cine?
 Cu cine? Cu ce?
 De cine? De ce?
 Asupra cui?
 Contra/ împotriva cui?
De regulă, complementul direct se află după termenul determinat, dar în unele
cazuri, el stă și înaintea acestuia.
Exemple:
I-am spus Andreei o poveste.
Andreei i-am spus o poveste.
Adesea, complementul indirect este separat de cuvântul determinat prin alte
părți de propoziție.
Exemplu: Vorbim cu toții despre evenimentul de ieri.

66
Gabriela.B

Când complementul indirect este exprimat printr-un pronume reflexiv sau

personal în cazul dativ, determinând, în același timp, un verb la modul conjunctiv,
acesta se va afla între prepoziție (sau conjuncție) și verb.
Exemplu:
I-am spus să-mi dea cartea miercuri.
Când determină un verb la infinitiv aflat după verbul „a putea”, complementul
indirect exprimat prin pronume neaccentuat în dativ stă înaintea verbului.
Exemplu:
Îi pot dezvălui ce gândesc.
Dacă avem de-a face cu o dublă exprimare a complementului indirect, cuvântul
dublat se poate afla după infinitiv sau înaintea verbului „a putea”.
Exemplu:
Îi pot dezvălui lui ce gândesc.
Lui îi pot dezvălui ce gândesc.
Complementul indirect se poate exprima prin:
- Substantiv
Exemplu: Am discutat despre Alina.
- Pronume
Exemplu: Am cumpărat cadoul pentru el.
- Adjectiv
Exemplu: Din negru s-a făcut alb.
- Numeral
Exemplu: I-am acordat celui de-al doilea premiul.
- Verb (la infinitiv, gerunziu sau supin)
Exemplu: Alexandru s-a plictisit de citit.

Complementul prepozițional
Complementul prepozițional este partea secundară de propoziție care determină
un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv, un adverb sau o interjecție, de care este legat
prin prepoziție (de, despre, cu, la, pe etc.). Acesta răspunde la întrebările:
 Pentru cine/ce?
 Despre cine/ce?
 De cine/ce?
 Cu cine/ce?;
 La cine/ce?;
 Pe cine/ce?
Complementul prepozițional se exprimă prin:
- Substantiv
Exemplu: Se uită la pozele de anul trecut.

67
Gabriela.B

- Pronume
Exemplu: S-au gândit la noi.
- Numeral
Exemplu: Va formula plângere împotriva a trei dintre ei.
- Verb la mod nepersonal
Exemplu: S-a plictisit de plimbat prin parc.
Complementul prepozițional care urmează unei construcții pasive se numește
complement de agent.

Complementul de agent
Complementul de agent indică cine realizează acțiunea exprimată de verbul
determinat (de obicei, un verb aflat la diateza pasivă, sau verbe aflate la modurile
supin sau participiu, verbe la diateza reflexiv-pasivă, locuțiuni verbale cu verbe la
diateza pasivă sau adjective care provin din verbe).
Complementul de agent răspunde la următoarele întrebări:
 De cine?
 De către cine?
În general, complementul de agent se află după verbul pe care acesta îl
determină, însă există și situații în care poate sta înaintea acestuia.
Exemple:
A fost adoptat de prima familie.
De prima familie a fost adoptat.
Un verb aflat la diateza pasivă poate avea două sau mai multe complemente de
agent, aflate în raport de coordonare.
Exemplu: Cartea a fost apreciată de Maria, Diana și de Cristian.
Complementul de agent se poate exprima prin:
- Substantiv (precedat de prepozițiile de și de către)
Exemplu: Casa a fost renovată de muncitori.
- Pronume (cu prepozițiile de și de către)
Exemplu: Cartea a fost citită de către aceia.
- Numeral (precedat de prepoziția de)
Exemplu: Numele a fost menționat de al treilea.

Complementele circumstanțiale
Complementul circumstanțial de loc
Complementul circumstanțial de loc indică, așa cum deducem din numele său,
locul în care se petrece acțiunea indicată de verb. El poate exprima o localizare bine
definită sau poate exprima: o direcție, un punct de pornire, un spațiu sau o delimitare.

68
Gabriela.B

Complementul circumstanțial de loc determină fie un verb, fie o locuțiune verbală, fie
o interjecție cu funcție sintactică de predicat.
Așadar, această parte de propoziție răspunde la următoarele întrebări:
 unde?
 de unde?
 pe unde?
 până unde?
 încotro?
De obicei, poziția complementului circumstanțial de loc este după verbul pe
care îl determină. În cazul în care complementul este exprimat prin adverbul
interogativ unde, el va fi poziționat înaintea cuvântului determinat.
Exemplu: Nu văd unde este.
Complementul circumstanțial de loc poate fi exprimat prin:
- substantiv
Exemplu: Astăzi plec la Sibiu.
- pronume
Exemplu: Pisica se plimbă în jurul lui.
- adjectiv
Exemplu: A luat stiloul din fața lui. (adjectiv pronominal posesiv)
- numeral
Exemplu: Într-a patra locuiește fratele meu.
- verb
Exemplu: Copiii au plecat la cules de fructe.
- adverb
Exemplu: Mașina venea din spate.
- locuțiune adverbială
Exemplu: Nerăbdător, copilul alerga de colo – colo.

Complementul circumstanțial de timp

Complementul circumstanțial de timp este partea secundară de propoziție care
indică momentul în care se petrece o anumită acțiune. În plus, această parte de
propoziție mai poate indica alți factori temporali, precum: era, răstimpul, durata,
frecvența sau limita acțiunii.
Complementul circumstanțial de timp răspunde la următoarele întrebări:
 Când?
 De când?
 Până când?
 Cât timp?

69
Gabriela.B

Când un complement circumstanțial de timp este poziționat după regentul său,

cele două nu se despart prin virgulă. Când, însă, complementul circumstanțial de timp
este plasat înaintea regentului său, acestea se despart prin virgulă.
Dacă un complement circumstanțial de timp se află între subiect și predicat,
acesta se izolează de cele două prin virgule.
Complementul circumstanțial de timp se poate exprima prin:
- Substantiv
Exemplu: Din momentul acela, nu am mai fost prieteni.
- Adverb de timp
Exemplu: Ieri a fost luni.
- Locuțiune adverbială de timp
Exemplu: Călătorii au ajuns dis de dimineață.
- Adjectiv
Exemplu: Îl cunosc de tânăr.
- Verb
Exemplu: Înainte de a mânca, el s-a spălat pe mâini.

Complementul circumstanțial de mod

Complementul circumstanțial de mod este partea secundară de propoziție care
indică felul în care se desfășoară sau se prezintă acțiunea exprimată de verbul
determinat. De asemenea, complementul circumstanțial de mod poate arăta
consecințele unei anumite acțiuni.
Complementul circumstanțial de mod răspunde la întrebările:
 Cum?
 Cât?
 În ce fel?
Complementele circumstanțiale de mod pot fi de patru tipuri (în funcție de ceea
ce indică):
 Complement circumstanțial de mod propriu-zis
Acesta indică o stare, o acțiune, o caracteristică, sau modul în care se desfășoară
sau se arată acțiunea. El se poate exprima prin:
- Substantiv
Muzica se aude în surdină.
- Numeral
Și-a împărțit venitul în patru.
- Verb
A ajuns plângând de bucurie.
- Adverb de mod
Elevul a sosit mai târziu decât ieri.

