Republica Moldova

PARLAMENTUL

COD Nr. CP225/2003

din 30.05.2003

CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ AL REPUBLICII MOLDOVA

Publicat : 12.06.2003 în MONITORUL OFICIAL Nr. 111-115 art. 451 Data intrării în vigoare

Versiune în vigoare din 23.06.2012 în baza modificărilor prin

LP23 din 01.03.12, MO54-59/23.03.12 art.172;

Parlamentul adoptă prezentul cod.

TITLUL I
DISPOZIŢII GENERALE
Capitolul I
DISPOZIŢII PRINCIPALE

Articolul 1. Raporturile reglementate de legislaţia procedurală civilă

Legislaţia procedurală civilă a Republicii Moldova reglementează raporturile sociale
referitoare la raporturile procesuale civile ce apar la înfăptuirea justiţiei de către instanţele
judecătoreşti de drept comun şi de cele specializate în cadrul judecării pricinilor în acţiuni
civile, precum şi a altor pricini, date în competenţa lor de prezentul cod şi de alte legi.

Articolul 2. Legislaţia procedurală civilă

(1) Procedura de judecare a cauzelor civile în instanţele judecătoreşti de drept comun şi în
cele specializate este stabilită de Constituţia Republicii Moldova, de prezentul cod şi de alte
legi organice. Normele de drept procedural civil din alte legi trebuie să corespundă
dispoziţiilor fundamentale ale Constituţiei Republicii Moldova şi prezentului cod.
(2) În caz de coliziune între normele prezentului cod şi prevederile Constituţiei Republicii
Moldova, se aplică prevederile Constituţiei, iar în caz de discordanţă între normele
prezentului cod şi cele ale unei alte legi organice, se aplică reglementările legii adoptate
ulterior.
(3) Dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt stabilite alte
norme decît cele prevăzute de legislaţia procedurală civilă a Republicii Moldova, se aplică
normele tratatului internaţional dacă din acesta nu rezultă că pentru aplicarea lor este
necesară adoptarea unei legi naţionale.
(4) Legislaţia procedurală civilă stabileşte modalitatea de judecare a pricinilor în acţiuni
civile ce rezultă din raporturi juridice civile, familiale, de muncă, locative, funciare,
ecologice şi din alte raporturi juridice, a pricinilor cu procedură specială şi cu procedură în
ordonanţă (simplificată), precum şi a celor care apar în legătură cu executarea actelor
instanţei judecătoreşti şi actelor altor autorităţi.

Articolul 3. Acţiunea legii procedurale civile în timp

(1) Instanţele judecătoreşti aplică legile procedurale civile în vigoare la data judecării cauzei
civile, efectuării actelor de procedură sau executării actelor instanţei judecătoreşti (hotărîri,
încheieri, decizii, ordonanţe), precum şi a actelor unor alte autorităţi în cazurile prevăzute
de lege.
(2) Noua lege procedurală nu duce la modificarea efectelor juridice deja produse ca rezultat
al aplicării legii abrogate şi nu le desfiinţează. De la data intrării în vigoare a noii legi
procedurale, efectele vechii legi încetează dacă noua lege nu prevede altfel.
(3) Legea procedurală civilă care impune obligaţii noi, anulează sau reduce drepturile
procedurale ale participanţilor la proces, limitează exercitarea unor drepturi ori stabileşte
sancţiuni procedurale noi sau suplimentare nu are putere retroactivă.

Articolul 4. Sarcinile procedurii civile

Sarcinile procedurii civile constau în judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor de
apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale
persoanelor fizice şi juridice şi asociaţiilor lor, ale autorităţilor publice şi ale altor persoane
care sînt subiecte ale raporturilor juridice civile, familiale, de muncă şi ale altor raporturi
juridice, precum şi în apărarea intereselor statului şi ale societăţii, în consolidarea legalităţii
şi a ordinii de drept, în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.

Articolul 5. Accesul liber la justiţie

(1) Orice persoană interesată este în drept să se adreseze în instanţă judecătorească, în
modul stabilit de lege, pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau contestate, libertăţile şi
interesele legitime.
(2) Nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv de inexistenţă a
legislaţiei, de imperfecţiune, coliziune sau obscuritate a legislaţiei în vigoare.
(3) Renunţarea uneia dintre părţi de a se adresa în judecată prin încheierea în prealabil a
unei convenţii nu are efect juridic, cu excepţia cazurilor de încheiere a unei convenţii de
strămutare, în condiţiile legii, a litigiului la judecata arbitrală.

Articolul 6. Modalităţile de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime

Instanţa judecătorească exercită apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime
prin somare la executarea unor obligaţii, prin declararea existenţei sau inexistenţei unui
raport juridic, prin constatarea unui fapt care are valoare juridică, prin alte modalităţi,
prevăzute de lege.

Articolul 7. Intentarea procesului civil

(1) Instanţa judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei care revendică
apărarea unui drept al său încălcat sau contestat, libertăţii ori a unui interes legitim.
(2) În cazurile prevăzute de prezentul cod şi de alte legi, procesul civil poate fi intentat în
numele persoanelor împuternicite de lege să apere drepturile, libertăţile şi interesele
legitime ale unei alte persoane, ale unui număr nelimitat de persoane, interesele Republicii
Moldova şi ale societăţii.
(3) La intentarea proceselor de judecare a litigiilor de drept (procedura contencioasă), se
depune cerere de chemare în judecată, iar în pricinile necontencioase, se depune cerere.
Articolul 8. Dreptul la asistenţă juridică
(1) Părţile, alţi participanţi la proces au dreptul să fie asistaţi în judecată de către un avocat
ales ori desemnat de coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru
Asistenţă Juridică Garantată de Stat sau de un alt reprezentant, în cazurile prevăzute de
prezentul cod.
(2) Asistenţa juridică poate fi acordată în orice instanţă de judecată şi în orice fază a
procesului.
(3) Modul de acordare a asistenţei juridică se stabileşte de prezentul cod şi de alte legi.

Articolul 9. Rolul diriguitor al instanţei judecătoreşti în proces

(1) Instanţei judecătoreşti îi revine un rol diriguitor în organizarea şi desfăşurarea
procesului, ale cărui limite şi al cărui conţinut sînt stabilite de prezentul cod şi de alte legi.
(2) Instanţa judecătorească explică participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile lor
procesuale, preîntîmpină asupra urmărilor pe care le poate implica exercitarea sau
neexercitarea actului procesual, le acordă sprijin în exercitarea drepturilor, ordonă, la
solicitarea părţilor şi altor participanţi la proces, prezentarea de probe care să contribuie la
adoptarea unei hotărîri legale şi întemeiate, conduce dezbaterile judiciare şi ia orice alte
măsuri necesare bunei desfăşurări a procesului, pune în discuţia părţilor şi altor participanţi
la proces orice împrejurare de fapt sau de drept, efectuează alte acţiuni prevăzute de lege.

Articolul 10. Sancţiunile procedurale

(1) Sancţiunile procedurale sînt urmările nefavorabile, stabilite de normele de drept
procedural civil, care survin pentru subiectul obligat în raport procedural în caz de
neîndeplinire sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, precum şi în caz de
exercitare abuzivă a unui drept procedural.
(2) Efectuarea necorespunzătoare a actelor de procedură poate fi invocată, în fiecare caz de
comitere a încălcării legii, de către judecător sau de participantul care are interes să o
invoce.
(3) Sancţiunile procedurale vizează atît actele de procedură ale instanţei judecătoreşti, ale
participanţilor la proces, cît şi ale persoanelor legate de activitatea acestora şi, în
dependenţă de prevederile legii, constau în anularea actului procedural defectuos, în
decăderea din drepturi pentru neîndeplinire în termen a actului de procedură, în obligaţia
de a completa sau a reface actul îndeplinit cu nerespectarea legii, în restabilirea în
drepturile încălcate, aplicarea amenzii judecătoreşti, în alte măsuri prevăzute de lege.

Articolul 11. Asigurarea securităţii participanţilor la proces

(1) Dezbaterea pricinii în şedinţă de judecată se desfăşoară în condiţii ce asigură activitatea
normală a instanţei şi securitatea participanţilor la proces.
(2) Pentru securitatea judecătorilor şi a persoanelor care asistă la judecată, preşedintele
şedinţei este în drept să dispună efectuarea unui control al identităţii persoanelor care
solicită să asiste la judecarea pricinii, verificarea actelor de identitate, percheziţia corporală
şi controlul obiectelor pe care le au asupra lor.
(3) Preşedintele şedinţei de judecată poate permite prezenţa în sala de şedinţe a
persoanelor înarmate, obligate să poarte armă din oficiu, în vederea îndeplinirii serviciului
faţă de instanţă.

Articolul 12. Soluţionarea pricinilor civile în temeiul legislaţiei Republicii Moldova

(1) Instanţa judecătorească soluţionează pricinile civile în temeiul Constituţiei Republicii
Moldova, al tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, al legilor
constituţionale, organice şi ordinare, al hotărîrilor Parlamentului, al actelor normative ale
Preşedintelui Republicii Moldova, al ordonanţelor şi hotărîrilor Guvernului, al actelor
normative ale ministerelor, ale altor autorităţi administrative centrale şi ale autorităţilor
administraţiei publice locale. În cazurile prevăzute de lege, instanţa aplică uzanţele dacă nu
contravin ordinii publice şi bunelor moravuri.
(2) Dacă, la judecarea pricinii civile, se constată că o lege sau un alt act normativ nu
corespunde unei legi sau unui alt act normativ cu o putere juridică superioară, instanţa
aplică normele legii sau ale altui act normativ care are putere juridică superioară.
(3) În cazul inexistenţei normei de drept care să reglementeze raportul litigios, instanţa
judecătorească aplică norma de drept care reglementează raporturi similare (analogia legii),
iar în lipsa unei astfel de norme, se conduce de principiile de drept şi de sensul legislaţiei în
vigoare (analogia dreptului). Nu se admite aplicarea prin analogie a normei de drept care
derogă de la dispoziţiile generale, restrînge drepturi sau stabileşte sancţiuni suplimentare.
(4) Dacă în tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt stabilite alte
reglementări decît cele prevăzute de legislaţia internă, instanţa, la judecarea pricinii, aplică
reglementările tratatului internaţional.

Articolul 121. Ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate

(1) Dacă, în procesul judecării pricinii, se constată că norma de drept ce urmează a fi
aplicată sau care a fost deja aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei
Republicii Moldova, iar controlul constituţionalităţii actului normativ este de competenţa
Curţii Constituţionale, instanţa de judecată este în drept să sesizeze, în conformitate cu
prevederile Codului jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională pentru a verifica
constituţionalitatea actului respectiv.
(2) Sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţa de judecată este admisibilă numai în
cazul în care actul normativ este aplicat sau urmează a fi aplicat conform opiniei instanţei în
pricina concretă pe care o examinează.
(3) Din momentul emiterii de către instanţă a încheierii cu privire la ridicarea excepţiei de
neconstituţionalitate şi pînă la adoptarea hotărîrii de către Curtea Constituţională,
procedura de examinare a pricinii sau de executare a hotărîrii pronunţate se suspendă.

Articolul 13. Aplicarea legislaţiei altor state

(1) La judecarea pricinilor civile, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui alt stat în
conformitate cu legea sau cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
(2) În scopul constatării existenţei şi conţinutului legii sau al unui alt act normativ străin,
instanţa solicită, în modul stabilit, asistenţa organelor competente ale Republicii Moldova.
(3) În cazul imposibilităţii de a obţine informaţia necesară despre o lege sau un alt act
juridic străin, deşi a întreprins măsurile de rigoare, instanţa aplică legea naţională.

Articolul 14. Actele judecătoreşti de dispoziţie

(1) La judecarea pricinilor civile în primă instanţă, independent de nivelul acesteia, actele
judiciare se emit în formă de hotărîre, încheiere şi ordonanţă.
(2) În formă de hotărîre se emite dispoziţia primei instanţe prin care se soluţionează fondul
pricinii.
(3) În formă de încheiere se emite dispoziţia primei instanţe prin care nu se soluţionează
fondul pricinii.
(4) Ordonanţa judecătorească se emite la examinarea în primă instanţă a pricinilor
specificate la art.345.
(5) Dispoziţia judecătorească prin care se soluţionează fondul apelului şi recursului se emite
în formă de decizie, iar la soluţionarea problemelor prin care nu se rezolvă fondul apelului şi
recursului, dispoziţia se emite în formă de încheiere.

Articolul 15. Folosirea căilor de atac

Participanţii la proces şi alte persoane interesate ale căror drepturi, libertăţi ori interese
legitime au fost încălcate printr-un act judiciar pot exercita căile de atac împotriva acestuia
în condiţiile legii.

Articolul 16. Caracterul obligatoriu al actelor judecătoreşti

(1) Hotărîrile, încheierile, ordonanţele şi deciziile judecătoreşti definitive, precum şi
dispoziţiile, cererile, delegaţiile, citaţiile, alte adresări legale ale instanţei judecătoreşti, sînt
obligatorii pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale,
organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii
Moldova.
(2) Neexecutarea nemotivată a actelor judecătoreşti, dispoziţiilor, cererilor, delegaţiilor,
citaţiilor, altor adresări legale, precum şi lipsa de consideraţie faţă de judecată, atrag
răspunderea prevăzută în prezentul cod şi în alte legi.
(3) Caracterul obligatoriu al actelor judecătoreşti nu privează persoanele care nu au fost
atrase în proces de a se adresa în judecată dacă, prin actul judecătoresc emis, se încalcă
drepturile, libertăţile şi interesele lor legitime.
(4) Executarea pe teritoriul Republicii Moldova a hotărîrilor, delegaţiilor şi adresărilor
instanţelor judecătoreşti străine, ale arbitrajelor internaţionale se efectuează în
conformitate cu prezentul cod, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este
parte, precum şi pe principiul reciprocităţii.

Articolul 17. Formarea practicii judiciare

Pentru aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei, Curtea Supremă de Justiţie generalizează,
din oficiu, practica examinării de către instanţele judecătoreşti a unor anumite categorii de
pricini, adoptă şi dă publicităţii hotărîri explicative privind aplicarea corectă a normelor de
drept şi soluţionarea justă a pricinilor civile.

Articolul 18. Utilizarea de mijloace tehnice

(1) Pentru documentarea lucrărilor şedinţei de judecată şi conservarea probelor, instanţa
judecătorească poate utiliza orice mijloc tehnic în conformitate cu prezentul cod şi alte legi.
(2) Înregistrarea audio-video, fotografierea, utilizarea altor mijloace tehnice pot fi admise
numai de preşedintele şedinţei de judecată şi numai la deschiderea şedinţei şi pronunţarea
hotărîrii.
(3) Încălcarea prevederilor alin. (2) se sancţionează cu amendă de pînă la 20 unităţi
convenţionale şi cu confiscarea înregistrărilor (peliculei, pozelor, casetelor etc.).

Capitolul II
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCEDURAL CIVIL

Articolul 19. Înfăptuirea justiţiei numai în instanţă judecătorească

(1) În pricinile civile, justiţia se înfăptuieşte potrivit reglementărilor legislaţiei procedurale
civile şi numai de către instanţele judecătoreşti şi de judecătorii ei, numiţi în funcţie în
modul stabilit de lege. Constituirea de instanţe extraordinare este interzisă.
(2) Hotărîrea judecătorească emisă în pricină civilă poate fi controlată şi reexaminată numai
de instanţa judecătorească competentă, în ordinea stabilită de prezentul cod şi de alte legi.