70
Gabriela.B

- Locuțiune adverbială de mod

Am tăcut într-adevăr când mi s-a vorbit.
- Interjecție
Bătrâna se îndrepta șontâc, șontâc către casă.
 Complement circumstanțial de mod comparativ
Complementul circumstanțial de mod comparativ indică modul în care se
desfășoară o acțiune sau se înfățișează o stare, o trăsătură, în comparație cu alte acțiuni
sau obiecte. Acesta poate fi exprimat prin:
- Substantiv
Copilul se învârte ca un titirez.
- Pronume
Fata cântă mai bine decât mine.
- Verb la infinitiv
A citi este mai ușor decât a învăța.
- Adverb
Mașina se mișca mai încet ca oricând.
- Adjectiv
Este mai degrabă blând decât agresiv.
 Complement circumstanțial de mod de măsură
Acest complement arată măsura sau valoarea obiectelor și se exprimă prin
substantiv însoțit de numerale, precedat de prepoziție.
Exemplu: Produsul s-a scumpit cu cinci lei.
 Complement circumstanțial de mod consecutiv
Complementul circumstanțial de mod consecutiv indică urmările unei acțiuni
sau pe cele ale unei trăsături. El se exprimă prin expresii fixe.
Exemplu: S-a făcut de mirul lumii.

Complementul circumstanțial de cauză

Complementul circumstanțial de cauză este partea secundară de propoziție care
arată cauza unei acțiuni sau pe cea a unei trăsături. El determină fie un verb, fie un
adjectiv, fie o locuțiune verbală și răspunde la următoarele întrebări:
 Din ce cauză?
 Din ce pricină?
Când se află după regentul său (partea de vorbire pe care o determină),
complementul circumstanțial de cauză nu se desparte de acesta prin virgulă. În schimb,
când se află înaintea regentului, complementul circumstanțial de cauză se desparte prin
virgulă de acesta.

71
Gabriela.B

Complementul circumstanțial de cauză poate fi exprimat prin:

- Substantiv
Băiatul plânge din cauza Ancăi.
- Pronume
Din pricina lui am pierdut competiția.
- Numeral
Am ajuns la școală din cauza celor doi.
- Adjectiv
Bărbatul era negru de supărat.
- Verb
Considerând că nu merită, nu i-a acordat nota zece.

Complementul circumstanțial de scop

Complementul circumstanțial de scop este partea secundară de propoziție care
indică scopul acțiunii exprimate de verbul determinat. El determină întotdeauna un
verb și răspunde la întrebarea: Cu ce scop?
Această parte e propoziție este plasată, de obicei, după regentul său și nu se
separă prin virgulă de acesta.
Exemplu: Am plecat pentru a cumpăra cele necesare.
Complementul circumstanțial de scop se poate exprima prin:
- Substantiv
În vederea evaluării corecte a examenelor, numele elevilor este ascuns.
- Verb
Prietena mea a plecat pentru a împrumuta o carte.

Complementul circumstanțial condițional

Complementul circumstanțial condițional este partea secundară de propoziție
care arată condiția de care depinde înfăptuirea unei acțiuni sau existența unei trăsături.
El determină întotdeauna un verb și răspunde la întrebarea: Cu ce condiție?
De obicei, complementul circumstanțial condițional se află înaintea regentului
său, separându-se de acesta prin virgulă. Dacă poziția complementului circumstanțial
condițional este după regentul său, atunci el se va despărți prin virgulă de acesta.
Complementul circumstanțial condițional se poate exprima prin:
- Substantiv
În caz de urgență, deschideți fereastra.
- Verb
Exersând mai mult, vei câștiga concursul.
- Adverb (când una dintre condiții este exprimată)
Să te îmbraci bine, altfel îți va fi frig.

72
Gabriela.B

Complementul circumstanțial concesiv

Complementul circumstanțial concesiv este partea secundară de propoziție care
indică un context care ar fi putut împiedica realizarea unei acțiuni, dar, cu toate
acestea, nu o face.
Complementul circumstanțial concesiv se află, de regulă, înaintea regentului
său și se separă de acesta prin virgulă. Când stă după regent, nu se desparte prin
virgulă de acesta.
Complementul circumstanțial concesiv determină întotdeauna un verb la mod
personal și se poate exprima prin:
- Substantiv
În ciuda eforturilor depuse, nu a intrat la facultate.
- Adjectiv
Chiar răcit, tot a ieșit din casă.
Observație: De cele mai multe ori, se întâlnesc enunțuri de tipul: Deși răcit,
tot a ieșit din casă. Acestea se definesc ca fiind construcții eliptice de predicat.
- Verb
Fără a cunoaște toate detaliile, a înțeles situația.

Complementul circumstanțial consecutiv

Complementul circumstanțial consecutiv este partea secundară de propoziție
care arată consecința unei acțiuni întreprinse, sau pe cea a unei caracteristici. El
determină fie un verb la modul personal, fie un adjectiv, și este poziționat, de obicei,
după regentul său, nedespărțindu-se prin virgulă de acesta.
Complementul circumstanțial consecutiv se poate exprima prin:
- Substantiv
Se potrivesc de minune.
Este prea obosit pentru o altă încercare. (substantiv de origine verbală precedat de
prepozițiile: de, pentru, spre – aflat în corelație cu adverbele: destul și prea)
- Verb
Era destul de înțeleaptă spre a nu se lăsa înșelată.

73
Gabriela.B

[Link] frazei
Fraza este o unitate sintactică de sine stătătoare, formată din două sau mai
multe propoziții aflate, la rândul lor, fie în raport de coordonare, fie în raport de
subordonare. Numărul de propoziții existente într-o frază este același cu numărul de
predicate.
Sintaxa frazei este componenta gramaticii care se ocupă cu studiul modului de
îmbinare al propozițiilor în fraze, al tipurilor de propoziții și al raporturilor sintactice
dintre acestea. Aceste raporturi pot fi, după cum urmează: de coordonare și de
subordonare.

Componența frazei
O frază se compune din:
1. propoziția principală (întâlnită și sub numele de „regentă”). Aceasta este
propoziția de bază, singura care are înțeles de sine stătător.
2. Propoziția (una sau mai multe) secundară. Acest tip de propoziție depinde
de una sau mai multe propoziții pe care le determină. Ea se mai numește și
„propoziție subordonată”, fiind dependentă de un cuvânt de legătură
(conjuncție) din propoziția determinată.
Fraza se poate constitui și din mai multe propoziții principale, aflate în raport de
coordonare.
Propozițiile principale pot fi legate între ele prin:
 cuvinte de legătură
 virgulă
 punct și virgulă
1. Propoziția principală
Propoziția principală este cea care are înțeles de sine stătător, fără a depinde de
propozițiile secundare. O frază poate include una sau mai multe propoziții principale,
cărora li se adaugă și propoziții secundare. Există și situații în care fraza se compune
numai din propoziții principale, aflate în raport de coordonare.
Exemplu de propoziție principală: Eu beau apă.
2. Propoziția secundară
Propoziția secundară, întâlnită și sub numele de „subordonată”, nu are înțeles de
sine stătător. Sensul acesteia depinde în întregime de o altă propoziție (principală). În
cadrul unei fraze, propoziția secundară îndeplinește rolul unei părți de propoziție a
regentei. Chiar și denumirile tipurilor de propoziții secundare sugerează această
dinamică. Acestea sunt, după cum urmează:
 Propoziția subordonată subiectivă
 Propoziția subordonată atributivă