Articolul 20. Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii

(1) Puterea judecătorească este separată de puterea legislativă şi de cea executivă şi se
exercită în conformitate cu Constituţia Republicii Moldova, cu prezentul cod şi cu alte legi.
(2) La înfăptuirea justiţiei în pricini civile, judecătorii sînt independenţi şi se supun numai
legii. Orice imixtiune în activitatea de judecată este inadmisibilă şi atrage răspunderea
prevăzută de lege.
(3) Garanţiile independenţei judecătorilor sînt consacrate în Constituţia Republicii Moldova
şi în alte legi.

Articolul 21. Judecarea unipersonală şi colegială a pricinilor

(1) Pricinile civile se judecă în primă instanţă de un singur judecător sau de un complet din
trei judecători ai aceleiaşi instanţe. În cazul în care prezentul cod oferă judecătorului
dreptul de a examina pricinile civile şi de a întocmi unele acte de procedură unipersonal,
judecătorul operează în numele instanţei de judecată.
(2) În instanţele de apel şi de recurs, pricinile civile se judecă colegial, în conformitate cu
prevederile prezentului cod şi ale altor legi.

Articolul 22. Egalitatea în faţa legii şi a justiţiei

(1) Justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte pe principiul egalităţii tuturor persoanelor,
independent de cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere, origine socială, serviciu, domiciliu, loc de naştere, precum şi al
egalităţii tuturor organizaţiilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare
juridică, subordonare, sediu şi de alte circumstanţe.
(2) Privilegiile procesuale ale persoanelor care beneficiază de imunitatea răspunderii civile
se stabilesc de prezentul cod şi de alte legi, de tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte.

Articolul 23. Caracterul public al dezbaterilor judiciare

(1) În toate instanţele, şedinţele de judecată sînt publice. În şedinţa de judecată nu se admit
minorii de pînă la vîrsta de 16 ani dacă nu sînt citaţi în calitate de participant la proces sau
de martor.
(2) Pot avea loc şedinţe închise numai în scopul protejării informaţiei ce constituie secret de
stat, taină comercială ori a unei alte informaţii a cărei divulgare este interzisă prin lege.
(3) Instanţa de judecată poate dispune judecarea pricinii în şedinţă secretă pentru a preveni
divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele intime ale vieţii, care lezează onoarea,
demnitatea sau reputaţia profesională ori la alte circumstanţe care ar putea prejudicia
interesele participanţilor la proces, ordinea publică sau moralitatea.
(4) Şedinţa poate fi declarată secretă pentru întregul proces sau numai pentru efectuarea
unor anumite acte procedurale.
(5) Privitor la examinarea pricinii în şedinţă secretă, instanţa judecătorească emite o
încheiere motivată.
(6) Şedinţa secretă se desfăşoară în prezenţa participanţilor la proces, iar în caz de
necesitate la ea asistă de asemenea martorul, expertul, specialistul şi interpretul.
(7) Instanţa judecătorească ia măsurile de rigoare în vederea păstrării secretului de stat,
tainei comerciale, informaţiei despre viaţa intimă a persoanei. Participanţii la proces şi alte
persoane care asistă la actele procesuale în cadrul cărora pot fi divulgate date ce constituie
astfel de secrete sînt somaţi de răspunderea în cazul divulgării lor.
(8) Judecarea pricinii în şedinţă secretă se efectuează cu respectarea tuturor regulilor de
procedură civilă.
(9) Hotărîrile şedinţei secrete se pronunţă public.
(10) În cazul dezbaterii pricinii în şedinţă secretă, pot fi eliberate unor alte persoane decît
părţile copii de pe încheieri, rapoarte de expertiză sau declaraţii ale martorilor doar cu
permisiunea dată de preşedintele şedinţei.

Articolul 24. Limba de procedură şi dreptul la interpret

(1) Judecarea pricinilor civile în instanţele judecătoreşti se desfăşoară în limba
moldovenească.
(2) Persoanele interesate în soluţionarea pricinii care nu posedă sau nu vorbesc limba
moldovenească sînt în drept să ia cunoştinţă de actele, de lucrările dosarului şi să vorbească
în judecată prin interpret.
(3) Prin încheiere a instanţei, procesul se poate desfăşura şi într-o limbă acceptabilă pentru
majoritatea participanţilor la proces.
(4) În cazul în care procesul se desfăşoară în o altă limbă, instanţa emite hotărîrea în mod
obligatoriu şi în limba moldovenească.
(5) Actele procedurale care se înmînează persoanelor interesate în soluţionarea pricinii se
traduc, la solicitarea lor, în limba procesului ori în limba la care aceştia au recurs în proces.

Articolul 25. Principiul nemijlocirii şi oralităţii în dezbaterile judiciare

(1) Instanţa trebuie să cerceteze direct şi nemijlocit probele, să asculte explicaţiile părţilor
şi intervenienţilor, depoziţiile martorilor, concluziile expertului, consultaţiile şi explicaţiile
specialistului, să ia cunoştinţă de înscrisuri, să cerceteze probele materiale, să audieze
înregistrările audio şi să vizioneze înregistrările video, să emită hotărîrea numai în temeiul
circumstanţelor constatate şi al probelor cercetate şi verificate în şedinţă de judecată.
(2) Dezbaterile judiciare se desfăşoară oral şi în faţa aceluiaşi complet de judecată. În cazul
înlocuirii unui judecător în timpul judecării pricinii, dezbaterile se reiau de la început.

Articolul 26. Contradictorialitatea şi egalitatea părţilor în drepturile procedurale

(1) Procesele civile se desfăşoară pe principiul contradictorialităţii şi egalităţii părţilor în
drepturile procedurale.
(2) Contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încît părţile şi ceilalţi
participanţi la proces să aibă posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia în
proces, de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent de
instanţă, de alte organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt
şi de drept care are legătură cu pricina dată judecăţii şi de a-şi expune punctul de vedere
asupra iniţiativelor instanţei.
(3) Instanţa care judecă pricina îşi păstrează imparţialitatea şi obiectivitatea, creează
condiţii pentru exercitarea drepturilor participanţilor la proces, pentru cercetarea obiectivă
a circumstanţelor reale ale pricinii.
(4) Egalitatea părţilor în drepturile procedurale este garantată prin lege şi se asigură de
către instanţă prin crearea posibilităţilor egale, suficiente şi adecvate de folosire a tuturor
mijloacelor procedurale pentru susţinerea poziţiei asupra circumstanţelor de fapt şi de
drept, astfel încît nici una dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.

Articolul 27. Disponibilitatea în drepturi a participanţilor la proces

(1) Disponibilitatea în drepturi se afirmă în posibilitatea participanţilor la proces, în primul
rînd a părţilor, de a dispune liber de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim
supus judecăţii, precum şi de a dispune de drepturile procedurale, de a alege modalitatea şi
mijloacele procedurale de apărare.
(2) Instanţa nu admite dispunerea de un drept sau folosirea modalităţii de apărare dacă
aceste acte contravin legii ori încalcă drepturile sau interesele legitime ale persoanei.

Capitolul III
COMPETENŢA GENERALĂ

Articolul 28. Competenţa instanţelor judecătoreşti

(1) Instanţele judecătoreşti de drept comun judecă:
a) pricinile în litigiile de drept ce nasc din raporturi juridice civile, familiale, de muncă,
locative, funciare, ecologice şi din alte raporturi juridice, bazate pe egalitatea părţilor, pe
libertatea contractului şi pe alte temeiuri de apariţie a drepturilor şi a obligaţiilor, indiferent
de statutul juridic al subiecţilor;
b) pricinile în litigiile ce decurg din raporturi de contencios administrativ;
c) pricinile în procedură specială specificate la art. 279;
d) pricinile în pretenţii ce se examinează în procedură în ordonanţă specificate la art. 345;
e) pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a
cauzei şi cu repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare;
f) pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la executarea în termen rezonabil a
actelor instanţelor judecătoreşti şi a actelor unor alte autorităţi şi cu repararea prejudiciului
cauzat prin această încălcare;
g) pricinile privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţelor/autorizaţiilor
ce vizează activitatea de întreprinzător;
h) pricinile privind declararea insolvabilităţii;
i) pricinile ce apar în legătură cu executarea actelor instanţelor judecătoreşti şi a actelor
unor alte autorităţi, inclusiv ale instanţelor judecătoreşti străine şi ale arbitrajelor
internaţionale.
(2) În competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun pot fi date prin lege şi alte
categorii de pricini.
(3) Instanţele judecătoreşti de drept comun judecă pricinile ce ţin de competenţa lor cu
participarea persoanelor fizice şi juridice rezidente sau nerezidente, autorităţilor publice,
organizaţiilor cu investiţii străine, organizaţiilor internaţionale care practică activităţi de
întreprinzător dacă, prin lege, printr-un tratat internaţional la care Republica Moldova este
parte sau prin înţelegere a părţilor, nu se stabileşte o altă modalitate de soluţionare a
litigiului.

Articolul 29. Competenţa instanţei judecătoreşti comerciale

(1) Instanţa judecătorească comercială judecă:
a) contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale;
b) eliberarea titlurilor de executare silită a hotărîrilor arbitrale;
c) pricinile privind reorganizarea sau dizolvarea persoanei juridice;
d) pricinele privind apărarea reputației profesionale în activitatea de întreprinzător și în
activitatea economică.
(2) În competenţa instanţei judecătoreşti comerciale pot fi date prin lege şi alte categorii de
pricini.

Articolul 30. Strămutarea litigiului la judecata arbitrală

(1) Pricina civilă care este de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun sau a celei
specializate poate fi strămutată, pînă la emiterea hotărîrii, spre judecare arbitrală dacă
părţile consimt şi dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege.

Articolul 31. Competenţa în judecarea pretenţiilor conexe

În cazul formulării în cererea de chemare în judecată a mai multor pretenţii conexe, unele
dintre care sînt de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun, iar altele de
competenţa instanţei de contencios administrativ, toate pretenţiile se vor examina de
instanţa judecătorească de drept comun.

Capitolul IV
COMPETENŢA JURISDICŢIONALĂ

Articolul 32. Competenţa judecătoriilor

(1) Ca instanţe de drept comun, judecătoriile judecă în primă instanţă pricinile date prin
lege în competenţa instanţelor de drept comun, pricinile privind contestarea actelor
administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în
circuitul civil, cu excepţia celor ce ţin de competenţa unor alte instanţe de drept comun.
(2) Judecătoriile, ca instanţe de contencios administrativ, examinează:
a) litigiile privind nesoluţionarea în termen legal a unei cereri şi privind legalitatea actelor
administrative emise de autorităţile administraţiei publice din sate (comune), oraşe, raioane,
de funcţionarii publici din cadrul acestora, precum şi de persoanele de drept privat de orice
nivel, care prestează servicii de interes public;
b) cererile privind constatarea circumstanţelor care justifică suspendarea activităţii
consiliului local de nivelul întîi;
c) contestaţiile în materie electorală, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor
instanţe judecătoreşti;
d) litigiile cu privire la refuzul organelor notariale de a îndeplini anumite acte notariale.

Articolul 33. Competenţa curţilor de apel

1) Ca instanţe de drept comun, curţile de apel judecă în primă instanţă pricinile civile
privind:
a) declararea ilegalităţii unei greve;
b) lichidarea şi suspendarea activităţii asociaţiilor obşteşti de nivel republican;
c) încuviinţarea adopţiei copilului de către cetăţeni ai Republicii Moldova domiciliaţi în
străinătate şi de către cetăţeni străini şi apatrizi;
d) încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei şi repararea prejudiciului
cauzat prin această încălcare;
e) apărarea drepturilor şi intereselor statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale ce ţin
de buget; rezilierea, rezoluţiunea şi declararea nulităţii contractelor ce lezează interesele
statului; protecţia mediului înconjurător;
f) pricinile privind declararea insolvabilităţii.
(2) Curţile de apel de drept comun judecă în primă instanţă litigiile privind contestările
actelor juridice cu caracter normativ, hotărîrilor, acţiunilor (inacţiunilor) autorităţilor
administraţiei publice din municipii, ale consiliului municipal şi primăriei municipiului
Chişinău, ale funcţionarilor publici din cadrul acestora, ce lezează drepturile, libertăţile şi
interesele legitime ale cetăţenilor şi organizaţiilor.
(3) În afară de litigiile prevăzute la alin.(2) şi (31), Curtea de Apel Chişinău examinează în
primă instanţă litigiile de contencios administrativ:
a) privind legalitatea actelor administrative cu caracter individual emise de Parlament, de
Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern, prin care sînt vătămate în drepturi şi interese
legitime persoanele fizice şi juridice, în afara celor exceptate prin lege;
b) privind nesoluţionarea în termen legal a unei cereri referitor la legalitatea actelor
administrative emise de organele centrale de specialitate ale administraţiei publice, în afara
celor exceptate prin lege, precum şi legalitatea hotărîrilor Comisiei Electorale Centrale;
c) privind verificarea legalităţii hotărîrilor Consiliului Superior al Magistraturii, în cazurile
prevăzute de lege;
d) privind păstrarea secretului de stat.
(31) Curtea de Apel Chişinău judecă în primă instanţă litigiile din domeniul proprietăţii
intelectuale privind:
a) apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe, a dreptului asupra invenţiilor,
mărcilor de produs şi mărcilor de serviciu, indicaţiilor geografice, denumirilor de origine și
specialităţilor tradiţionale garantate, desenelor şi modelelor industriale, soiurilor de plante,
topografiilor circuitelor integrate, denumirilor comerciale; combaterea concurenţei neloiale,
indiferent de calitatea persoanei;
b) nulitatea înregistrărilor, decăderea din drepturile asupra mărcii, precum şi contestarea
hotărîrilor Comisiei de contestaţii a Agenţiei de Stat pentru Proprietatea Intelectuală emise
în litigiile din domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale.
c) constatarea notorietăţii mărcii.
(4) Curtea de Apel Comrat verifică, de asemenea, legalitatea actelor administrative emise de
autorităţile publice ale unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.
(5) Curţilor de apel le pot fi atribuite prin lege şi alte categorii de pricini spre judecare în
primă instanţă.

Articolul 34. – exclus.

Articolul 35. Competenţa Judecătoriei Comerciale de Circumscripţie

Judecătoria Comercială de Circumscripţie judecă în primă instanţă:
a) contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale;
b) eliberarea titlurilor de executare silită a hotărîrilor arbitrale;
c) pricinile privind reorganizarea sau dizolvarea persoanelor juridice;
d) pricinele privind apărarea reputației profesionale în activitatea de întreprinzător și în
activitatea economică.

Articolul 36. – exclus.

Articolul 37. Competenţa în caz de concurenţă a pretenţiilor

(1) În cazul în care mai multe pretenţii legate între ele sînt de competenţa mai multor
instanţe de acelaşi grad, pretenţiile urmează a fi conexate şi examinate de instanţa sesizată
mai întîi, iar dacă sînt de competenţa unor instanţe de diferite grade, pretenţiile urmează a
fi conexate şi examinate de instanţa ierarhic superioară.
(2) Dispoziţia de conexare a pretenţiilor o emite instanţa judecătorească sesizată cu cerere,
conform alin.(1).

Articolul 38. Intentarea acţiunii în instanţa de la domiciliul sau de la locul de aflare

a pîrîtului
(1) Acţiunea se intentează în instanţa de la domiciliul sau de la locul de aflare a pîrîtului.
(2) Acţiunea împotriva unei organizaţii se intentează în instanţa de la sediul ei sau al
organului ei de administraţie.

Articolul 39. Competenţa la alegerea reclamantului

(1) Acţiunea împotriva pîrîtului al cărui domiciliu nu este cunoscut sau care nu are domiciliu
în Republica Moldova poate fi intentată în instanţa de la locul de aflare a bunurilor acestuia
sau în instanţa de la ultimul lui domiciliu din Republica Moldova.
(2) Acţiunea împotriva unei persoane juridice sau a unei alte organizaţii poate fi intentată şi
în instanţa de la locul de aflare a bunurilor acestora.
(3) Acţiunea care izvorăşte din activitatea unei filiale sau reprezentanţe a unei persoane
juridice sau a unei alte organizaţii poate fi intentată şi în instanţa de la locul unde filiala sau
reprezentanţa îşi are sediul.
(4) Acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere şi acţiunea pentru constatarea paternităţii
pot fi intentate şi în instanţa de la domiciliul reclamantului.
(5) Acţiunea de desfacere a căsătoriei poate fi intentată şi în instanţa de la domiciliul
reclamantului dacă în grija lui se află copii minori sau dacă deplasarea lui la instanţa de la
domiciliul pîrîtului întîmpină dificultăţi întemeiate.
(6) Acţiunea de divorţ în cazul în care unul dintre soţi este declarat, în modul stabilit,
dispărut fără urmă, incapabil din cauza unei boli psihice ori este condamnat la privaţiune de
libertate poate fi intentată şi în instanţa de la domiciliul reclamantului.
(7) Acţiunile ce ţin de restabilirea în dreptul la muncă, la pensie, la locuinţă, de revendicare
a bunurilor sau a valorii lor, de reparare a prejudiciului cauzat prin condamnare ilegală,
tragere ilegală la răspundere penală, prin aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma
arestului preventiv sau sub forma impunerii angajamentului scris de a nu părăsi localitatea
ori prin aplicarea ilegală a sancţiunii administrative a arestului pot fi intentate şi în instanţa
de la domiciliul reclamantului.
(8) Acţiunile în reparare a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale ori prin
altă vătămare a sănătăţii sau prin deces pot fi intentate şi în instanţa de la domiciliul
reclamantului ori în instanţa de la locul prejudiciului.
(9) Acţiunile în reparaţie a daunei cauzate bunurilor unei persoane fizice sau ale unei
organizaţii pot fi intentate şi în instanţa de la locul daunei.
(10) Acţiunea în apărare a drepturilor consumatorului poate fi intentată şi în instanţa de la
domiciliul reclamantului sau în instanţa de la locul încheierii sau executării contractului.
(11) Acţiunea născută din contractul în care se indică locul executării lui poate fi intentată şi
în instanţa din acel loc.
(12) Acţiunea împotriva pîrîtului care este o organizaţie sau un cetăţean al Republicii
Moldova cu sediul ori cu domiciliul pe teritoriul unui alt stat poate fi intentată şi în instanţa
de la sediul ori domiciliul reclamantului sau în instanţa de la locul de aflare a bunurilor
pîrîtului pe teritoriul Republicii Moldova.
(13) Acţiunile în materie de asigurare se pot depune în instanţa de la domiciliul asiguratului,
de la locul aflării bunurilor sau de la locul accidentului.
(14) Alegerea între instanţele care, conform prezentului articol, sînt competente să judece
pricina aparţine reclamantului, cu excepţia competenţei stabilite la art.41.
(15) Acţiunile accesorii şi incidentale ţin de competenţa instanţei care este în drept să
judece acţiunea principală.
(16) În acţiunea în constatare a existenţei sau inexistenţei dreptului, competenţa instanţei
se determină după regulile prevăzute pentru acţiunile care au ca obiect executarea
prestaţiei.

Articolul 40. Competenţa excepţională

(1) Acţiunile cu privire la dreptul asupra terenurilor, subsolurilor, fîşiilor forestiere,
plantaţiilor perene, resurselor acvatice izolate, asupra unor case, încăperi, construcţii, altor
obiective fixate de pămînt, precum şi acţiunile în ridicare a sechestrului de pe bunuri, se
intentează în instanţa de la locul aflării acestor bunuri. Dacă bunurile ce constituie obiectul
acţiunii sînt situate în circumscripţia mai multor instanţe, cererea se depune în orice
instanţă în a cărei rază teritorială se află o parte din bunuri.
(2) Acţiunea în reparaţie a prejudiciului cauzat mediului înconjurător se intentează
împotriva proprietarilor (posesorilor) de utilaje în instanţa de la locul instalării utilajului, cu
excepţia cazurilor cînd acesta este instalat în străinătate.
(3) Acţiunea privind tezaurul statului este de competenţa instanţei de la reşedinţa organului
împuternicit să reprezinte vistieria statului în litigiul respectiv.
(4) Acţiunile creditorilor defunctului intentate înainte de acceptarea de către moştenitori a
succesiunii sînt de competenţa instanţei de la locul aflării averii succesorale sau a părţii ei
preponderente.
(5) Acţiunea împotriva cărăuşului, născută dintr-un contract de transport de pasageri şi
bagaje sau de încărcături, se înaintează în instanţa de la sediul cărăuşului căruia, în modul
stabilit, i-a fost înaintată pretenţia.
(6) Cererile acţionarilor se depun în instanţa de la sediul societăţii lor.

Articolul 41. - exclus

Articolul 42. Competenţa în mai multe pricini civile

(1) Acţiunea împotriva mai multor pîrîţi cu diferite domicilii se intentează în instanţa de la
domiciliul sau locul de aflare al unuia dintre ei, la alegerea reclamantului.
(2) Acţiunea reconvenţională se intentează, indiferent de instanţa competentă să o judece, în
instanţa care judecă acţiunea iniţială.
(3) Acţiunea intervenientului principal se înaintează în instanţa care judecă acţiunea iniţială.
(4) Acţiunea civilă născută dintr-o cauză penală, dacă nu a fost pornită ori soluţionată în
proces penal, se intentează potrivit normelor de procedură civilă, după normele de
competenţă stabilite în prezentul cod.

Articolul 43. Strămutarea pricinii

(1) Pricina pe care instanţa a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor de
competenţă, se soluţionează de aceasta în fond, inclusiv în cazul devenirii ei ulterioare de
competenţa unei alte instanţe.
(2) Instanţa strămută pricina la o altă instanţă dacă:
a) pîrîtul al cărui domiciliu sau loc de aflare nu era cunoscut cere strămutarea pricinii la
instanţa de la domiciliul sau locul de aflare al său;
b) pe parcursul judecării, s-a constatat că pricina a fost reţinută spre judecare cu încălcarea
normelor de competenţă jurisdicţională;
c) ambele părţi solicită strămutarea pricinii la instanţa de la locul aflării majorităţii
probelor;
d) din motivul recuzării (abţinerii de la judecată) unui sau mai multor judecători ori din alte
motive întemeiate, substituirea judecătorilor săi devine imposibilă;
e) există motive pentru măsuri de securitate publică;
f) există bănuieli că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de circumstanţele pricinii
sau de calitatea participanţilor la proces;
g) în circumstanţe excepţionale, instanţa competentă să judece pricina nu poate funcţiona
timp îndelungat.
(3) Strămutarea pricinii de la o instanţă la alta din motivele specificate la alin.(2) lit.a), b) şi
c) se face în temeiul unei încheieri motivate a instanţei în care este intentat procesul.
Încheierea de strămutare a pricinii poate fi atacată cu recurs.
(4) Strămutarea pricinii în cazurile prevăzute la alin.(2) lit.d), e), f) şi g) se efectuează de
către instanţa ierarhic superioară, a cărei încheiere este irevocabilă şi nu este susceptibilă
de recurs.
(41) Instanţa este obligată să remită instanţei competente dosarul în termen de 5 zile de la
data la care încheierea de strămutare a pricinii devine irevocabilă.
(5) Actele procedurale îndeplinite de instanţa care a intentat procesul anterior strămutării
pricinii au efect juridic în măsura în care noua instanţă consideră că nu este necesară
modificarea lor.

Articolul 44. Soluţionarea conflictelor de competenţă jurisdicţională

(1) Instanţa judecătorească în faţa căreia s-a ivit conflictul de competenţă jurisdicţională
suspendă din oficiu procesul şi înaintează dosarul către instanţa în drept să soluţioneze
conflictul de competenţă.
(2) Cînd două sau mai multe judecătorii din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel se declară
competente să judece aceeaşi pricină sau cînd, prin încheieri irevocabile, ele îşi declară
incompetenţa de a judeca aceeaşi pricină, conflictul de competenţă se judecă de către
curtea de apel comună.
(3) Conflictul de competenţă dintre două sau mai multe judecătorii care nu ţin de aceeaşi
curte de apel ori dintre o judecătorie şi o curte de apel, ori între curţile de apel se judecă de
Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie.
(4) Conflictul de competenţă dintre Judecătoria Comercială de Circumscripţie şi judecătorie
se judecă de către Curtea de Apel Chişinău.
(5) Conflictul de competenţă dintre Judecătoria Comercială de Circumscripţie şi curtea de
apel de drept comun se judecă de Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al
Curţii Supreme de Justiţie.
(9) Instanţa competentă să judece conflictul de competenţă soluţionează, fără citarea
participanţilor la proces, conflictul dintre instanţe printr-o încheiere, care nu se supune nici
unei căi de atac.

Articolul 45. Imutabilitatea competenţei jurisdicţionale

(1) Nimeni nu poate fi lipsit fără consimţămîntul său de dreptul judecării procesului în
instanţă şi de judecătorii în a căror competenţă pricina este dată prin lege, cu excepţiile
expres stabilite de prezentul cod.
(2) Instanţa ierarhic superioară nu este în drept să strămute din oficiu o pricină la o altă
instanţă ori să o preia pentru judecare în procedura sa.

Capitolul V
COMPLETUL DE JUDECATĂ. RECUZĂRILE

Articolul 46. Completul de judecată

(1) Pricinile civile se judecă în primă instanţă de un singur judecător sau de un complet din
3 judecători. Problema judecării colegiale a pricinii se examinează de către preşedintele sau
vicepreşedintele instanţei.
(2) În instanţă de apel, pricinile se judecă de un complet compus dintr-un judecător
(preşedinte al şedinţei) şi alţi doi judecători.
(3) Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de
Justiţie judecă recursurile în componenţa unui judecător (preşedinte) şi altor 4 judecători.
(4) Plenul Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile în cazul desesizării colegiului
lărgit, în modul stabilit la art.442, cu participarea a cel puţin două treimi din numărul total
de judecători ai Curţii Supreme de Justiţie.

Articolul 47. Grefierul

(1) Grefierul, la însărcinarea judecătorului, îndeplineşte unele acte procedurale prin care
contribuie la pregătirea şi dezbaterea pricinii în şedinţa de judecată, înştiinţează
participanţii la proces despre locul, data şi ora dezbaterilor, verifică prezenţa lor în şedinţa
de judecată, clarifică motivele neprezentării lor şi le notifică judecătorului, întocmeşte
procesul-verbal al şedinţei, îndeplineşte indicaţiile judecătorului în vederea bunei organizări
şi desfăşurări a acesteia.
(2) Nici judecătorul, nici participanţii la proces nu sînt în drept să exercite obligaţiile de
grefier în şedinţa de judecată. În caz de necesitate, instanţa poate înlocui din oficiu grefierul
cu un alt grefier, pronunţînd o încheiere nesusceptibilă de atac. Înlocuirea grefierului nu are
ca efect reluarea procesului.

Articolul 48. Soluţionarea colegială a problemelor

(1) Toate problemele care apar la judecarea pricinii se soluţionează colegial cu votul
majorităţii judecătorilor. Nici un judecător nu are dreptul să se abţină de la vot.
Preşedintele şedinţei de judecată votează ultimul. Judecătorii se bucură de drepturi egale în
soluţionarea problemelor care apar în examinarea pricinii şi emiterea hotărîrii. În caz de
paritate de voturi la adoptarea unei hotărîri de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie,
problema este considerată respinsă.
(2) Judecătorul care nu este de acord cu hotărîrea majorităţii semnează hotărîrea, dar este
în drept să expună în scris opinie separată, care se înmînează preşedintelui şedinţei şi se
anexează la dosar. Opinia separată nu se anunţă şi nu se citeşte în şedinţa de judecată.

Articolul 49. Inadmisibilitatea participării repetate a judecătorului la judecarea

aceleiaşi pricini
(1) Judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în primă instanţă nu mai poate
participa la judecarea acesteia în instanţă de apel, de recurs şi nici la rejudecarea ei în
primă instanţă, după casare.
(2) Judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în instanţă de apel nu mai poate
participa la judecarea ei în primă instanţă, repetat, în instanţă de apel şi nici în instanţă de
recurs.
(3) Judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în instanţă de recurs nu mai poate
participa la judecarea ei în primă instanţă şi nici în instanţă de apel.
(4) Prevederile prezentului articol nu au incidenţă asupra cazurilor de scoatere a cererii de
pe rol sau de încetare a procesului în temeiul art.265 lit.a) şi b) şi nici asupra cazurilor de
judecare a pricinii în componenţa Plenului Curţii Supreme de Justiţie.
(5) Prevederile prezentului articol nu se extind asupra Colegiului civil, comercial și de
contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie la judecarea recursurilor în plină
componenţă şi nici asupra Plenului Curţii Supreme de Justiţie la adoptarea de hotărîri
explicative.

Articolul 50. Temeiurile de recuzare a judecătorului

(1) Judecătorul care judecă pricina urmează a fi recuzat dacă:
a) la judecarea anterioară a pricinii a participat în calitate de martor, expert, specialist,
interpret, reprezentant, grefier sau executor judecătoresc;
b) se află în raporturi de rudenie pînă la al treilea grad inclusiv sau de afinitate pînă la al
doilea grad inclusiv cu vreuna dintre părţi, cu alţi participanţi la proces sau cu
reprezentanţii acestora;
c) este tutore, curator sau adoptator al uneia dintre părţi;
d) şi-a expus opinia asupra pricinii care se judecă;
e) are un interes personal, direct sau indirect, în soluţionarea pricinii ori există alte
împrejurări care pun la îndoială obiectivitatea şi nepărtinirea lui.
(2) Din completul care judecă pricina nu pot face parte persoane care se află în raporturi de
rudenie sau de căsătorie.

Articolul 51. Temeiurile de recuzare a expertului, specialistului, interpretului,

grefierului
(1) Temeiurile de recuzare a judecătorului specificate la art.50 se extind şi asupra
expertului, specialistului, interpretului, grefierului.
(2) Expertul şi specialistul nu pot participa la judecarea pricinii şi în cazul în care:
a) depind sau au depins, pe linie de serviciu ori pe o altă linie, de părţi sau de alţi
participanţi la proces, sau de reprezentanţii acestora;
b) au efectuat o revizie ale cărei materiale au servit drept temei pentru intentarea
procesului ori care sînt folosite la soluţionarea pricinii în cauză.
(3) Faptul participării expertului, specialistului, interpretului, grefierului în aceeaşi calitate
la judecarea anterioară a pricinii nu constituie temei pentru recuzarea lor.

Articolul 52. Declaraţiile de recuzare şi de abţinere de la judecată

(1) Dacă există temeiurile specificate la art.50 şi 51, judecătorul, expertul, specialistul,
interpretul, grefierul sînt obligaţi să se abţină de la judecată. În aceleaşi temeiuri, recuzarea
poate fi înaintată de participanţii la proces sau poate fi examinată din oficiu de către
instanţă.
(2) Propunerea de recuzare şi de abţinere de la judecată se face oral sau în scris pentru
fiecare în parte, trebuie să fie motivată şi prezentată pînă la începerea dezbaterii pricinii în
fond. Cererea de recuzare şi cererea de abţinere de la judecată pot fi înaintate mai tîrziu
doar dacă autorul lor a aflat de existenţa temeiului recuzării sau abţinerii după ce a început
judecarea pricinii în fond.
(3) Dacă temeiurile recuzării i-au devenit cunoscute după ce a început judecarea pricinii în
fond, instanţa este obligată să le comunice în şedinţă de judecată pentru soluţionarea
recuzării.
(4) Procedura soluţionării cererii de abţinere de la judecată şi efectele admiterii ei se
determină conform prevederilor art.53 şi 54.
(5) În proces nu se admite înaintarea repetată a recuzării aceluiaşi judecător şi pentru
aceleaşi motive dacă anterior recuzarea lui a fost respinsă. De asemenea, nu se admite:
recuzarea judecătorului din suspiciune în imparţialitatea lui dacă nu sînt cunoscute
temeiurile de drept şi de fapt pentru înaintarea recuzării; recuzarea judecătorului căruia i s-
a încredinţat verificarea temeiniciei recuzării declarate unui alt judecător; recuzarea
judecătorilor care nu sînt implicaţi în examinarea pricinii.