74
Gabriela.B

 Propoziția subordonată completivă directă

 Propoziția subordonată completivă indirectă
Exemplu de frază ce conține o propoziție principală și una secundară:
Eu citesc cartea / pe care am cumpărat-o ieri.
(Eu citesc cartea – propoziție principală; pe care am cumpărat-o ieri – propoziție
subordonată atributivă)

Elemente de relație în frază: conjuncțiile simple și compuse

Conjuncția este partea de vorbire neflexibilă care realizează legătura dintre
părțile de propoziție de același fel, precum și între două propoziții, în cadrul unei fraze.
Această parte de vorbire nu are funcție sintactică, fiind mai degrabă un termen ajutător
(denumit și „instrument gramatical”).
Exemple de conjuncții: și, de, sau, dacă, iar, dar, însă, ci, deci, să, ca să, deși,
deoarece.
Exemple de fraze ce conțin conjuncții: Am plecat la școală / și mi-am uitat
caietul. (conjuncția „și” face legătura dintre prima și a doua propoziție)
Observaţie: Este important de menționat că legătura între propoziții poate fi
realizată și prin alte părți de vorbire, precum: pronume relative (care, cine) sau prin
adverbe relative (unde, până unde).
În timp ce alte conjuncții fac doar legătura între două propoziții,
conjuncția să funcționează ca semn distinctiv al modului conjunctiv.
Exemplu: M-a chemat/ să-mi spună/ că am reușit. (Aici, conjuncția să este
marca modului conjunctiv – să spună leagă propozițiile 1 și 2, în timp ce
conjuncția că face legătura între cea de-a doua și cea de-a treia propoziție).

Clasificarea conjuncțiilor
În funcție de forma lor, conjuncțiile (sau locuțiunile conjuncționale) pot fi:
1. Simple
Exemple: că, să, dar, iar, nici
2. Compuse
Exemple: ca să, încât să
După funcția îndeplinită de ele, conjuncțiile (sau locuțiunile
conjuncționale) pot fi:
1. Coordonatoare
Acest tip de conjuncții fac legătura între două părți de propoziție (sau între două
propoziții) care nu depind una de cealaltă din punct de vedere al sensului lor.
Când este exprimat prin intermediul conjuncțiilor subordonatoare, raportul
dintre diverse părți de propoziție (sau dintre propoziții), se numește raport de
coordonare.
Conjuncțiile (și locuțiunile conjuncționale) se împart în patru subcategorii.
75
Gabriela.B

Astfel, în limba română întâlnim conjuncții și locuțiuni conjuncționale:

 copulative (și, nici, cât și, dar și, nu numai, precum și)
 adversative (dar, iar, însă, ci)
 disjunctive (sau, ori, fie, ba)
 conclusive (deci, prin urmare, așadar, în concluzie)
2. Subordonatoare
Conjuncțiile subordonatoare leagă o propoziție principală de una secundară. În
acest cazuri, propoziția secundară se află întotdeauna într-un raport de subordonare
față de propoziția regentă.
Exemplu: Am alergat atât de mult 1/ încât am obosit. 2/ ( 1 – propoziție
principală; 2 – propoziție secundară)

Coordonarea copulativă și prin juxtapunere

Raportul de coordonare reprezintă legătura stabilită între două sau mai multe
elemente existente în același plan, fără ca între ele să existe o relație de
interdependență din punct de vedere gramatical.
Din punct de vedere semantic, legătura de coordonare se constituie din
coexistența în timp și spațiu a diverselor elemente, precum și în consecutivitatea
acțiunilor.
Se pot afla în raport de coordonare, după cum urmează:
 părțile de propoziție între ele
 o parte/ mai multe părți de propoziție cu o propoziție/ mai multe propoziții
 propozițiile (între ele)
Părțile de propoziție aflate în raport de coordonare pot avea aceeași funcție
sintactică. În această situație, ele reprezintă o parte de propoziție multiplă (sau pot
avea funcții sintactice diferite).
Propozițiile în raport de coordonare (propoziții coordonate) pot fi:
 Principale
 Secundare
Raportul de coordonare se poate realiza prin:
 juxtapunere
Juxtapunerea reprezintă alăturarea prin virgulă a două (sau mai multe)
propoziții sau părți de propoziție, în vederea formării unui raport de coordonare între
acestea.
Exemplu: Nu contribuiam la efort,/ se descurcau singuri.
 joncțiune
Coordonarea prin joncțiune se realizează cu ajutorul conjuncțiilor și al
grupurilor de cuvinte cu valoare de conjuncții coordonatoare:
 Copulative: și, nici
 Adversative: dar, iar, însă
76
Gabriela.B

 Disjunctive: sau, ori, fie

 Conclusive: deci, așadar, prin urmare, în concluzie·
Exemplu: Călătoria a fost lungă, / dar ne-am simțit foarte bine.

Subordonarea
Raportul de subordonare se realizează între doi termeni (fie propoziții, fie părți
de propoziție) care au funcții sintactice diferite. Dintre acestea, unul va fi determinant
(regent), iar celălalt, determinat (sau subordonat). Subordonarea presupune ca, pe
lângă părțile principale de propoziție (sau propoziția/ propozițiile principală/e), să
existe părți secundare de propoziție (sau propoziții secundare).
Raportul de subordonare se realizează cu ajutorul:
 Conjuncțiilor (sau al locuțiunilor conjuncționale) subordonatoare: că, ca, să
să, dacă, încât, fiindcă, din cauză/pricină că, pentru că, de parcă etc.
Exemplu: Pauzele sunt bune/ dacă nu devin prea lungi.
 Pronumelor (sau al adjectivelor pronominale) relative: care, ce, cât, cui, cel ce etc.
Exemplu: Nu cumpăra rochia/ care nu are etichetă.
 Adverbelor relative: unde, de unde, când, până când, cum etc.
Exemplu: Mă grăbesc/ când mă strigă Ioana.
 Pronumelor nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricui
Exemplu: Oricine vine/ se va simți ca acasă.
 Adverbelor nehotărâte: oriunde, oricum, oricând etc.
Exemplu: Oriunde privesc/ văd oameni veseli.