Articolul 53. Procedura de soluţionare a cererii de recuzare

(1) Propunerea de recuzare se examinează de instanţa sesizată cu acţiunea. Instanţa
audiază persoana a cărei recuzare se solicită, dacă aceasta doreşte să dea explicaţii, şi
ascultă opinia participanţilor la proces. Nu se admite interogarea ca mijloc de dovadă a
motivelor de recuzare, nici efectuarea unor acte de procedură.
(2) Recuzarea judecătorului se hotărăşte, în lipsa acestuia, de un alt judecător sau de un alt
complet de judecată, de regulă în aceeaşi zi, iar dacă problema aceasta este examinată de
instanţa ierarhic superioară spre care se îndreaptă calea de atac respectivă, în cel mult 10
zile. Judecătorii care au făcut parte din completul de judecată şi cărora nu le-au fost
înaintate recuzări pot fi incluşi în noul complet pentru soluţionarea recuzării.
(3) Dacă, din motivul recuzării, în instanţa sesizată cu pricină nu se poate constitui complet
de judecată şi dacă recuzarea îi priveşte pe toţi judecătorii ei, cererea de recuzare se va
judeca de instanţa ierarhic superioară spre care se îndreaptă calea de atac respectivă.
(4) Recuzarea expertului, specialistului, interpretului şi grefierului se examinează de
instanţa care judecă pricina.
(5) Instanţa decide asupra recuzării în camera de deliberare printr-o încheiere motivată,
care nu se supune nici unei căi de atac decît o dată cu fondul hotărîrii sau al deciziei.

Articolul 54. Efectele admiterii cererii de recuzare

(1) Dacă cererea de recuzare a fost admisă de instanţa sesizată, pricina se examinează de
un alt judecător sau de un alt complet de judecători al acestei instanţe. În cazul neadmiterii
cererii, pricina se examinează de judecătorii desemnaţi.
(2) Dacă instanţa superioară învestită cu dreptul de a examina cereri de recuzare în cazurile
prevăzute de art.53 alin.(3) găseşte că cererea de recuzare este întemeiată, va dispune
trimiterea pricinii la o instanţă de acelaşi grad, iar în cazul imposibilităţii o va expedia spre
examinare instanţei ierarhic superioare spre care se îndreaptă calea de atac respectivă.
(3) În cazul respingerii cererii, pricina se va restitui spre judecare instanţei iniţiale.
(4) În încheierea prin care s-a admis recuzarea se precizează în ce măsură actele îndeplinite
de judecătorul recuzat urmează să fie menţinute.

Capitolul VI
PARTICIPANŢII LA PROCES.
DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE LOR PROCEDURALE

Articolul 55. Participanţii la proces

Se consideră participanţi la proces: părţile, intervenienţii, procurorul, persoanele care, în
conformitate cu art.7 alin.(2), art.73 şi 74, sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri
în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau care
intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane,
precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială.

Articolul 56. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces

(1) Participanţii la proces sînt în drept să ia cunoştinţă de materialele dosarului, să facă
extrase şi copii de pe ele, să solicite recuzări, să prezinte probe şi să participe la cercetarea
lor, să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi specialiştilor, să
formuleze cereri, să reclame probe, să dea instanţei explicaţii orale şi scrise, să expună
argumente şi considerente asupra problemelor care apar în dezbaterile judiciare, să
înainteze obiecţii împotriva demersurilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi
participanţi, să atace actele judiciare şi să-şi exercite toate drepturile procedurale acordate
de legislaţia procedurală civilă.
(2) Participanţii la proces se bucură de drepturi procesuale egale şi au obligaţii procesuale
egale, cu unele excepţii stabilite de lege în dependenţă de poziţia pe care o ocupă în proces.
(3) Participanţii la proces sînt obligaţi să se folosească cu bună-credinţă de drepturile lor
procedurale. În cazul abuzului de aceste drepturi sau al nerespectării obligaţiilor
procedurale, se aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia procedurală civilă.

Articolul 57. Capacitatea de folosinţă a drepturilor procedurale civile

Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii procedurale civile (capacitatea de folosinţă a
drepturilor procedurale civile) este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor fizice
şi organizaţiilor care se bucură, conform legii, de dreptul adresării în judecată pentru
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime.

Articolul 58. Capacitatea de exerciţiu al drepturilor procedurale civile

(1) Capacitatea de a-şi exercita în volum deplin, personal sau printr-un reprezentant
drepturile şi obligaţiile procedurale în judecată (capacitatea de exerciţiu al drepturilor
procedurale civile) o au persoanele fizice de la vîrsta de 18 ani, precum şi persoanele
juridice, iar în cazurile prevăzute de lege, entităţile care nu au personalitate juridică, dar
dispun de organe de conducere proprii.
(2) Actele de procedură efectuate de persoanele care nu au capacitate de exerciţiu al
drepturilor procedurale civile sînt anulabile. Reprezentantul legal al incapabilului sau
curatorul acestuia poate să confirme toate aceste acte sau numai o parte din ele.
(3) Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate să-şi exercite personal drepturile procedurale
şi să-şi îndeplinească obligaţiile procedurale de sine stătător în cazul declarării capacităţii
depline de exerciţiu (emancipării) sau al încheierii căsătoriei.
(4) Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale minorilor cu vîrsta între 14 şi 18 ani,
precum şi ale adulţilor limitaţi în capacitatea de exerciţiu, sînt apărate în instanţă
judecătorească de părinţii, înfietorii sau curatorii lor, instanţa fiind obligată să introducă în
astfel de pricini minorii sau adulţii limitaţi în capacitatea de exerciţiu.
(5) În cazurile prevăzute de lege, în pricinile ce nasc din raporturi juridice civile,
matrimoniale, familiale, de muncă şi din alte raporturi juridice, minorii îşi apără personal în
judecată drepturile, libertăţile şi interesele legitime. Instanţa constată necesitatea
introducerii în proces a reprezentantului legal al minorului.
(6) Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale minorilor de pînă la 14 ani, precum şi ale
adulţilor declaraţi incapabili în modul stabilit de lege, sînt apărate în instanţă de
reprezentanţii lor legali – părinţi, înfietori, tutori, curatori, de administraţia instituţiilor de
educare, a instituţiilor curative sau de protecţie socială.

Articolul 59. Părţile în proces

(1) Parte în proces (reclamant sau pîrît) poate fi orice persoană fizică sau juridică
prezumată, la momentul intentării procesului, ca subiect al raportului material litigios.
(2) În cazurile prevăzute de lege, pot fi parte în proces asociaţiile şi societăţile care nu au
personalitate juridică, dar care dispun de organe de conducere proprii.
(3) Parte în proces civil poate fi Republica Moldova, reprezentată de Guvern şi de organele
împuternicite să exercite o parte din funcţiile Guvernului, precum şi unităţile administrativ-
teritoriale, reprezentate prin împuterniciţii lor în modul prevăzut de lege.
(4) În cazul intentării unui proces la cererea persoanelor şi organelor împuternicite prin
lege să se adreseze în instanţă pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale unei alte persoane, aceasta din urmă este înştiinţată despre iniţierea
procesului, urmînd să participe la el în calitate de reclamant.
(5) Părţile au drepturi procedurale şi obligaţii procedurale egale.

Articolul 60. Drepturile procedurale ale părţilor

(1) În afară de drepturile specificate la art.56, părţile dispun de drepturi speciale.
(2) Reclamantul este în drept să modifice temeiul sau obiectul acţiunii, să mărească ori să
reducă cuantumul pretenţiilor în acţiune, ori să renunţe la acţiune. Pîrîtul este în drept să
recunoască acţiunea. Părţile pot înceta procesul prin tranzacţie.
(3) Nu se consideră modificare a acţiunii dacă are loc: completarea temeiului
acţiunii şi circumstanţelor, extinderea sau reducerea pretenţiilor în acţiune sau a
pretenţiilor accesorii, solicitarea compensării valorii obiectului pierdut sau pierit, înlocuirea
acţiunii în constatare prin acţiune în realizare.
(4) Instanţa judecătorească nu este în drept să modifice din oficiu temeiul sau obiectul
acţiunii.
(5) Instanţa nu va admite renunţarea reclamantului la acţiune, nici recunoaşterea acţiunii de
către pîrît, nu va admite tranzacţia între părţi dacă aceste acte contravin legii ori încalcă
drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, interesele societăţii sau ale
statului.

Articolul 61. Obligaţia părţilor de a se folosi cu bună-credinţă de drepturile lor

procedurale
(1) Părţile sînt obligate să se folosească cu bună-credinţă de drepturile lor procedurale.
Instanţa judecătorească pune capăt oricărui abuz de aceste drepturi dacă prin abuz se
urmăreşte tergiversarea procesului sau inducerea sa în eroare.
(2) În caz de înaintare cu rea-credinţă a unor cereri vădit neîntemeiate de contestare a unui
înscris sau a semnăturii de pe înscris, de formulare a unei cereri de amînare a procesului
sau de strămutare a pricinii, de obţinere de către reclamantul căruia i s-a respins acţiunea a
unor măsuri de asigurare prin care pîrîtul a fost păgubit, dacă prin aceste acţiuni s-a cauzat
amînarea (suspendarea) judecării pricinii sau tergiversarea executării actului judiciar,
partea vinovată poate fi obligată de instanţă, la cererea părţii interesate, la plata unei
despăgubiri.
Articolul 62. Coparticiparea procesuală obligatorie
(1) O acţiune poate fi intentată în comun de mai mulţi reclamanţi sau împotriva mai multor
pîrîţi.
(2) Coparticiparea procesuală se admite dacă:
a) obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligaţiile comune ale mai multor reclamanţi
sau pîrîţi;
b) drepturile şi obligaţiile reclamanţilor şi pîrîţilor decurg din aceleaşi temeiuri de fapt sau
de drept;
c) drepturile şi obligaţiile ce formează obiectul litigiului sînt de aceeaşi natură.
(3) Fiecare reclamant sau pîrît participă în proces independent faţă de cealaltă parte.
Coparticipanţii pot încredinţa susţinerea procesului unui sau mai multor coparticipanţi.
(4) Încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea persoanei interesate de a fi
admisă în proces în calitate de coparticipant poate fi atacată cu recurs.

Articolul 63. Coparticiparea facultativă

(1) Pentru judecarea rapidă şi justă a litigiilor, instanţa judecătorească este în drept să
admită examinarea concomitentă a mai multor pretenţii înaintate de mai mulţi reclamanţi
către acelaşi pîrît ori de un reclamant către mai mulţi pîrîţi, ori de mai mulţi reclamanţi
împotriva mai multor pîrîţi (inclusiv în cazul cînd fiecare pretenţie poate fi examinată şi
executată de sine stătător), cînd ele se află în conexiune prin raportul material juridic dintre
coparticipanţi, prin pretenţiile înaintate sau probele comune şi cînd există posibilitatea
examinării lor în aceeaşi procedură şi de aceeaşi instanţă.
(2) Încheierea judecătorească prin care s-a permis ori s-a respins cererea de admitere a
coparticipării facultative nu se supune recursului.

Articolul 64. - exclus

Articolul 65. Intervenientul principal (intervenientul care formulează pretenţii

proprii cu privire la obiectul litigiului)
(1) Orice persoană interesată poate interveni într-un proces ce se desfăşoară între alte
persoane. Intervenţia este în interesul propriu cînd intervenientul invocă un drept al său
asupra obiectului litigiului.
(2) Intervenientul principal poate interveni în proces pînă la începerea dezbaterii pricinii în
fond în primă instanţă, înaintînd acţiunea către una sau către ambele părţi în modul
prevăzut de prezentul cod. Intervenientul principal are drepturi şi obligaţii de reclamant.
(3) Cu consimţămîntul părţilor, se poate face intervenţie şi în instanţă de apel.
(4) În cazul în care constată că acţiunea intervenientului principal nu se raportă la obiectul
litigiului, instanţa pronunţă o încheiere prin care refuză să o examineze concomitent cu
acţiunea iniţială a reclamantului. În astfel de cazuri, intervenientul principal nu decade din
dreptul de a cere intentarea unui proces pe baze generale.
(5) Încheierea prin care instanţa refuză să examineze concomitent acţiunea intervenientului
principal şi acţiunea iniţială a reclamantului poate fi atacată cu recurs.

Articolul 66. -exclus

Articolul 67. Intervenientul accesoriu (intervenientul care nu formulează pretenţii

proprii asupra obiectului litigiului)
(1) Persoana interesată într-un proces pornit între alte persoane poate interveni în el alături
de reclamant sau de pîrît pînă la închiderea dezbaterilor judiciare în orice instanţă dacă
hotărîrea pronunţată ar putea să influenţeze drepturile sau obligaţiile lui faţă de una din
părţi.
(2) Pentru a interveni în proces, intervenientul depune o cerere în care demonstrează
interesul intervenţiei, menţionînd cărei părţi se va alătura. Copia de pe cerere se înmînează
ambelor părţi.
(3) Intervenientul accesoriu poate fi introdus în proces şi la cererea uneia dintre părţi sau
din oficiul instanţei.
(4) Părţile sînt în drept să contesteze introducerea în proces a intervenientului accesoriu.
(5) Încheierea judecătorească privind respingerea cererii de introducere în proces a
intervenientului accesoriu poate fi atacată cu recurs de acesta sau de către participanţii la
proces.

Articolul 68. Drepturile şi obligaţiile procedurale ale intervenientului accesoriu

Intervenientul accesoriu are drepturile şi obligaţiile procedurale ale părţii căreia i se
alătură, cu excepţia dreptului de a modifica temeiul şi obiectul acţiunii, de a majora sau
reduce cuantumul pretenţiilor din acţiune, precum şi de a renunţa la acţiune, de a
recunoaşte acţiunea sau de a încheia tranzacţie, de a înainta acţiune reconvenţională sau de
a cere executarea silită a hotărîrii, încheierii sau deciziei judecătoreşti.

Articolul 69. Efectele neatragerii sau neintervenirii în proces a intervenientului

accesoriu
(1) Dacă, în urma pronunţării hotărîrii, partea în proces obţine un drept faţă de
intervenientul accesoriu sau acesta poate înainta pretenţii împotriva ei, partea interesată
este obligată să-l înştiinţeze despre pornirea procesului şi să prezinte în judecată un
demers, solicitînd introducerea lui în proces. În acest scop, partea interesată depune în
judecată o cerere, copia de pe care o expediază intervenientului accesoriu, precum şi
explicaţia dreptului acestuia de a interveni în proces în timp de 15 zile.
(2) În caz de examinare a pricinii fără ca partea interesată să atragă în proces intervenientul
accesoriu, faptele şi raporturile juridice stabilite prin hotărîre judecătorească irevocabilă nu
au efecte juridice la examinarea acţiunii de regres depuse împotriva intervenientului.
(3) Neintervenirea în proces fără motive întemeiate a intervenientului accesoriu, înştiinţat în
modul stabilit la alin.(1), îl decade din dreptul de a dovedi că litigiul a fost soluţionat greşit
din cauza incorectitudinii în proces a părţii la care urma să se alăture în măsura în care nu
dovedeşte că explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de apărare ale părţii au fost greşite din
intenţie sau din culpă gravă.