77
Gabriela.B

Tipuri de propoziții subordonate în frază

O propoziție subordonată are sens insuficient de una singură, depinzând din

punct de vedere gramatical de o altă propoziție (regenta sa). Așadar, propoziția
subordonată are rolul de a întregi sensul propoziției regente, iar cuvântul determinat de
propoziția subordonată se numește termen regent.
Pe lângă regentă, propoziția subordonată îndeplinește astfel funcția unei părți de
propoziție.
Așadar, există următoarele feluri de propoziții subordonate (dependente):
 subiectivă
 predicativă
 atributivă
 completivă
 circumstanțială
o de loc
o de timp
o de mod
o de cauză
o de scop
o condițională
o concesivă
o consecutivă

Propoziția subordonată subiectivă

Propoziția subiectivă este aceea care constituie echivalentul propozițional al
subiectului într-o frază. Cu alte cuvinte, ea îndeplinește funcția de subiect în raport cu
regenta sa.
Propoziția subordonată subiectivă poate fi introdusă prin:
 Pronume relativ (în cazurile: nominativ, dativ și acuzativ)
Ce a fost rău/ a trecut.
 Pronume nehotărât (în cazurile: nominativ, dativ și acuzativ)
Oricine o auzea/ era impresionat.
 Conjuncție
Se vede/ că te pricepi la desen.
 Adverb relativ
Nu se știe/ când se va întoarce.
Pentru a identifica propoziția subordonată subiectivă în cadrul unei fraze, se pun
aceleași întrebări cu cele cerute de subiectul unei propoziții: cine? și ce?

78
Gabriela.B

Propoziția subordonată subiectivă poate fi cerută de:

 Verb (sau expresie) impersonal/ă
a. verb impersonal la moduri personale
Era/ să uiți caietul acasă. (verb impersonal)
E bine/ că am ajuns devreme. (expresie verbală impersonală)
b. Verb reflexiv impersonal
Se știe/ că am luat examenul.
c. Verb pasiv impersonal
Este stabilit/ că vom pleca împreună.
d. Verb impersonal reflexiv cu pronume în cazurile dativ sau acuzativ
Îmi convine/ că locuim aproape.
 Verb personal
Cine nu pleacă devreme/ nu ajunge repede la școală.
 Expresii impersonale formate din verbul a fi și un adverb
E bine/ că ți-ai amintit ora plecării.
 Adverbe (sau locuțiuni adverbiale) predicative
Desigur/ că am citit cartea.

Reguli de punctuație
Când se află înaintea regentei, propoziția subiectivă se desparte de aceasta prin
virgulă.
Exemplu: Cine muncește,/ nu e leneș.
Când este așezată după regentă, propoziția subordonată subiectivă nu se
desparte de aceasta prin virgulă.
Exemplu: Cine nu muncește,/ acela e leneș.

Propoziția subordonată predicativă

Propoziția subordonată predicativă este aceea care, aflată lângă un verb
copulativ din regentă, înlocuiește numele predicativ în cadrul unei fraze.
Exemplu: Ea este/ cea care m-a ajutat.
Propoziția predicativă răspunde la întrebările:
 ce?
 cum?
 ce fel de?
Propoziția predicativă poate fi introdusă prin:
 Pronume relativ
Nelămurirea este/ care dintre elevi a copiat.
 Pronume nehotărât
Poți lua/ orice poftești.

79
Gabriela.B

 Conjuncțiile: că, să, ca…să, dacă, de

Treaba ta este/ să supraveghezi clădirea.
 Adverbe și locuțiuni adverbiale
Vacanța este/ cum și-a imaginat-o ea.
Există o serie de verbe care cer propoziția predicativă. Acestea sunt, după cum
urmează:
 a deveni
 a se naște
 a fi
 a ajunge
 a se constitui
 a ieși
 a se numi
 a rămâne
 a se chema
 a părea
 a se face
 a însemna
Observații:
a. Verbele copulative a fi, a rămâne și a părea, pot fi utilizate și sub formă de
verbe impersonale, necesitând a fi urmate de o propoziție subiectivă.
Exemple:
Era/ să pierd autobuzul. – PREDICATIVĂ
Era/ tot ce visase. – SUBIECTIVĂ
b. În cazul unor anumite expresii impersonale, adverbul stă înaintea verbului a fi,
caz în care propoziția subiectivă se poate confunda cu ușurință cu o propoziție
predicativă.
Exemple:
Se pare/ că a uitat de cearta lor. – SUBIECTIVĂ
El pare/ că a uitat de cearta lor. – PREDICATIVĂ

Reguli de punctuație
Propoziția subordonată predicativă nu se desparte niciodată prin virgulă de
regenta sa, așa cum nici între subiect și predicat nu se pune virgulă.

80
Gabriela.B

Propoziția subordonată atributivă

Propoziția subordonată atributivă îndeplinește funcția atributului în cadrul unei
fraze, determinând într-o altă propoziție un substantiv sau un substitut al acestuia.
Exemplu: Câinele 1/ care latră 2/ nu mușcă. 1/
Propoziția subordonată atributivă răspunde, în cadrul unei fraze, la următoarele
întrebări:
 care?
 ce fel de?
 al (a, ai, ale) cui?
 cât?
Propoziția atributivă poate fi introdusă în frază prin:
 Pronume relativ
Privesc fulgii de zăpadă/ ce alunecă treptat spre pământ.
 Conjuncțiile: că, să, ca…să, dacă, de și locuțiunea conjuncțională până să
Am impresia/ că te cunosc.
 Adverbele relative: unde, când, cum, cât (pot fi precedate de prepoziții)
Ajung în orașul/ unde ne-am cunoscut.
Observație: Pronumele relativ care introduce o propoziție atributivă are două
roluri:
Face legătura între propoziția atributivă și cuvântul determinat de aceasta.
Îndeplinește funcții sintactice diferite (subiect, atribut sau complement) în
cadrul propoziției căreia îi aparține. Pronumele relativ care introduce o propoziție
atributivă are același număr și gen cu substantivul pe care îl determină. Cazul va fi în
mod obligatoriu cel cerut de funcția sintactică pe care o îndeplinește pronumele în
propoziția completivă directă.
Exemple:
Câinele/ care ne privește/ este prietenos. (SB)
Țările/ în care nu plouă des/ suferă de pe urma secetei. (CCL)
Elevii/ ai căror părinți sunt prezenți/ ies din clasă. (AT)

Reguli de punctuație
Propoziția atributivă poate fi:
 Izolată (explicativă)
Propoziția atributivă izolată are rol explicativ, astfel încât este necesar să se
despartă prin virgulă de regenta ei. Ea poate lipsi din cadrul frazei, situație în care
sensul acesteia ar rămâne neschimbat.
Exemplu: Albert Einstein,/ care este asociat cu teoria relativității,/ a fost un om
de știință ilustru.
 Neizolată (sau determinativă)

81
Gabriela.B

Întrucât atributiva neizolată se află în strânsă legătură cu regenta, nu se desparte

de aceasta prin virgulă.
Exemplu: Elevul care învață/ trece examenul

Propoziția subordonată completivă

 Propoziția subordonată completivă directă
 Propoziția subordonată completivă indirectă
 Propoziția subordonată completivă prepozițională

Propoziția subordonată completivă directă

Propoziția subordonată completivă directă, aflată lângă un verb la mod personal
sau nepersonal (sau o locuțiune verbală tranzitivă, o interjecție cu valoare verbală
tranzitivă) din regentă, are rol de complement direct.
Exemple:
Verb tranzitiv: Am văzut/ cum învață George.
Locuțiune verbală tranzitivă: Vânzătoarea a băgat de seamă/ că a plecat un client.
Interjecție cu valoare verbală tranzitivă: Uite/ că s-a rezolvat problema.
Propoziția completivă directă răspunde, în cadrul unei fraze, la următoarele
întrebări:
 Pe cine?
 Ce?
Propoziția subordonată completivă directă poate fi introdusă prin:
 Una dintre următoarele conjuncții: că, să, cum, ca să, ca…să, dacă, de
Exemplu: Andreea observase înainte/ că o incomoda aglomerația.
 Pronume sau adjective pronominale relative sau nehotărâte
Exemplu: Spune-mi/ cine a lipsit.
 Adverbe relative
Exemplu: Nu am aflat/ când pleacă trenul.
Observație: Propoziția completivă directă nu poate fi cerută niciodată de un
verb reflexiv.

Reguli de punctuație
Când propoziția subordonată completivă directă se află înaintea regentei, se
desparte de aceasta prin virgulă.
Exemplu: Ce faci tu acum,/ eu fac de multă vreme.
Când completiva directă se află după regentă, ea nu se desparte prin virgulă de
aceasta.
Exemplu: Știu/ ce carte ți-a plăcut cel mai mult.
82
Gabriela.B

Propoziția subordonată completivă indirectă

Propoziția subordonată completivă indirectă îndeplinește funcția de
complement indirect în cadrul unei fraze, când se află lângă un verb tranzitiv sau
intranzitiv, un adjectiv, un adverb, o locuțiune verbală sau o interjecție cu valoare
verbală din regentă.
Propoziția completivă indirectă poate determina și substantive nearticulate.
Exemplu: Ce friptură reușită,/ felicitări cui a pregătit-o!
Completiva indirectă răspunde la următoarele întrebări:
 cui?
 despre cine/ ce?
 de cine?
 cu cine/ ce?
 la cine/ ce?
 pentru cine/ ce?
 împotriva cui?
 asupra cui?
Propoziția completivă indirectă poate fi introdusă prin:
Conjuncție
Exemplu: Nu își amintește/ că a plecat din cameră.
Pronume sau adjective pronominal nehotărât sau relativ
Exemplu: Am răspuns/ oricui m-a întrebat.
Adverb relativ (poate fi, sau nu, precedat de prepoziție)
Exemplu: Nu știa/ unde dorea să plece.

Reguli de punctuație
Când propoziția subordonată completivă indirectă se află înaintea regentei, se
desparte de aceasta prin virgulă.
Exemplu: Să spun ceva cu sinceritate,/ mi-am dorit întotdeauna.
Când completiva indirectă se află după regentă, ea nu se desparte prin virgulă
de aceasta.
Exemplu: Mă mir/ că ai ajuns atât de repede.

Propoziția subordonată completivă prepozițională

Propoziția subordonată completivă prepozițională îndeplinește funcția sintactică
de complement prepozițional în cadrul unei fraze.
Completiva prepozițională răspunde la următoarele întrebări:
 de ce?
 de cine?
 la ce?

83
Gabriela.B

 cu cine?
 cu ce?
 pe cine?
Regentul propoziției completive prepoziționale poate fi:
Verb
Exemplu: Băieții se gândesc/ cum să-și convingă părinții să-i lase la film.
Locuțiune verbală
Exemplu: Andrei și-a adus aminte/ care e codul PIN al cardului.
Adjectiv
Exemplu: Întotdeauna e nerăbdător/ să meargă la film.
Adverb
Exemplu: Se așază aproape/ de colegul pe care îl simpatizează.
Interjecție
Exemplu: E vai/ de cine lipsește.

Propoziția subordonată completivă prepozițională poate fi introdusă prin:

Pronume relativ precedat de o prepoziție
Exemplu: Nu s-a hotărât/ la ce să susțină Bacalaureatul.
Adjectiv pronominal relativ precedat de o prepoziție
Exemplu: Se bazează/ pe care coleg o să învețe.
Pronume nehotărât precedat de o prepoziție
Exemplu: Se bucură/ de orice primește.
Adjectiv pronominal nehotărât
Exemplu: Se înspăimântă/ de orice câine latră.
Conjuncții subordonatoare
Exemplu: Mă bucur/ că a început școala.
Adverbe relative
Exemplu: Mă gândesc/ încotro să merg.

Reguli de punctuație
În mod obișnuit, propoziția subordonată completivă prepozițională este plasată
după regentă, iar în acest caz nu se desparte prin virgulă.
Exemplu: E doritor/ să facă teme în plus.
Când completiva prepozițională este așezată înaintea regentei, se desparte de
aceasta prin virgulă.
Exemplu: Despre cine a luat nota maximă,/ s-a vorbit și la televizor.

84
Gabriela.B

Propoziții subordonate circumstanțiale

 Propoziţia subordonată circumstanţială de loc
 Propoziția subordonată circumstanțială de timp
 Propoziția subordonată circumstanțială de mod
 Propoziția subordonată circumstanțială de cauză
 Propoziția subordonată circumstanțială de scop
 Propoziţia subordonată circumstanţială condiţională
 Propoziţia subordonată circumstanţială concesivă
 Propoziţia subordonată circumstanţială consecutivă

Propoziția subordonată circumstanțială de loc

Propoziția subordonată circumstanțială de loc este aceea care, în cadrul unei
fraze, joacă rolul unui complement circumstanțial de loc. Astfel, această propoziție
indică locul în care se petrece acțiunea exprimată de verbul aparținând regentei.
Exemplu: Mergi/ unde te simți în siguranță.
Circumstanțiala de loc răspunde, în cadrul frazei din care face parte, la
următoarele întrebări:
 unde?
 de unde?
 până unde?
 încotro?
 pe unde?

Elementele regente pentru circumstanțiala de loc sunt următoarele:

Verb
Exemplu: Plec/ unde văd cu ochii.
Locuțiune verbală
Exemplu: Ai luat-o la sănătoasa/ cât ai putut de repede.
Interjecție
Exemplu: Hai/ unde am fost data trecută.
Adverb
Exemplu: Am plecat/ acolo unde ți-am spus.
Locuțiune adverbială
Exemplu: De jur împrejur, unde vedeai cu ochii/ bătea grindina.
Adjectiv
Exemplu: Cărțile aranjate unde le-am lăsat/ sunt în același loc.

85
Gabriela.B

Propoziția circumstanțială de loc se poate introduce prin:

Adverbe
Pleacă/ oriunde poți.
Pronume relativ precedat de prepoziție
Se oprea/ în care sat apuca.
Pronume nehotărât
În orice sat se oprea,/ nu putea rămâne multă vreme.

Reguli de punctuație
Propoziția subordonată circumstanțială de loc nu se izolează prin virgulă de
regenta sa atunci când se află după aceasta.
Exemplu: M-am așezat/ unde e comod.
Circumstanțiala de loc se separă de regenta sa prin virgulă atunci când se află
înaintea ei.
Exemplu: Unde nu plouă mult,/ nu cresc plantele.

Propoziția subordonată circumstanțială de timp

Propoziția subordonată circumstanțială de timp joacă rolul unui complement
circumstanțial de timp în cadrul unei fraze. Ea indică momentul în care se petrece
acțiunea indicată de verbul din regentă.
Exemplu: Noi plecăm/ când se luminează afară.
Circumstanțiala de loc răspunde, în cadrul frazei din care face parte, la
următoarele întrebări:
 Când?
 De când?
 Până când?
 Cât timp?