Articolul 70. Succesiunea în drepturile procedurale

(1) În cazul ieşirii uneia dintre părţi din raportul juridic litigios sau din raportul stabilit prin
hotărîre judecătorească (deces, reorganizare, cesiune de creanţă, transfer de datorie şi alte
cazuri de subrogare), instanţa permite înlocuirea părţii cu succesorul ei în drepturi.
Succesiunea în drepturi este posibilă în orice fază a procesului.
(2) Actele săvîrşite pînă la intrarea în proces a succesorului sînt obligatorii lui în măsura în
care ar fi fost obligatorii persoanei pe care succesorul în drepturi a subrogat-o.
(3) Încheierea instanţei despre admiterea sau despre refuzul în admiterea succesorului
poate fi atacată cu recurs.

Articolul 71. Participarea procurorului la judecarea pricinilor civile

(1) Procurorul participă la judecarea pricinilor civile în primă instanţă în calitate de
participant la proces dacă el însuşi l-a pornit în condiţiile legii.
(2) Acţiunea în apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime poate fi intentată de
către procuror numai la cererea scrisă a persoanei interesate dacă aceasta nu se poate
adresa în judecată personal din cauză de sănătate, vîrstă înaintată, incapabilitate sau din
alte motive întemeiate. Acţiunea în apărarea intereselor persoanei incapabile poate fi
înaintată de procuror indiferent de existenţa cererii persoanei interesate sau a
reprezentantului ei legal. În cazurile prevăzute de lege, procurorul este în drept să se
adreseze în judecată în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui
număr nelimitat de persoane.
(3) Procurorul este în drept să adreseze în judecată o acţiune sau o cerere în apărarea
drepturilor şi intereselor statului şi ale societăţii ce ţin de:
a) formarea şi executarea bugetului;
b) protecţia proprietăţii aflate în posesiunea exclusivă a statului;
c) recuperarea prejudiciului cauzat statului;
d) rezilierea contractului care lezează statul în interesele lui;
e) perceperea unei sume în beneficiul agenţilor economici în al căror capital statutar statul
are cotă-parte;
f) declararea, în condiţiile legii, a actelor normative ale autorităţilor publice, ale altor
organe şi organizaţii, ale persoanelor oficiale sau funcţionarilor publici ca fiind nule;
g) perceperea în beneficiul statului a bunurilor dobîndite ilicit;
h) anularea înregistrării şi lichidarea persoanei juridice în cazul încălcării modului stabilit
de constituire, precum şi urmărirea veniturilor ei ilicite;
i) protecţia mediului înconjurător;
j) alte cazuri prevăzute de lege.

Articolul 72. Drepturile procedurale ale procurorului

(1) Procurorul care a înaintat o acţiune are drepturile şi obligaţiile procedurale de
reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie şi a obligaţiei de a achita
cheltuielile de judecată.
(2) Renunţarea procurorului la pretenţiile înaintate în apărarea intereselor unei alte
persoane nu o privează pe aceasta sau pe reprezentantul ei legal de dreptul de a cere
examinarea pricinii în fond. Dacă reclamantul renunţă să intervină în procesul intentat de
procuror, instanţa scoate cererea de pe rol. În cazul în care reclamantul renunţă la acţiune,
instanţa încetează procesul doar dacă renunţarea reclamantului nu contravine legii şi nu
încalcă drepturile şi interesele legitime ale altor persoane.
(3) Neprezentarea procurorului, citat legal, în şedinţa de judecată nu împiedică examinarea
pricinii dacă persoana în interesele căreia s-a înaintat acţiunea susţine examinarea cauzei în
lipsa procurorului.

Articolul 73. Pornirea proceselor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor

legitime ale unor alte persoane
(1) În cazurile prevăzute de lege, autorităţile publice, organizaţiile, persoanele fizice pot
adresa în judecată acţiune (cerere) în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale unor alte persoane, la cererea acestora, sau în apărarea drepturilor, libertăţilor
şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane. Acţiunea în apărarea
intereselor unei persoane incapabile poate fi intentată independent de existenţa cererii unei
persoane interesate sau a reprezentantului ei legal.
(2) Organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat proces în apărarea intereselor
unor alte persoane au drepturi şi obligaţii procedurale de reclamant, cu excepţia dreptului
de a încheia tranzacţie şi a obligaţiei de a achita cheltuielile de judecată.
(3) Dacă organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat proces îşi retrag acţiunea
înaintată în interesul reclamantului, iar acesta nu doreşte să intervină în proces, survin
efectele procesuale prevăzute la art. 72 alin. (2).

Articolul 74. Participarea la proces a autorităţilor publice pentru a depune

concluzii
(1) În cazurile stabilite de lege, autorităţile publice competente, din proprie iniţiativă, la
cererea participanţilor la proces sau din oficiul instanţei, pot interveni în proces pînă la
pronunţarea hotărîrii în primă instanţă, precum şi în instanţa de apel, pentru a depune
concluzii, potrivit funcţiei, în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime
ale altor persoane, a intereselor statului şi ale societăţii.
(2) Instanţa judecătorească poate, după caz, din oficiu să introducă în proces autoritatea
publică competentă pentru a depune concluzii asupra pricinii în curs de examinare.
(3) Autorităţile menţionate în prezentul articol au drepturile şi obligaţiile procedurale de
participant la proces specificate la art.56 din prezentul cod, precum şi în alte legi.

Articolul 75. Reprezentarea în instanţă judecătorească

(1) În proces civil, persoanele fizice îşi pot apăra interesele personal sau prin avocat.
Participarea personală în proces nu face ca persoana fizică să decadă din dreptul de a avea
avocat.
(2) Procesele persoanelor juridice se susţin în instanţă de judecată de către organele lor de
administrare, care acţionează în limitele împuternicirilor atribuite prin lege, prin alte acte
normative sau prin actele lor de constituire, precum şi de către alţi angajaţi împuterniciţi ai
persoanei juridice sau de către avocaţi.
(3) Conducătorul organizaţiei îşi confirmă împuternicirile prin documentele prezentate în
judecată ce atestă funcţia sau calitatea lui de serviciu ori, după caz, prin actele de
constituire. În caz de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, interesele ei pot fi
reprezentate de administratorul din oficiu sau de lichidator, desemnaţi în condiţiile legii.
(4) Actele procedurale efectuate de reprezentant în limitele împuternicirilor sale sînt
obligatorii pentru persoana reprezentată în măsura în care ele ar fi fost efectuate de ea
însăşi. Culpa reprezentantului este echivalentă culpei părţii.

Articolul 76. - exclus

Articolul 77. Numirea din oficiu a reprezentantului

Instanţa judecătorească solicită oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă
Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat pentru parte sau intervenient:
a) în cazul în care partea sau intervenientul sînt lipsiţi sau limitaţi în capacitatea de
exerciţiu şi nu au reprezentanţi legali sau dacă domiciliul pîrîtului nu este cunoscut;
`b) dacă instanţa constată un conflict de interese între reprezentant şi reprezentatul lipsit
ori limitat în capacitatea de exerciţiu;
c) în condiţiile art.304 şi 316;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
Articolul 78. - exclus

Articolul [Link]ţii legali

(1) Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor care nu au capacitate deplină
de exerciţiu şi ale celor limitate în capacitatea de exerciţiu sînt apărate în instanţă de către
părinţi, înfietori, tutori sau curatori, de alte persoane cărora acest drept le este acordat prin
lege.
(2) Reprezentarea în proces a persoanei declarate dispărută fără urmă în modul stabilit de
lege se face de administratorul fiduciar sau de tutorele numit în conformitate cu legea.
(3) Reprezentarea în proces a moştenitorilor persoanei decedate sau declarate decedată în
modul stabilit de lege, dacă succesiunea nu a fost încă acceptată de nimeni, se face de către
custodele sau tutorele numit în conformitate cu legea.
(4) Reprezentantul legal îndeplineşte în numele celui reprezentat toate actele procedurale
pe care acesta din urmă are dreptul să le exercite, cu excepţiile stabilite
de lege.
(5) Reprezentantul legal poate încredinţa unui avocat reprezentarea în instanţă
judecătorească. Reprezentantul legal poate fi chemat personal, după caz, în judecată pentru
a da explicaţii referitor la actele pe care le-a încheiat ori săvîrşit în această calitate.

Articolul 80. Formularea împuternicirilor reprezentantului

(1) Împuternicirile reprezentantului persoanei juridice trebuie să fie formulate într-o
procură, eliberată şi legalizată în modul stabilit de lege.
(3) Procurile se eliberează în numele persoanei juridice cu contrasemnătura
administratorului ei sau a unei alte persoane împuternicite, adeverite prin acte de
constituire şi sigilate cu ştampila acestei organizaţii.
(4) Valabilitatea procurii care confirmă împuternicirile reprezentantului în instanţă de
judecată încetează în temeiul art.255 din Codul civil.
(6) Reprezentantul legal depune în judecată actele ce atestă statutul şi împuternicirile sale.
(7) Împuternicirile date avocatului se atestă printr-un mandat, eliberat de reprezentat şi
certificat de avocat.
(9) Reprezentantul care renunţă la împuterniciri trebuie să înştiinţeze atît reprezentatul, cît
şi instanţa cu cel puţin 10 zile înainte de data judecării pricinii sau înainte de expirarea
termenelor de atac.

Articolul 81. Împuternicirile reprezentantului în judecată

Împuternicirea de reprezentare în judecată acordă reprezentantului dreptul de a exercita în
numele reprezentatului toate actele procedurale, cu excepţia dreptului de a semna cererea
şi de a o depune în judecată, de a strămuta pricina la o judecată arbitrală, de a renunţa total
sau parţial la pretenţiile din acţiune, de a majora sau reduce cuantumul acestor pretenţii, de
a modifica temeiul sau obiectul acţiunii, de a o recunoaşte, de a încheia tranzacţii, de a
intenta acţiune reconvenţională, de a transmite împuterniciri unei alte persoane, de a ataca
hotărîrea judecătorească, de a-i schimba modul de executare, de a amîna sau eşalona
executarea ei, de a prezenta un titlu executoriu spre urmărire, de a primi bunuri sau bani în
temeiul hotărîrii judecătoreşti, drept care trebuie menţionat expres, sub sancţiunea nulităţii,
în procura eliberată reprezentantului persoanei juridice sau în mandatul eliberat avocatului.

Capitolul VII
 CHELTUIELILE DE JUDECATĂ

Articolul 82. Cheltuielile de judecată

Cheltuielile de judecată se compun din taxa de stat şi din cheltuielile de judecare a pricinii.

Articolul 83. Taxa de stat

(1) Taxa de stat reprezintă o sumă care se percepe, în temeiul legii, de către instanţa
judecătorească în beneficiul statului de la persoanele în ale căror interese se exercită actele
procedurale de judecare a pricinii civile sau cărora li se eliberează copii de pe documente
din dosar.
(2) În acţiunile patrimoniale, taxa de stat se determină în funcţie de caracterul şi valoarea
acţiunii, iar în acţiunile nepatrimoniale şi în alte cazuri prevăzute de lege, în proporţii fixe,
conform Legii taxei de stat.

Articolul [Link] cu taxă de stat

Se impune cu taxă de stat fiecare cerere de chemare în judecată (iniţială şi
reconvenţională), cererea intervenientului principal, cererea vizînd pricinile cu procedură
specială, cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, cererea de declarare a
insolvabilităţii, cererea de eliberare a titlului executoriu privind executarea hotărîrilor
arbitrale, cererea de apel, de recurs şi de revizuire, precum şi cererea de eliberare a
copiilor (duplicatelor) de pe actele judecătoreşti.

Articolul 85. Scutirile de taxă de stat

(1) De taxă de stat pentru judecarea pricinilor civile se scutesc:
a) reclamanţii în acţiunile:
- de reintegrare în serviciu, de revendicare a sumelor de retribuire a muncii şi în alte
revendicări legate de raporturile de muncă;
- ce decurg din dreptul de autor şi din drepturile conexe, din dreptul asupra invenţiilor,
desenelor şi modelelor industriale, soiurilor de plante, topografiilor circuitelor integrate,
precum şi din alte drepturi asupra proprietăţii intelectuale;
- de încasare a pensiei de întreţinere;
- de reparaţie a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă
vătămare a sănătăţii ori prin deces;
- de reparaţie a daunei materiale cauzate prin infracţiune;
- de revendicare a reparaţiei prejudiciului cauzat prin poluarea mediului înconjurător şi
folosirea iraţională a resurselor naturale;
- de revendicare a indemnizaţiilor de protecţie socială;
- născute din raporturi de contencios administrativ;
- pentru sesizările privind declararea ca fiind ilegale a manifestărilor şi adunărilor
nesancţionate;
- de protecţie a drepturilor consumatorilor;
- legate de încălcarea legislaţiei privind protecţia datelor cu caracter personal;
b) cetăţenii Republicii Moldova – pentru cererile de înfiere;
c) minorii – pentru cererile de apărare a drepturilor lor;
c1) victimele violenţei în familie – pentru cererile privind aplicarea măsurilor de protecţie;
d) persoanele supuse represiunilor politice – în pricinile privind represiunile;
e) avocaţii parlamentari – pentru cererile privind apărarea intereselor petiţionarilor ale
căror drepturi şi libertăţi constituţionale au fost încălcate;
f) procurorul, autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice care, conform legii, sînt
împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime ale unor alte persoane ori în apărarea intereselor statului sau ale
societăţii şi să depună cereri de contestare a hotărîrilor instanţelor judecătoreşti;
g) organele afacerilor interne şi Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei – în revendicarea compensării cheltuielilor de urmărire a persoanelor care se
eschivează de la plata pensiilor de întreţinere, de la reparaţia prejudiciului cauzat prin
vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, de la
plata impozitelor şi altor obligaţii la bugetul statului; compensării cheltuielilor de căutare a
debitorului şi a bunurilor lui sau a copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărîri
judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor luate de la debitor şi puse
sub sechestru şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă;
h) instituţiile de asistenţă socială – în acţiunile de regres împotriva cauzatorului de daună,
pentru încasarea de la acesta a ajutoarelor şi pensiei ce se plătesc persoanei prejudiciate
sau membrilor ei de familie;
i) autorităţile publice centrale, organele centrale de specialitate ale administraţiei publice,
Curtea de Conturi şi organele subordonate lor, finanţate de la bugetul de stat, precum şi
autorităţile administraţiei publice locale – la înaintarea acţiunilor şi la contestarea
hotărîrilor instanţelor judecătoreşti, inclusiv în cauzele examinate în procedură de
contencios administrativ, indiferent de calitatea lor procesuală;
j) Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală – în cazul contestării hotărîrilor şi
deciziilor ei privind procedura de înregistrare a obiectivelor de proprietate intelectuală;
k) organizaţiile obşteşti ale invalizilor, instituţiile, întreprinderile şi
asociaţiile de instruire şi de producţie ale invalizilor – în toate acţiunile şi pentru toate
cererile lor;
l) părţile – în litigiile privind reparaţia prejudiciului cauzat prin condamnare ilegală, tragere
ilegală la răspundere penală, prin aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului
preventiv sau sub forma impunerii angajamentului scris de a nu părăsi localitatea ori prin
aplicare ilegală a sancţiunii administrative a arestului;
m) participanţii la proces – pentru plîngerile lor împotriva încheierilor judecătoreşti.
n) părţile – în pricinile privind revizuirea hotărîrilor.
o) Compania Naţională de Asigurări în Medicină şi agenţiile ei teritoriale (ramurale) – în
acţiunile intentate împotriva persoanelor fizice şi juridice care se eschivează de la achitarea
primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală; în acţiunile intentate împotriva
prestatorilor de servicii medicale sau a lucrătorilor medicali, în scopul compensării
materiale a prejudiciului cauzat sănătăţii persoanei asigurate din culpa acestora; în acţiunile
intentate împotriva persoanelor fizice şi juridice responsabile pentru prejudiciul cauzat
sănătăţii persoanei asigurate şi în acţiunile în regres.
p) părţile – în pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la judecarea în termen
rezonabil a cauzei şi cu repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare;
r) părţile – în pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la executarea în termen
rezonabil a documentelor executorii şi cu repararea prejudiciului cauzat prin această
încălcare.
(2) Pot fi stabilite prin lege şi alte cazuri de scutire a părţilor de plata taxei de stat.
(3) Eliberarea, la cerere, a copiilor de pe actele judecătoreşti pentru participanţii la proces
se face fără plata taxei de stat. Eliberarea repetată de copii de pe acelaşi act se supune taxei
de stat.
(4) În funcţie de situaţia materială şi de probele prezentate în acest sens, persoana fizică
sau juridică poate fi scutită de judecător (de instanţa judecătorească) de plata taxei de stat
sau de plata unei părţi a ei.