Termenii regenți ai subordonatei circumstanțiale de timp sunt:

verb predicativ
Eu mă joc pe calculator/ după ce termin de învățat.
locuțiune verbală predicativă
Sora mea și-a dat seama/ că a întrecut măsura.
interjecție predicativă
Hai/ când ai timp!
adjectiv
Ea va deveni curioasă/ când îi vei povesti cele întâmplate.
adverb
Atunci, când ai greșit,/ nu ai recunoscut.

86
Gabriela.B

Propoziția subordonată circumstanțială de timp poate fi introdusă prin:

Conjuncție (precedată de până)
Până să ajung la destinație,/ ploaia se oprise.
Locuțiune conjuncțională
Îndată ce mă trezesc,/ te voi suna.
Adverbele relative când și ce, precedate de prepozițiile pe, până, cum
Continuă lucrul/ până când obosești.
Adverb
Odată ce a început cearta,/ nu a încheiat-o ușor.
Locuțiune adverbială
Zâmbește/ ori de câte ori își aduce aminte de ei.

Reguli de punctuație
De regulă, când se află înaintea regentei, propoziția circumstanțială de timp se
desparte prin virgulă de aceasta.
Exemplu: Cum se plimba el pe stradă,/ întâlnește un prieten.
Când se află după regentă, propoziția circumstanțială de timp se separă de
aceasta prin virgulă numai dacă înaintea acesteia se află o parte de vorbire cu valoare
circumstanțială.
Exemplu: Mergea repede/ pe când ploaia începea.

Propoziția subordonată circumstanțială de mod

În cadrul unei fraze, propoziția subordonată circumstanțială de mod
(sau propoziția modală) îndeplinește rolul unui complement circumstanțial de mod.
Exemplu: Au procedat/ cum au dorit.

Termenii regenți ai propoziției circumstanțiale de mod pot fi:

Verbe
Am mâncat/ cât a mâncat și ea.
Locuțiuni verbale
L-ai luat peste picior/ cum îl lua el înainte.
Adjective
Am citit o carte lungă/ cât o zi de post.
Adverbe
S-a mutat mai aproape/ decât a făcut-o el.

87
Gabriela.B

Clasificare
Propozițiile circumstanțiale de mod pot fi de trei feluri:
Propriu-zise
Propozițiile modale propriu-zise indică felul în care se desfășoară acțiunea
menționată în regentă. Ele mai pot arăta și lipsa unei acțiuni diferite de cea din cadrul
regentei.
Propoziția modală propriu-zisă poate fi introdusă prin:
 Adverb
Cum îi vorbești,/ așa îți va răspunde.
 Locuțiune adverbială
Au continuat cearta/ fără să gândească rațional.
Comparative
Prin intermediul unei comparații, propoziția modală comparativă indică felul în
care se desfășoară acțiunea menționată în regentă (sau modul în care se prezintă o stare
ori trăsătură, menționate în cadrul regentei).
Propoziția subordonată modală comparativă poate fi introdusă prin:
 Adverb
Este mai bine/ să termini lucrul devreme/ decât să închei treaba târziu.
 Locuțiune conjuncțională
A vorbit/ ca și cum l-ar fi auzit.
Propoziții modale de măsură progresive
Propoziția modală progresivă arată raportul dintre creșterea unei acțiuni din
regentă și cea a unei acțiuni aflate în subordonată. Ea este introdusă în frază prin
locuțiuni conjuncționale.
Exemple:
Pe măsură ce se îndepărta,/ copacii se micșorau.
Cu cât insista mai mult,/ cu atât devenea mai dezamăgit.

Reguli de punctuație
Exceptând propoziția modală progresivă, subordonatele modale se află, de
regulă, după regentă. În situația în care acestea se găsesc înaintea regentei, au valoare
afectivă.
Propozițiile subordonate modale se despart de regentă prin virgulă numai dacă
nu sunt considerate de către vorbitor ca fiind esențiale, indiferent de locul ocupat în
cadrul frazei.
Exemple:
Vorbește/ cum vorbești de obicei.
Vorbește rar,/ cum vorbești de obicei.

88
Gabriela.B

Propoziția subordonată circumstanțială de cauză

Propoziția subordonată circumstanțială de cauză (cauzală) joacă rolul unui
complement circumstanțial de cauză în cadrul unei fraze. Astfel, aceasta arată cauza
care determină acțiunea menționată în propoziția regentă.
Exemplu: Nu dorm/ că nu mi-e somn.

Termenii regenți ai subordonatei circumstanțiale de cauză pot fi:

Verbe
N-a ajuns la timp/ fiindcă a adormit.
Locuțiuni verbale
N-a tăiat frunze la câini/ pentru că a fost harnic.
Interjecții
Pasărea zbrrr!/ fiindcă s-a speriat.
Adjective
Este obosită/ din cauză că a lucrat mult.
Locuțiuni adjectivale
Este dus cu sorcova/ fiindcă a băut prea mult.

Propoziția subordonată circumstanțială de cauză poate fi introdusă prin:

Conjuncții
Mă interesează spectacolul/ căci este lăudat de critici.
Dacă nu dormi,/ vei fi obosit.
Locuțiuni conjuncționale
Nu am ajuns la timp/ din cauză că am fost reținut.
Adverbe (cu valoare de conjuncție)
Cum s-a făcut târziu,/ am plecat acasă.

Reguli de punctuație
În general, oricare ar fi poziția subordonatei circumstanțiale de cauză față de
regenta sa, ea se izolează de aceasta prin virgulă.
Exemplu: N-am apucat să dorm,/ întrucât am avut mult de lucru.
Când este introdusă prin conjuncțiile că sau căci, propoziția subordonată
circumstanțială de cauză va sta după regentă.
Exemplu: A venit la concert/ căci îi place acest gen muzical.

Propoziția subordonată circumstanțială de scop

Propoziția subordonată circumstanțială de scop indică scopul realizării acțiunii
menționate în regentă. Așadar, acțiunea indicată de propoziția circumstanțială de scop
se petrece întotdeauna după acțiunea din propoziția regentă.

89
Gabriela.B

Exemplu: A muncit mult/ ca să ajungă aici.

Termeni regenți: Propoziția subordonată circumstanțială de scop poate avea
ca termen regent un verb la mod personal. În regenta acesteia se poate afla un termen
corelativ exprimat fie prin locuțiunile adverbiale de aceea, de asta sau pentru aceea,
fie prin adverbul anume.
Exemplu: Ca să înveți mai bine,/ de aceea te încurajez.

Propoziția circumstanțială de scop poate fi introdusă prin:

Conjuncțiile: ca să și de
Elevii merg la școală/ ca să învețe.
A venit/ de mi-a spus o poveste.
Locuțiunile conjuncționale în/cu scopul să, pentru ca să
A tăcut/ pentru ca să n-o mai întrebe ceva.
Observații:
1. În vorbirea populară, propozițiile circumstanțiale de scop conțin anumite
elemente de legătură, precum: să nu care cumva să, ca nu cumva să.
Exemplu: A învățat bine lecția,/ să nu care cumva să nu știe răspunsurile.
2. Pentru a face diferența între propoziția circumstanțială de scop și cea de
cauză, reținem următoarele:
acțiunea din propoziția circumstanțială de cauză precedă acțiunea din regentă
acțiunea din propoziția circumstanțială de scop îi urmează acțiunii din regentă
Exemple:
De aceea mergi la școală/ pentru că ai de lucru la proiect. (CC)
De aceea mergi la școală,/ pentru ca să lucrezi la proiect. (CS)

Reguli de punctuație
Propoziția circumstanțială de scop stă, de regulă, după regentă și nu se izolează
de aceasta prin virgulă.
Exemplu: A venit colega mea/ ca să lucrăm la proiect.
Când se află înaintea regentei, propoziția circumstanțială de scop se desparte
prin virgulă de aceasta.
Exemplu: Ca să lucrăm la proiect,/ de aceea a venit colega mea.