Articolul 86. Amînarea şi eşalonarea plăţii taxei de stat

(1) Judecătorul sau instanţa judecătorească este în drept să decidă amînarea sau eşalonarea
plăţii taxei de stat pentru una sau pentru ambele părţi, ţinînd cont de situaţia lor materială.
Dacă reclamantul nu a plătit în termen taxa de stat, instanţa scoate cererea de pe rol.
(2) Persoanele juridice declarate în stare de insolvabilitate, la introducerea în instanţa de
judecată a acţiunilor de urmărire a creanţelor debitoare, de anulare a actelor juridice fictive
sau frauduloase, a garanţiilor acordate, a tranzacţiilor încheiate şi a actelor de transfer de
proprietate, precum şi la atacarea hotărîrilor judecătoreşti adoptate pe marginea acestor
litigii, plătesc taxa de stat după examinarea cauzei, dar nu mai tîrziu de 6 luni din data
adoptării de către instanţa de judecată a hotărîrii.

Articolul 87. Valoarea acţiunii

(1) Valoarea acţiunii se determină ;
a) din suma cerută – în acţiunile pentru plata unei sume;
b) din valoarea bunurilor revendicate – în acţiunile de revendicare a unor bunuri;
c) din suma totală a obligaţiilor de plată pe un an – în acţiunile pentru plata pensiei de
întreţinere;
d) din suma totală pretinsă, dar nu mai mult decît pe 3 ani – în acţiunile privitoare la plăţile
scadente;
e) din suma totală pretinsă pe 3 ani – în acţiunile privitoare la plăţi fără termen şi la plata
întreţinerii viagere;
f) din suma cu care se majorează ori se reduc sumele de plată, dar nu mai mult decît pe un
an – în acţiunile de majorare sau de reducere a sumelor de plată;
g) din suma totală de plată sau a livrărilor restante, dar nu mai mult decît pe un an – în
acţiunile de încetare a efectuării plăţilor sau a livrărilor;
h) din suma totală a chiriei în termenul rămas de valabilitate a contractului, dar nu mai mult
decît pe 3 ani – în acţiunile de reziliere a contractului de locaţiune;
i) din valoarea clădirii, dar nu mai mică de valoarea indicată în inventar sau, în lipsa valorii,
de evaluarea făcută în legătură cu asigurarea obligatorie – în acţiunile referitoare la dreptul
de proprietate asupra clădirilor proprietate a persoanelor fizice sau din valoarea clădirii, dar
nu mai mică de valoarea indicată în inventar – în cazul clădirilor care aparţin persoanelor
juridice;
j) din preţul stabilit al terenului – în acţiunile de revendicare a terenurilor, sau din preţul lui
de piaţă dacă preţul nu a fost stabilit;
k) din valoarea fiecărei pretenţii aparte – în acţiunile care constau din mai multe pretenţii
de sine stătătoare.
(2) Valoarea acţiunii se indică de reclamant. În cazul necorespunderii vădite a valorii
indicate a acţiunii valorii ei reale, judecătorul poate dispune, pentru stabilirea ei,
prezentarea de probe, cercetarea la faţa locului, efectuarea expertizei din contul
reclamantului.

Articolul 88. Plata taxei de stat suplimentare

(1) În cazul în care, la momentul depunerii cererii, determinarea valorii acţiunii este dificilă,
taxa de stat se plăteşte cu aproximaţie, urmînd să se încaseze ulterior o taxă suplimentară
în corespundere cu partea din valoarea acţiunii, stabilită de instanţă la soluţionarea pricinii
în fond, pentru care nu s-a plătit taxă de stat la momentul depunerii cererii.
(2) Dacă, în cadrul examinării pricinii, îşi majorează pretenţiile formulate anterior în
acţiune, reclamantul plăteşte taxă suplimentară şi pentru partea cu care acţiunea se
majorează.
(3) Examinarea pricinii va continua după ce reclamantul prezintă proba achitării taxei de
stat sau a soluţionării de către instanţă a problemei privind amînarea, eşalonarea achitării
taxei de stat sau micşorarea cuantumului ei, în conformitate cu art.86.

Articolul 89. Restituirea taxei de stat

(1) Taxa de stat plătită se restituie, parţial sau integral, în cazul:
a) depunerii într-o sumă mai mare decît cea prevăzută de legislaţia în vigoare (se restituie
suma plătită în plus);
b) refuzului de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti în temeiul art.348;
c) refuzului de a primi cererea spre examinare în temeiul art.169 alin.(1);
d) restituirii cererii în temeiul art.170 alin.(1) şi art.171 alin.(2);
e) încetării procesului pentru motivele specificate la art.265 lit.a), b) şi e);
f) scoaterii cererii de pe rol pentru motivele specificate la art.267 lit.a) şi b);
g) restituirii cererii de apel şi cererii de recurs pentru motivele prevăzute la art.369, 408 şi
409;
h) refuzului persoanei care a plătit taxă pentru întocmirea sau primirea documentelor pînă
la adresare în instanţă judecătorească.
(2) Taxa de stat se restituie şi în alte cazuri stabilite de legislaţia în vigoare.
(3) Restituirea taxei de stat se efectuează de către organele fiscale prin intermediul
Trezoreriei de Stat, în termen de cel mult un an de la data emiterii încheierii.

Articolul 90. Cheltuielile de judecare a pricinii

Din cheltuielile de judecare a pricinii fac parte:
a) sumele plătite martorilor, interpreţilor, experţilor şi specialiştilor;
b) cheltuielile de efectuare a cercetărilor la faţa locului;
c) cheltuielile de înştiinţare şi chemare a părţilor în judecată;
d) cheltuielile de transport şi de cazare suportate de părţi şi de alţi participanţi la proces în
legătură cu prezentarea lor în instanţă;
e) cheltuielile suportate de cetăţenii străini şi de apatrizi în legătură cu plata interpretului
dacă tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel;
f) cheltuielile de căutare a pîrîtului;
g) cheltuielile de efectuare a expertizei;
h) cheltuielile de executare a actelor judiciare;
i) cheltuielile de asistenţă juridică;
j) cheltuielile de declarare a insolvabilităţii;
k) compensaţiile pentru timpul de muncă pierdut;
l) alte cheltuieli necesare, suportate de instanţă şi de participanţii la proces.

Articolul 91. Sumele plătite martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor

(1) Martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor li se compensează cheltuielile
suportate în legătură cu prezentarea lor în instanţă judecătorească, inclusiv cheltuielile de
deplasare şi cazare, diurnele, precum şi salariul mediu pe economie.
(2) Persoanelor citate în judecată în calitate de martori li se păstrează locul
de muncă în timpul absentării lor de la serviciu în legătură cu judecata. Martorii care nu
sînt salariaţi primesc o recompensă pentru sustragere de la ocupaţia lor.
(3) Experţii, specialiştii şi interpreţii primesc o recompensă pentru munca efectuată din
însărcinarea instanţei judecătoreşti dacă această muncă nu intră în atribuţiile lor de serviciu
în instituţia sau organizaţia de stat. Mărimea recompensei se determină de către instanţă de
comunul acord al părţilor, în coordonare cu experţii, specialiştii şi interpreţii.

Articolul 92. Introducerea de către părţi a sumelor pentru plata martorilor, experţilor,
specialiştilor şi interpreţilor
(1) Sumele ce urmează a fi plătite martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor, alte
cheltuieli aferente soluţionării pricinii se depun anticipat, de partea care a făcut cererea, pe
contul de depozit al instanţei judecătoreşti. Dacă cererea a fost făcută de ambele părţi sau
dacă citarea martorilor, ordonarea expertizei, atragerea specialiştilor şi alte acţiuni
remunerabile se fac din iniţiativa instanţei, sumele se depun de ambele părţi în proporţii
egale pe contul ei de depozit.
(2) Neplata în termenul stabilit de instanţă a sumelor specificate la alin.(1) are ca efect
decăderea din dreptul de a cita în judecată martorul, specialistul, interpretul sau de a
efectua expertiză.

Articolul 93. Plata sumelor cuvenite martorilor şi interpreţilor

(1) Instanţa plăteşte din contul ei de depozit sumele cuvenite martorilor şi interpreţilor
îndată ce aceştia îşi îndeplinesc obligaţiile.
(2) Remunerarea interpretului şi compensarea cheltuielilor pe care le-a suportat în legătură
cu prezentarea în judecată se efectuează de la buget.
(3) Sumele şi modul de plată se stabilesc în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Articolul 94. Repartizarea cheltuielilor de judecată între părţi

(1) Instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să plătească părţii care a
avut cîştig de cauză toate cheltuielile de judecată. Dacă acţiunea reclamantului a fost
admisă parţial, acestuia i se compensează cheltuielile de judecată proporţional părţii admise
din pretenţii, iar pîrîtului – proporţional părţii respinse din pretenţiile reclamantului.
(2) În cazul mai multor reclamanţi sau pîrîţi, aceştia sînt obligaţi să compenseze cheltuielile
de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, în funcţie de interesul fiecăruia ori de
caracterul litigiului dintre ei. Dacă unul dintre coparticipanţi a utilizat mijloace speciale de
apărare judiciară, ceilalţi nu sînt responsabili de cheltuielile lui.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi la repartizarea între părţi a cheltuielilor de judecată
în instanţă de apel, în instanţă de recurs şi în cadrul revizuirii.
(4) Dacă, fără a trimite pricina spre rejudecare, modifică hotărîrea atacată sau pronunţă o
nouă hotărîre, instanţa ierarhic superioară poate schimba corespunzător repartizarea
cheltuielilor de judecată.

Articolul 95. Despăgubirea pentru timpul de muncă pierdut

Instanţa judecătorească poate obliga partea care a intentat cu rea-credinţă o acţiune
nefondată sau care s-a opus insistent judecării juste şi rapide a pricinii să despăgubească
cealaltă parte pentru timpul de muncă pierdut. Instanţa stabileşte cuantumul acestor
despăgubiri în limite rezonabile, în funcţie de circumstanţele pricinii şi de remunerarea
muncii din profesia respectivă.

Articolul 96. Compensarea cheltuielilor de asistenţă juridică

(1) Instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să compenseze părţii care
a avut cîştig de cauză cheltuielile ei de asistenţă juridică, în măsura în care acestea au fost
reale, necesare şi rezonabile.
(11) Cheltuielile menţionate la alin. (1) se compensează părţii care a avut cîştig de cauză
dacă aceasta a fost reprezentată în judecată de un avocat.
(2) În cazul în care partea care a cîştigat procesul a beneficiat de asistenţă juridică calificată
garantată de stat, plata cheltuielilor de acordare a asistenţei juridice calificate revine părţii
care a pierdut procesul. Sumele respective se transferă în contul oficiului teritorial al
Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat.

Articolul 97. Repartizarea cheltuielilor de judecată în cazul renunţării la acţiune şi

încheierii tranzacţiei
(1) În cazul în care îşi retrage cererea de chemare în judecată sau renunţă la acţiune pînă la
comunicarea către pîrît a cererii, reclamantul nu beneficiază de compensarea cheltuielilor
suportate. Dacă el a renunţat după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa îl
obligă, la cererea pîrîtului, să compenseze acestuia cheltuielile suportate.
(2) Dacă reclamantul nu-şi susţine pretenţiile din cauza faptului că au fost satisfăcute
benevol de către pîrît după intentarea acţiunii, instanţa, la cererea reclamantului, îl obligă
pe pîrît să compenseze acestuia toate cheltuielile de judecată suportate în legătură cu
intentarea procesului, inclusiv suma cuvenită pentru asistenţă juridică.
(3) Dacă reclamantul a intentat acţiunea fără a înainta în prealabil pretenţii pîrîtului, iar
pîrîtul a recunoscut în judecată imediat pretenţiile, cheltuielile de judecată se suportă de
către reclamant.
(4) Dacă, la încheierea tranzacţiei, părţile au prevăzut modul de repartizare a cheltuielilor
de judecată, inclusiv a sumei cuvenite avocatului pentru asistenţă juridică, instanţa
soluţionează problema în conformitate cu înţelegerea părţilor.
(5) Dacă, la încheierea tranzacţiei, părţile nu au prevăzut modul de repartizare a
cheltuielilor de judecată, acestea se consideră compensate.

Articolul 971. Compensarea cheltuielilor de judecată făcute de părţi

(1) În cazul în care se respinge, integral sau parţial, acţiunea intentată de o persoană în
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor reclamantului, în cazurile prevăzute de legea
organică, pîrîtului i se restituie, din mijloacele bugetului de stat, cheltuielile de judecată pe
care le-a suportat integral sau parţial, în acea parte a pretenţiilor reclamantului care i-a fost
respinsă.
(2) În caz de admitere a acţiunii de ridicare a sechestrului pus pe bunuri, cheltuielile de
judecată i se restituie reclamantului din mijloacele bugetului respectiv.

Articolul 98. Compensarea cheltuielilor suportate de instanţa judecătorească

(1) Cheltuielile aferente judecării pricinii, suportate de instanţa judecătorească, precum şi
taxa de stat, de a căror plată reclamantul a fost scutit, se încasează la buget de la pîrît
proporţional părţii admise din acţiune dacă pîrîtul nu este scutit de plata cheltuielilor de
judecată.
(2) În caz de respingere a acţiunii, cheltuielile de judecare a pricinii suportate de instanţă,
precum şi taxa de stat, se încasează la buget de la reclamant dacă acesta nu este scutit de
plata cheltuielilor de judecată.
(3) Dacă acţiunea a fost admisă parţial, iar pîrîtul este scutit de plata cheltuielilor de
judecată, cheltuielile de judecare a pricinii suportate de instanţă se încasează la buget de la
reclamant, dacă acesta nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată, proporţional părţii
respinse din acţiune.

Articolul 99. Atacarea încheierilor judecătoreşti asupra cheltuielilor de judecată

Încheierea judecătorească asupra cheltuielilor de judecată poate fi atacată cu recurs.

Capitolul VIII
COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ.
CITAŢIA, ÎNŞTIINŢAREA JUDICIARĂ

Articolul 100. Comunicarea actelor de procedură

(1) Cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se comunică participanţilor la
proces şi persoanelor interesate, contra semnătură, prin intermediul persoanei
împuternicite, prin poştă, cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire, sau prin alte
mijloace care să asigure transmiterea textului cuprins în act şi confirmarea primirii lui,
precum şi prin delegaţie judiciară.
(2) Dacă i se cere să îndeplinească pentru o altă instanţă procedura de comunicare, instanţa
solicitată este obligată să ia de îndată măsurile necesare, conform legii, şi să trimită
instanţei solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii cerute.
(3) În cazul amînării judecării cauzei, nu este necesară citarea participanţilor la proces
prezenţi la şedinţă. Participanţii la proces care au fost citaţi şi nu au participat la şedinţa de
judecată la care a fost amînată judecarea cauzei vor putea invoca lipsa citării ulterioare
numai în cazul în care vor demonstra că au fost în imposibilitatea de a cunoaşte data
judecării cauzei.

Articolul 101. - exclus

Articolul 102. Citaţia şi înştiinţarea judiciară

(1) Instanţa înştiinţează prin citaţie participanţii la proces, martorii, experţii, specialiştii şi
interpreţii privitor la locul, data şi ora şedinţei de judecată sau la locul, data şi ora efectuării
unor acte de procedură.
(2) În pricinile de urgenţă, participanţii la proces, martorii, experţii, specialiştii şi interpreţii
pot fi înştiinţaţi sau chemaţi în judecată prin telegramă sau prin alte mijloace care să ateste
înmînarea şi primirea înştiinţării sau citaţiei.
(3) Citaţiile şi înştiinţările se înmînează participanţilor la proces, martorilor, experţilor,
specialiştilor, interpreţilor astfel încît aceştia să se poată pregăti de proces şi să se prezinte
la timp în faţa instanţei.
(4) Citaţia se înmînează părţii cu cel puţin 3 zile înainte de data judecării. În pricinile
urgente, acest termen poate fi mai scurt, la discreţia instanţei.
(5) Prezentarea părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant, acoperă orice viciu de
înmînare a citaţiei. Partea însă este în drept să ceară amînarea procesului dacă citaţia nu i
s-a înmînat în termen.
(6) Citaţia sau înştiinţarea se trimite la adresa menţionată de parte sau de un alt participant
la proces. Dacă persoana nu locuieşte la adresa comunicată instanţei, citaţia sau înştiinţarea
poate fi trimisă la locul ei de muncă sau la locul unde se află.

Articolul 103. Cuprinsul citaţiei şi al înştiinţării

(1) În citaţie şi înştiinţare se indică:
a) instanţa judecătorească, adresa ei;
b) locul, data şi ora prezentării;
c) numele şi adresa celui citat sau înştiinţat;
d) pricina pentru care se face citarea sau înştiinţarea;
e) calitatea în care este citată sau înştiinţată persoana.
(2) În citaţie şi înştiinţare, participanţilor la proces li se propune să prezinte probele de care
dispun referitor la pricină, se face somaţia despre consecinţele neprezentării unor astfel de
probe şi ale neprezentării în instanţă, despre obligativitatea de a comunica instanţei
motivele neprezentării, precum şi despre obligativitatea persoanei care a primit citaţia sau
înştiinţarea în locul destinatarului absent de a o înmîna acestuia de îndată ce va fi posibil.
(3) O dată cu citaţia sau înştiinţarea, judecătorul trimite pîrîtului, după caz, copiile de pe
documentele depuse în judecată. Împreună cu citaţia sau înştiinţarea, reclamantului i se
trimite şi o copie de pe referinţa la cererea de chemare în judecată dacă pîrîtul a remis-o
instanţei.

Articolul 104. Expedierea citaţiilor şi înştiinţărilor

(1) Citaţia şi înştiinţarea se expediază în cazul cînd se citează:
a) statul, unităţile administrativ-teritoriale şi autorităţile publice în persoana conducătorului
autorităţii respective, la sediul administraţiei;
b) persoanele juridice, prin împuterniciţi, la sediul lor principal conform înregistrării de stat
sau, după caz, la sediul reprezentanţei sau al filialei;
c) asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, prin organele lor de conducere,
la sediul administraţiei lor;
d) întreprinderile şi toţi cei supuşi procedurii de reorganizare judiciară şi de insolvabilitate,
prin administratorul insolvabilităţii ori prin lichidator, după caz;
e) incapabilii, prin reprezentanţii lor legali; în cazul numirii unui curator, prin acesta;
f) personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare ale Republicii Moldova, cetăţenii
Republicii Moldova trimişi ca funcţionari în organizaţii internaţionale, precum şi membrii lor
de familie care locuiesc cu ei în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe;
g) cetăţenii Republicii Moldova, alţii decît cei prevăzuţi la lit.f), aflaţi în străinătate în
interes de serviciu, prin organele centrale care i-au trimis sau în a căror subordonare se află
cei care i-au trimis.
(2) În cazul în care, prin tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte sau
prin lege specială, nu se prevede o altă procedură de citare sau înştiinţare a persoanelor
aflate în străinătate, cu domiciliu sau reşedinţă cunoscută, citaţia sau înştiinţarea li se
expediază ca scrisoare recomandată cu aviz de primire. Dacă domiciliul sau reşedinţa celor
aflaţi în străinătate nu este cunoscută, citarea se face conform art.108. Dispoziţiile
prezentului articol se aplică şi la comunicarea sau notificarea oricărui alt act de procedură.
(3) În toate cazurile, dacă cei care se află în străinătate au mandatar cunoscut în Republica
Moldova, va fi citat şi acesta.
(4) Reclamantul care locuieşte în străinătate este în drept să indice adresa din Republica
Moldova unde urmează a i se face comunicările despre proces. Dacă locuieşte în străinătate,
pîrîtul va fi informat că are dreptul să-şi indice adresa din Republica Moldova unde urmează
a i se face comunicările. În cazul în care pîrîtul nu se conformează acestei prevederi,
comunicarea se face prin scrisoare recomandată, iar în recipisa scrisorii se indică actele
expediate.
(5) Persoanele cu domiciliu sau cu reşedinţă necunoscută sînt citate potrivit art.108.

Articolul 105. Înmînarea citaţiei şi înştiinţării

(1) Citaţia şi înştiinţarea se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire sau prin
persoana împuternicită de judecată. Data înmînării citaţiei sau înştiinţării se înscrie pe
citaţie sau înştiinţare în partea care se înmînează destinatarului, precum şi pe cotor, care se
restituie instanţei.
(2) Cu consimţămîntul participantului la proces, judecătorul îi poate încredinţa citaţia sau
înştiinţarea pentru a o înmîna destinatarului. Persoana împuternicită de judecător să
înmîneze citaţia sau înştiinţarea este obligată să restituie instanţei cotorul cu semnătura de
primire a destinatarului.
(3) Citaţia şi înştiinţarea, actele de procedură pot fi înmînate destinatarului şi în incinta
instanţei. În astfel de cazuri, destinatarii prezenţi în instanţă sau reprezentanţii lor nu pot să
refuze citaţiile şi actele de procedură. Dacă remiterea acestora se face în şedinţă de
judecată, instanţa poate acorda, la cererea persoanei interesate, un termen pentru a lua
cunoştinţă de actele primite.
(4) Reprezentanţii părţilor şi alţi participanţi la proces pot remite unul altuia actele de
procedură judiciară contra semnătură.
(5) Citaţia sau înştiinţarea adresată persoanei fizice se înmînează personal contra
semnătură pe cotor. Citaţia sau înştiinţarea adresată unei organizaţii se înmînează
persoanei cu funcţie de răspundere respective contra semnătură pe cotor sau, în cazul
absenţei acesteia, se înmînează în acelaşi mod unui alt angajat, considerîndu-se
recepţionată de organizaţie.
(6) Dacă nu îl va găsi pe destinatar la domiciliu sau la locul de muncă, persoana
împuternicită să înmîneze citaţia sau înştiinţarea o va înmîna unuia dintre membrii adulţi ai
familiei care locuieşte împreună cu destinatarul şi care şi-a dat acordul să o primească, iar
în lipsa acestora, o va remite organizaţiei de exploatare a locuinţelor, primăriei satului
(comunei) ori administraţiei de la locul lui de muncă. Persoana care a primit citaţia sau
înştiinţarea este obligată să indice pe cotor numele şi raporturile sale de rudenie cu
destinatarul sau funcţia sa. Totodată, ea este obligată să o înmîneze destinatarului cît mai
curînd posibil.
(7) În cazul absenţei temporare a destinatarului, persoana care urmează să înmîneze citaţia
sau înştiinţarea notează pe cotor locul în care acesta s-a deplasat şi ziua cînd urmează să
revină.
(8) Dacă locul de aflare a destinatarului nu este cunoscut, faptul se consemnează în citaţie
sau înştiinţare, precum şi sursa de informaţie, data şi ora.
(9) Dacă citaţia sau înştiinţarea nu este înmînată din vina lucrătorului poştal sau a unei alte
persoane împuternicite să o înmîneze, acestora se aplică o amendă de pînă la 10 unităţi
convenţionale.

Articolul 106. Efectele refuzului de a primi citaţia sau înştiinţarea

(1) Dacă destinatarul refuză să primească citaţia sau înştiinţarea, persoana împuternicită să
o înmîneze consemnează refuzul pe citaţie sau înştiinţare şi o restituie instanţei
judecătoreşti.
(2) Persoana care refuză să primească citaţia sau înştiinţarea se consideră înştiinţată despre
locul, data şi ora şedinţei de judecată sau despre locul, data şi ora efectuării unui act
procedural. Neprezentarea ei în instanţă nu împiedică judecarea pricinii sau efectuarea
actului procedural.

Articolul 107. Schimbarea adresei pe parcursul procesului

Dacă îşi schimbă domiciliul sau sediul după pornirea procesului, partea sau reprezentantul
este obligat să comunice instanţei, prin cerere, noua adresă, iar părţii adverse prin scrisoare
recomandată, a cărei recipisă se depune la dosar o dată cu cererea. În lipsa unei astfel de
comunicări, citaţia sau înştiinţarea se trimite la ultima adresă cunoscută instanţei şi se
consideră înmînată chiar dacă destinatarul nu mai locuieşte acolo.

Articolul 108. Citarea publică a pîrîtului

(1) Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut şi reclamantul dă asigurări că, deşi a
făcut tot posibilul, nu a reuşit să afle domiciliul acestuia, preşedintele instanţei dispune
citarea acestuia prin publicitate. Publicarea în presă se consideră citare legală.
(2) Citaţia se publică într-un ziar republican sau local mai răspîndit în cazul în care instanţa
consideră că o astfel de măsură este necesară.
(3) Publicarea citaţiei în ziar se face cu cel puţin 15 zile înainte de data şedinţei de judecată.
În cazuri de urgenţă, preşedintele instanţei poate reduce acest termen la 5 zile.
(4) În cazul în care pîrîtul se prezintă în judecată şi dovedeşte că citarea prin publicitate s-a
făcut cu rea-voinţă, reclamantul suportă cheltuielile de citare prin publicitate chiar dacă
este în cîştig de cauză, iar toate actele de procedură posterioare încuviinţării acestei citări
se anulează.
(5) Dacă locul de aflare a pîrîtului nu este cunoscut, instanţa va examina pricina după
expirarea termenului de publicitate.

Articolul 109. Căutarea pîrîtului

(1) Dacă, în acţiunile intentate în interesul statului, în pricinile de plată a pensiilor de
întreţinere, în pricinile de reparaţie a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii
corporale, prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, nu se cunoaşte locul de aflare a
pîrîtului, instanţa judecătorească este obligată să ordone căutarea lui.
(2) În cazul în care, la judecarea altor categorii de pricini decît cele de la alin.(1), locul de
aflare a pîrîtului nu este cunoscut, judecătorul poate ordona căutarea lui prin intermediul
organelor abilitate numai după ce persoana interesată depune suma cheltuielilor de căutare.
(3) Căutarea pîrîtului se face de organele poliţiei sau de organele fiscale în temeiul unei
încheieri judecătoreşti.
(4) Cheltuielile de căutare a pîrîtului în condiţiile alin.(1) se încasează de la pîrît în
beneficiul statului, la cererea organelor poliţiei sau organelor fiscale, prin ordonanţă
judecătorească.

Capitolul IX
TERMENELE DE PROCEDURĂ

Articolul 110. Termenul de procedură

Termen de procedură este intervalul, stabilit de lege sau de judecată (judecător), în
interiorul căruia instanţa (judecătorul), participanţii la proces şi alte persoane legate de
activitatea instanţei trebuie să îndeplinească anumite acte de procedură ori să încheie un
ansamblu de acte.

Articolul 111. Calcularea termenului de procedură

(1) Actele de procedură se efectuează în termenul prevăzut de lege. În cazul în care nu este
stabilit prin lege, termenul de procedură se fixează de către instanţa judecătorească.
(2) Termenul de procedură se instituie prin indicarea unei date calendaristice, datei
comunicării actului de procedură, a unei perioade sau prin referire la un eveniment viitor şi
cert că se va produce. În ultimul caz, actul de procedură poate fi efectuat în decursul
întregii perioade.
(3) Termenul de procedură stabilit în ani, luni sau zile începe să curgă în ziua imediat
următoare datei calendaristice stabilite, datei comunicării actului de procedură sau
producerii evenimentului ori momentului care a condiţionat începutul lui.

Articolul 112. Expirarea termenului de procedură

(1) Termenul stabilit în ani expiră în luna şi ziua respectivă a ultimului an al termenului.
Termenul stabilit în luni expiră pe data respectivă a ultimei luni a termenului. Dacă ultima
lună nu are data respectivă, termenul expiră în ultima zi a lunii.
(2) Dacă ultima zi a termenului este nelucrătoare, acesta expiră în următoarea zi lucrătoare.
(3) Actul de procedură pentru care este stabilit un termen poate fi îndeplinit pînă la ora 24 a
ultimei zile din termen. Dacă cererile de apel sau de recurs, documentele sau sumele
băneşti au fost predate la oficiul poştal sau la telegraf, sau prin alte mijloace de comunicaţie
înainte de ora 24 din ultima zi a termenului, actul de procedură se consideră îndeplinit în
termen.
(4) Dacă actul de procedură trebuie efectuat nemijlocit în instanţa judecătorească ori în o
altă organizaţie, termenul se consideră expirat la ora care încheie programul lor sau la care
încetează operaţiunile respective.

Articolul 113. Efectele neîndeplinirii în termen a actului de procedură

(1) Dreptul de a efectua actul de procedură încetează o dată cu expirarea termenului
prevăzut de lege ori stabilit de instanţa judecătorească (judecător).
(2) Cererile şi documentele depuse după expirarea termenului de procedură nu degrevează
de îndeplinirea obligaţiei procedurale.

Articolul 114. Suspendarea curgerii termenului de procedură

(1) Curgerea termenului de procedură se suspendă o dată cu suspendarea procesului.
(2) Din ziua redeschiderii procesului, termenul de procedură suspendat continuă să curgă.

Articolul 115. Prelungirea termenului de procedură

La cererea participanţilor la proces, instanţa judecătorească (judecătorul) poate prelungi
termenul de procedură.

Articolul 116. Repunerea în termen

(1) Persoanele care, din motive întemeiate, au omis termenul de îndeplinire a unui act de
procedură pot fi repuse în termen de către instanţă.
(2) Cererea de repunere în termen se depune la instanţa judecătorească care efectuează
actul de procedură şi se examinează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se
comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică soluţionarea
repunerii în termen.
(3) La cererea de repunere în termen se anexează probele ce dovedesc imposibilitatea
îndeplinirii actului. Totodată, trebuie efectuat actul de procedură care nu a fost îndeplinit în
termen (să fie depusă cererea, să fie prezentate documentele respective etc.).
(4) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decît în cazul în care partea şi-a exercitat
dreptul la acţiune înainte de împlinirea termenului de 30 de zile, calculat din ziua în care a
cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică depăşirea termenului de
procedură.
(5) Încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea de repunere în termen poate fi
atacată cu recurs. Încheierea prin care s-a făcut repunerea în termen nu se supune
recursului.