Propoziția subordonată circumstanțială condițională

În cadrul unei fraze, propoziția subordonată condițională indică o condiție de
care depinde realizarea unei acțiuni menționate în propoziția regentă.
Exemplu: Aș fi liniștit/ dacă ai învăța bine.

Termenii regenți ai unei propoziții subordonate condiționale pot fi:

verbe la moduri personale: Dacă ești cuminte,/ mergem în parc.
90
Gabriela.B

locuțiuni verbale: Mi-aș aduce aminte de ea/ dacă aș avea o memorie bună.

Propoziția subordonată condițională poate fi introdusă prin:

Conjuncțiile: dacă, de, să
Să fi învățat tu atât de bine,/ ai fi câștigat concursul.
Locuțiunile conjuncționale: în caz că, în caz de și de unde + nu, în cadrul
propozițiilor eliptice de predicat
În caz că nu ajung la timp,/ ne întâlnim în altă zi.
Adverbul când (cu valoare de conjuncție)
Nu ies afară/ când plouă.
Raportul de subordonare prin juxtapunere
Nu muncești,/ nu mănânci. (Dacă nu muncești,/ nu mănânci.)
Observații:
Anumite propoziții subordonate condiționale pot avea nuanță cauzală, dacă
acțiunea din cadrul lor este reală.
Exemplu: Nu te îngrijora cu privire la test/ dacă știi bine lecția.
Dacă acțiunile din subordonata condițională și din regentă au loc, subordonata
devine cauzală, chiar păstrând conjuncția dacă.
Exemplu: Dacă am știut bine lecția,/ am luat nota zece.
Unele subordonate condiționale au nuanță de completivă indirectă.
Exemplu: Aș fi încântată/ să te știu în siguranță. (dacă ești în siguranță)
În cazul în care propoziția regentă este coordonată cu o altă propoziție,
condiționala va fi poziționată adesea între regentă și conjuncția care o introduce.
Un exemplu pentru această situație îl constituie chiar introducerea tipică a
basmelor românești:
A fost odată ca niciodată,/ că / dacă n-ar fi,/ nu s-ar povesti.
Conjuncția dacă nu indică în mod obligatoriu introducerea unei subordonate
condiționale.
Dacă regent al subordonatelor este fie verbul a însemna, fie verbul a fi, cu
valoare impersonală, acestea vor fi subiective, nu condiționale.
Exemplu: Dacă am tăcut,/ înseamnă că nu am avut nimic de spus.
Dacă propoziția regentă este o propoziție interogativă sau una retorică,
propozițiile subordonate vor fi cauzale.
Exemplu: Dacă nu cunoști situația,/ de ce exprimi un punct de vedere?

Reguli de punctuație
Când propoziția subordonată condițională se află în fața regentei, ea se desparte
prin virgulă de aceasta.
Exemplu: Dacă aș ști despre ce este vorba,/ aș reacționa.

91
Gabriela.B

Când propoziția subordonată condițională se află după regentă, iar la finalul

regentei se găsește un complement circumstanțial, condiționala nu se desparte de
regenta sa prin virgulă.
Exemplu: Aș fi venit chiar acum/ dacă nu m-ar fi așteptat mama acasă.

Propoziția subordonată circumstanțială concesivă

Propoziția subordonată concesivă indică un context care ar fi putut împiedica
desfășurarea acțiunii sau existența trăsăturii exprimate fie de verbul, fie de adjectivul
determinat.
Exemplu:
Cu toate că am încercat,/ decizia lui era de neclintit.

Termenii regenți ai propoziției subordonate concesive pot fi:

Verbe
Cu toate că a învățat,/ nu a luat notă mare la examen.
Adjective
Eu sunt obosit,/ deși am dormit mult.

Propoziția concesivă poate fi introdusă prin:

conjuncții sau locuțiuni conjuncționale
Cu toate că știa răspunsul,/ nu a vorbit.
De vorbești sau nu,/ tot nu vei fi ascultat.
Observație: Propozițiile concesive introduse prin conjuncțiile dacă, de, să au
nuanță condițională. Pentru a face diferența între cele două tipuri de subordonate, se
utilizează în structura propoziției regente adverbele corelative tot și totuși.
pronume și adjective pronominale nehotărâte: orice, oricare, oricâte/oricâți.
Oricâte încercări ar fi făcut,/ tot nu reușea.
adverbe relative: cât, oricât, oricum
Oricât de leneș era,/ făcea totuși munca necesară.
Observații: Propozițiile concesive au adesea în regentele lor adverbele
corelative tot sau totuși.
Oricât de naiv era,/ tot nu credea orice.
Locuțiunea conjuncțională măcar să nu introduce numai propoziția subordonată
concesivă. Aceasta poate introduce, de asemenea, o propoziție principală sau
secundară.
Ar fi putut/ măcar să-i vorbească.
Nu este ideală corelarea propoziției subordonate concesive cu conjuncțiile
coordonatoare dar și însă.

92
Gabriela.B

Reguli de punctuație
Propoziția subordonată concesivă este poziționată, de regulă, înaintea regentei,
despărțindu-se prin virgulă de aceasta.
Exemplu: Cu toate că îmi plac piersicile,/ nu cumpăr niciuna.
Dacă, în schimb, regenta este puternic accentuată, atunci propoziția subordonată
concesivă stă după aceasta, iar cele două se despart prin virgulă.
Exemplu: Am ajuns mai devreme,/ deși trenul a plecat la timp.

Propoziția subordonată circumstanțială consecutivă

Propoziția subordonată circumstanțială consecutivă indică urmarea sau
rezultatul unei acțiuni sau caracteristici menționate în cadrul propoziției regente.
Exemplu: M-am supărat atât de tare/ încât am plâns.

Termenii regenți ai propoziției subordonate circumstanțiale consecutive

pot fi, după cum urmează:
verbe
Am vorbit atât/ încât am răgușit.
adjective
Eram atât de răgușit/ încât nu puteam vorbi.
adverbe (adesea acompaniate de adverbele sau locuțiunile adverbiale relative: așa,
atât, astfel, în așa fel)
Vorbea în așa fel/ încât toți ascultau cu atenție.
Propoziția subordonată consecutivă se introduce prin conjuncțiile:
 încât, încât să
 de
 că
 ca să
 să
Acestea sunt, de regulă, însoțite de adverbele corelative: așa, atât, astfel, în așa
fel.
Exemple:
Fata era așa de frumoasă/ încât nu-și putea lua ochii de la ea.
Erai prea concentrat/ ca să îți distrag atenția.
Observații: Când întâlnim adverbul prea în propoziția principală, cea
subordonată va fi introdusă prin conjuncția compusă ca să.
Câteodată, elementul de relație dintr-o frază formează, alături de conjuncție, o
locuțiune conjuncțională consecutivă (așa că, astfel încât).
Exemplu: Nu m-am pregătit pentru examen,/ așa că nu l-am luat.
Atenție la conjuncția de, care intră adesea în compoziția consecutivelor
subordonate ale unei propoziții interogative!
93
Gabriela.B

Exemplu: Ce ai făcut,/ de ai uimit pe toată lumea?

Reguli de punctuație
Propoziția subordonată consecutivă se poziționează întotdeauna după regenta ei
și se desparte de aceasta prin virgulă.
Exemplu: Vorbește în așa fel,/ încât să te înțeleagă toți.

94
Gabriela.B

Bonus: greşeli frecvente

Aici vei găsi unele dintre cele mai importante reguli gramaticale pe care trebuie
să le ai în vedere pentru a scrie corect în limba română.
Exemple pentru cele mai comune greșeli de gramatică și cum pot fi acestea
evitate.

Voiam/Vroiam
Conform DOOM 2005 verbul „a vroi” nu există. Prin urmare, forma de
imperfect, persoana I, numărul singular și plural pentru verbul „a voi” este „voiam”, și
nu „vroiam”, care este un amestec al celor două verbe, și deci, o variantă greșită.

A face/ A zice la modul imperativ, forma negativă, persoana a II-a, singular

Se formează cu ajutorul negației „nu” plus forma de infinitv „a face”/ „a zice”.
Prin urmare, corect vom spune: „Nu face!”/ „Nu zice!”

Să aibă/ Să aibe?
Corect vom spune „să aibă”, și nu „să aibe”!
Exemplu: O să aibă timp să învețe.

Abea/ Abia?
Corect vom spune: „De-abia aștept să vii la mine”. Greșit: „de-abea”.

Albaștrii/ Albaștri
Forma corectă de plural este „albaștri”, cu un singur „i”.
Atunci când se află în fața substantivului, poate să apară cu doi „i”, dacă preia
articolul substantivului
Exemplu: ochii ei albaștri și albaștrii ei ochi

A apare/ A apărea
Forma corectă de infinitiv a verbului este „a apărea”.
Conjugarea verbului „a apărea” la viitor cunoaște următoarele forme:
Eu voi apărea
Tu vei apărea
El/Ea va apărea
Noi vom apărea
Voi veți apărea
Ei/Ele veți apărea
Forma „va apare” este greșită!

95
Gabriela.B

Așează/ Așază
După „ș” și „j” în rădăcina cuvântului se scrie și se pronunță „așază”.
Prin urmare, corect este: „El așază cartea pe masă”; și NU „El așează cartea pe
masă”.

Care/ Pe care?
Renunțarea la prepoziția „pe” în vorbirea curentă constituie o greșeală
frecventă. Prin urmare, corect este : „Fata pe care o vezi este vecina mea”;
și NU „Fata care o vezi este vecina mea”.

Datorită/ Din cauza

Prepoziția „din cauza” se folosește întotdeauna în construcții negative, pe când
prepoziția „datorită” sau „grație” se folosește în enunțuri care au un sens pozitiv.
Prin urmare, vom spune: „Nu am venit la școală din cauza răcelii”;
și NU „datorită răcelii”, pentru că sensul enunțului este negativ.

Se crează/ Se creează
Pentru modul indicativ, timpul prezent, avem următoarea conjugare a verbului:
Eu creez
Tu creezi
El/ Ea creează
Noi creăm
Voi creați
Ei/ Ele creează
Forma „creem” este greșită!

Maxim/ Maximum
Folosim forma „maxim” atunci când este adjectiv (nivelul maxim al apei) sau
substantiv (acest maxim al respectului)
Folosim forma „maximum” atunci când este substantiv (a fost un maximum de
10 grade), sau adverb (maximum două ore).

Sorei/ Surorii
Substantivul feminin, soră, la genitiv-dativ se formează pornind de la forma de
plural:
o soră – două surori (unei surori)
Prin urmare, corect vom spune: „Îi mulțumesc surorii mele pentru tot!”.
Atunci când sensul cuvântului soră este de infirmieră, forma de genitiv-dativ
este „sorei”.
Exemplu: Am dat halatul sorei medicale.

96
Gabriela.B

Nici o/ Nicio
Atunci când este adjectiv pronominal negativ, corect vom scrie „nicio”.
Dacă „nici” este conjuncție, iar „o” este numeral, construcția se scrie în două
cuvinte: „nici o”. Ca un sfat, dacă „nici” se repetă în cadrul aceleiași propoziții, grupul
se scrie separat.
Exemplu: Nu am luat nicio notă azi.
Nu am luat nici un pix, nici mai multe.
Regula se păstrează și în cazul lui „niciun”/ „nici un”!

Cum articulăm substantivele?

 Substantivele masculine care au forma nearticulată de plural terminată în „ii” se
scriu cu trei i la plural, forma articulată:
Exemplu: copii – copiii
 Substantivele cu forma articulată de genitiv-dativ, de tipul „casă”, „grădină” se
formează prin adăugarea articolului „i” la forma de genitiv-dativ, nearticulat.
Exemplu: „casei”, „grădinii”.

Reguli de despărțire a cuvintelor în silabe

 Dacă vocala e urmată de o singură consoană, aceasta trece la silaba următoare.
Exemplu: o-ră
 Două consoane aflate între două vocale la despărțirea în silabe trec prima la
silaba dinainte și a doua în următoarea silabă.
Exemplu: mun-te
 Trei sau mai multe consoane între două vocale la despărțirea în silabe trec
prima la prima silabă, iar celelalte în silaba următoare.
Exemplu: mon-stru
 Două vocale alăturate trec, la despărțirea în silabe prima în prima silabă, iar a
doua în următoarea silabă.
Exemplu: po-e-zi-e
 Dacă avem grupurile lpt, mpt, ncș, nct, ncț, rct, rtf, stm, ndv, despărțirea în
silabe se face după a doua consoană din acest grup.
Exemplu: sanc-ți-u-ne

Formele verbului „a fi” la modul imperativ sunt

Forma afirmativă:
Fii bun!
Fiți buni!
Forma negativă:
Nu fi rău!
Nu fiți răi!

97
Gabriela.B

Observație: atunci când „a fi” apare ca verb auxiliar, se scrie cu un singur „i”
Exemplu în care apare auxiliarul „a fi”, la modul conjunctiv, timpul perfect:
Eu să fi spus
Tu să fi spus
El/ Ea să fi spus
Noi să fi spus
Voi să fi spus
Ei/ Ele să fi spus

O dată/ Odată
Atunci când valoarea morfologică este de adverb de timp, scriem „odată” legat,
având sensul de cândva, odinioară.
Dacă ne referim la numeral adverbial, care are echivalent cifra 1, în vom scrie
dezlegat (o dată).
Atunci când ne referim la data din calendar și este ca parte de vorbire un
substantiv, vom scrie dezlegat (o dată)
Exemplu: A fost odată ca niciodată
Am fost la mare o dată, nu de două ori
Vom merge la mare într-o altă dată.

98