Capitolul X
PROBELE ŞI PROBAŢIUNEA

Articolul 117. Probele

(1) Probe în pricini civile sînt elementele de fapt, dobîndite în modul prevăzut de lege, care
servesc la constatarea circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi
altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii.
(2) În calitate de probe în pricini civile se admit elementele de fapt constatate din
explicaţiile părţilor şi ale altor persoane interesate în soluţionarea pricinii, din depoziţiile
martorilor, din înscrisuri, probe materiale, înregistrări audio-video, din concluziile
experţilor.
(3) Probele obţinute cu încălcarea legii nu au putere de probaţiune şi nu pot fi puse de
instanţă în temeiul hotărîrii.

Articolul 118. Obligaţia probaţiunii în judecată

(1) Fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al
pretenţiilor şi obiecţiilor sale dacă legea nu dispune altfel.
(2) Partea care nu a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte este în drept să
înainteze instanţei judecătoreşti un demers prin care solicită audierea părţii adverse în
privinţa acestor fapte dacă solicitarea nu se referă la circumstanţele pe care instanţa le
consideră dovedite.
(3) Circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii sînt determinate
definitiv de instanţa judecătorească pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor
participanţi la proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a
fi aplicate.
(4) În cazul nerespectării prevederilor legii privind legalizarea probelor ori al pierderii unui
document autentic, efectul defavorabil al nedovedirii afirmaţiilor referitoare la
circumstanţele de fapt ale pricinii va cădea asupra părţii sau altui participant la proces care
a avut posibilitatea şi care trebuia să se asigure pînă la judecată cu probă veridică fără a
suscita îndoieli.
(5) Instanţa judecătorească (judecătorul) este în drept să propună părţilor şi altor
participanţi la proces, după caz, să prezinte probe suplimentare şi să dovedească faptele ce
constituie obiectul probaţiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor.

Articolul 119. Prezentarea şi reclamarea probelor

(1) Probele se adună şi se prezintă de către părţi şi de alţi participanţi la proces. Dacă în
procesul de adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui, la solicitarea
părţilor şi altor participanţi la proces, la adunarea şi prezentarea probelor necesare.
(2) În cererea de reclamare a probei trebuie să fie specificate proba şi circumstanţele care
ar putea fi confirmate sau infirmate prin acea probă, cauzele ce împiedică dobîndirea
probei, locul aflării ei. Instanţa judecătorească (judecătorul) poate elibera, după caz, la
cererea părţilor sau a altor participanţi la proces, un demers pentru obţinerea probei.
Persoana care deţine proba reclamată o trimite nemijlocit în judecată sau o înmînează
persoanei care deţine demersul pentru a o prezenta în judecată.
(3) Persoanele care nu deţin probele de rigoare sau nu au posibilitatea de a le prezenta în
termenul stabilit de judecată sînt obligate să comunice instanţei faptul în decursul a 5 zile
de la data primirii cererii acesteia, indicînd motivele neprezentării. În caz de neînştiinţare,
precum şi de declarare de către instanţă a neîndeplinirii cererii de a se prezenta probe ca
fiind neîntemeiată, persoanele vinovate care nu sînt participanţi la proces se sancţionează
cu amendă de pînă la 10 unităţi convenţionale. Aplicarea amenzii nu scuteşte persoanele
care deţin proba reclamată de obligaţia prezentării ei în instanţă.

Articolul 120. Administrarea înscrisurilor şi probelor materiale la locul lor de

păstrare sau aflare
(1) Instanţa judecătorească poate administra înscrisurile şi probele materiale la locul de
păstrare sau de aflare dacă prezentarea lor în judecată este imposibilă sau dificilă.
(2) Instanţa judecătorească (judecătorul) pronunţă o încheiere privind locul, data şi ora
cercetării la faţa locului a probelor şi înştiinţează persoanele interesate în soluţionarea
pricinii. Neprezentarea lor însă nu împiedică administrarea probelor. La faţa locului pot fi
chemaţi, după caz, martorii, interpreţii, specialiştii şi experţii. Specialiştii pot efectua
măsurări, fotografieri, filmări, înregistrări audio şi video, pot elabora planuri, scheme şi pot
face alte acte necesare.
(3) Privitor la administrarea probelor la faţa locului se întocmeşte un proces-verbal.

Articolul 121. Pertinenţa probelor

Instanţa judecătorească reţine spre examinare şi cercetare numai probele pertinente care
confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la existenţa sau inexistenţa de
circumstanţe, importante pentru soluţionarea justă a cazului.

Articolul 122. Admisibilitatea probelor

(1) Circumstanţele care, conform legii, trebuie confirmate prin anumite mijloace de
probaţiune nu pot fi dovedite cu nici un fel de alte mijloace probante.
(2) Admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la momentul
eliberării lor.
(3) Se consideră inadmisibile probele obţinute cu încălcarea prevederilor legii, cum ar fi
inducerea în eroare a participantului la proces, încheierea actului de către o persoană
neîmputernicită, încheierea defectuoasă a actului procedural, alte acţiuni ilegale.

Articolul 123. Temeiurile degrevării de probaţiune

(1) Faptele pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute (faptele de notorietate publică)
nu se cer a fi dovedite.
(2) Faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă
soluţionată anterior în instanţă de drept comun sau în instanţă specializată sînt obligatorii
pentru instanţa care judecă pricina şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi
contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleaşi persoane.
(3) Sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească într-o cauză penală, rămasă irevocabilă,
este obligatorie pentru instanţa chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale
actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa numai dacă aceste acte au avut loc
şi numai în măsura în care au fost săvîrşite de persoana în cauză.
(4) Faptele care, conform legii, sînt prezumate a fi stabilite nu trebuie dovedite de persoana
în a cărei favoare se prezumă. Prezumarea faptelor poate fi contestată, conform regulilor
generale de probaţiune, de persoana interesată dacă legea nu dispune altfel. Instanţa
judecătorească este în drept să verifice din oficiu veridicitatea faptelor prezumate.
(5) Faptele constatate printr-un act al autorităţii publice nu au pînă la judecată putere
pentru instanţă şi pot fi contestate în condiţiile prezentului cod.
(6) Faptele invocate de una din parţi nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă parte nu
le-a negat.

Articolul 124. Decăderea din dreptul de a prezenta probe

(1) Partea care cere dovada cu martori sau efectuarea unei expertize este obligată ca, în
termen de 5 zile de la încuviinţarea cererii, să depună suma stabilită de instanţă pentru
despăgubirea martorilor sau plata expertului. Partea decăzută din dreptul de a administra
dovada poate să se apere, discutînd în fapt şi de drept temeinicia susţinerilor şi dovezilor
părţii opuse.
(2) Neplata, de către solicitantul expertizei, a sumei pentru efectuarea expertizei atrage
decăderea din această dovadă.

Articolul 125. Delegaţiile judecătoreşti

(1) În cazul necesităţii de a aduna probe ori de a înmîna acte judiciare într-un alt oraş,
municipiu sau raion, instanţa care judecă pricina dă instanţei judecătoreşti respective, prin
încheiere, o delegaţie pentru efectuarea unor anumite acte de procedură.
(2) În încheierea privind delegaţia judecătorească se indică fondul pricinii, datele referitoare
la părţi, inclusiv domiciliul sau locul aflării lor, circumstanţele ce urmează a fi clarificate şi
probele pe care trebuie să le adune instanţa executoare a delegaţiei. Această încheiere este
obligatorie pentru instanţa căreia îi este adresată şi trebuie să fie îndeplinită în regim
prioritar.
(3) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da delegaţii instanţelor judiciare
străine în vederea efectuării diferitelor acte de procedură în conformitate cu legislaţia
Republicii Moldova şi cu tratatele internaţionale la care aceasta este parte.

Articolul 126. Procedura de îndeplinire a delegaţiei

(1) Delegaţia judecătorească se îndeplineşte în şedinţă de judecată conform regulilor
stabilite de prezentul cod. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei.
Neprezentarea lor însă nu împiedică îndeplinirea delegaţiei.
(2) Procesele-verbale şi probele adunate în legătură cu îndeplinirea delegaţiei se remit
imediat instanţei care judecă pricina.
(3) În cazul în care participanţii la proces, martorii sau experţii care au depus mărturii, au
dat explicaţii ori au expus concluzii în faţa instanţei executoare a delegaţiei se prezintă în
faţa instanţei care judecă pricina, ei depun mărturii, dau explicaţii, expun concluzii conform
regulilor generale.

Articolul 127. Asigurarea probelor

(1) Participanţii la proces interesaţi să prevină dispariţia ori imposibilitatea administrării în
viitor a unei probe utile pentru dovedirea pretenţiilor pot cere instanţei judecătoreşti
asigurarea probei. Asigurarea se face prin audierea martorului, efectuarea expertizei,
cercetarea la faţa locului şi prin alte modalităţi.
(2) Asigurarea probelor înainte de intentarea procesului în instanţă judecătorească se
efectuează de executorii judecătoreşti, de notari, de persoanele oficiale ale misiunilor
diplomatice ale Republicii Moldova în privinţa cetăţenilor Republicii Moldova, în modul
prevăzut de legislaţia în vigoare, sau de judecători, în condiţiile prevăzute la art.1271.

Articolul 1271. Asigurarea probelor în cazul obiectelor de proprietate intelectuală

(1) Orice persoană căreia i s-au încălcat drepturile de proprietate intelectuală poate cere
instanţei, pînă la intentarea procesului în instanţă judecătorească, precum şi în timpul
procesului, aplicarea de măsuri provizorii pentru asigurarea probelor, sub rezerva protecţiei
informaţiilor care constituie secret comercial sau a căror confidenţialitate necesită a fi
asigurată conform prevederilor legislaţiei în vigoare şi cu condiţia depunerii unei cauţiuni.
(2) Cererea de asigurare a probelor în cazul obiectelor de proprietate intelectuală se depune
la Curtea de Apel Chişinău, cu respectarea condiţiilor art.128 alin.(2).
(3) Procedura de asigurare a probelor în cazul obiectelor de proprietate intelectuală se
efectuează în conformitate cu prevederile art. 129.
(4) Măsurile de asigurare a probelor pînă la intentarea acţiunii se vor aplica de instanţa
judecătorească în limitele celor prevăzute de legislaţia în vigoare.
(5) Încheierea de admitere a asigurării probelor poate fi atacată odată cu fondul, iar cea de
respingere a cererii poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a
emis cu citarea participanţilor la proces, sau de la comunicare, dacă s-a emis fără citarea
lor. Depunerea recursului nu suspendă executarea măsurilor de asigurare.

Articolul 1272. Cauţiunea în cazul asigurării probelor pînă la intentarea acţiunii

(1) Cauţiunea se depune în bani pe contul curent special al executorului judecătoresc.
(2) Cauţiunea se stabileşte în proporţie de 20% din valoarea bunurilor a căror asigurare se
solicită, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil, suma cauţiunii constituie pînă
la 50000 de lei.
(3) În cazul în care la examinarea cauzei va fi stabilit un prejudiciu care depăşeşte suma
cauţiunii, suma neacoperită de cauţiune va fi pusă în seama reclamantului conform
prevederilor legislaţiei în vigoare.
(4) Cauţiunea depusă sau partea rămasă după recuperarea prejudiciilor cauzate pîrîtului se
va restitui, la cerere, după soluţionarea, prin hotărîre definitivă, a procesului în legătură cu
care s-a stabilit cauţiunea şi/sau după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a
depus.
(5) Cauţiunea se restituie celui care a depus-o dacă cel îndreptăţit nu a depus cerere pentru
plata despăgubirii cuvenite pînă la împlinirea termenului de 30 de zile de la data rămînerii
definitive a hotărîrii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii prevăzute la alin.
(4). Cauţiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu
urmăreşte obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin
încuviinţarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.
(6) Instanţa se pronunţă asupra cererii de restituire a cauţiunii, cu citarea părţilor, printr-o
încheiere supusă recursului.
Articolul 1273. Anularea măsurilor de asigurare a probelor
(1) Măsurile de asigurare a probelor se consideră nule în cazul în care reclamantul nu
intentează în termen de 20 de zile lucrătoare o acţiune în instanţă judecătorească privind
încălcarea drepturilor.
(2) Măsurile de asigurare a probelor se anulează, la cerere:
a) ca urmare a oricărei acţiuni sau inacţiuni prejudiciabile a reclamantului;
b) în cazul în care se constată că nu există încălcare sau tentativă de încălcare a unui drept
asupra obiectelor de proprietate intelectuală;
c) potrivit unei hotărîri judecătoreşti;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
(3) Termenul prevăzut la alin.(1) este un termen de decădere şi nu poate fi restabilit.

Articolul 128. Cererea de asigurare a probelor

(1) Cererea de asigurare a probelor se depune la instanţa care judecă pricina sau, după caz,
la executorul judecătoresc ori la notarul de la locul îndeplinirii actelor de procedură în
vederea asigurării probelor.
(2) În cererea de asigurare a probelor se indică esenţa pricinii, datele părţilor, inclusiv
domiciliul ori sediul lor, probele a căror asigurare se cere, faptele ce urmează a fi
confirmate sau infirmate prin aceste probe, motivul solicitării asigurării probelor. Asupra
cererii de asigurare a probelor instanţa emite o încheiere.
(3) Încheierea de respingere a cererii de asigurare a probelor poate fi atacată cu recurs în
termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a emis cu citarea participanţilor la proces, sau de
la comunicare, dacă s-a emis fără citarea lor. Încheierea emisă în timpul judecării pricinii nu
poate fi atacată decît o dată cu fondul.

Articolul 129. Procedura de asigurare a probelor

(1) Asigurarea probelor se efectuează de către judecător conform prevederilor prezentului
cod privind cercetarea probei. Persoana interesată, alţi participanţi la proces se înştiinţează
despre locul, data şi ora asigurării probei. Neprezentarea lor însă nu împiedică luarea
măsurilor de asigurare a probei. În cazul pericolului de întîrziere, instanţa examinează
cererea de asigurare a probei de îndată, fără citarea părţilor. În astfel de cazuri, încheierea
de asigurare se comunică părţilor şi altor persoane interesate.
(2) Încheierea, procesele-verbale şi toate probele adunate în cadrul asigurării lor se trimit
instanţei care judecă pricina, înştiinţînd despre aceasta participanţii la proces.
(3) Dacă asigurarea probelor se efectuează la o altă instanţă judecătorească decît cea care
examinează pricina, se aplică prevederile art.125 şi 126.
(4) Documentele executorii eliberate de instanţa de judecată prin care s-a dispus asigurarea
probelor se pun în executare prin intermediul executorului judecătoresc.

Articolul 130. Aprecierea probelor

(1) Instanţa judecătorească apreciază probele după intima ei convingere, bazată pe
cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din
dosar în ansamblul şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege.
(2) Nici un fel de probe nu au pentru instanţa judecătorească o forţă probantă prestabilită
fără aprecierea lor.
(3) Fiecare probă se apreciază de instanţă privitor la pertinenţa, admisibilitatea,
veridicitatea ei, iar toate probele în ansamblu, privitor la legătura lor reciprocă şi suficienţa
pentru soluţionarea pricinii.
(4) Ca rezultat al aprecierii probelor, instanţa judecătorească este obligată să reflecte în
hotărîre motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe şi respingerea altor probe,
precum şi argumentarea preferinţei unor probe faţă de altele.
(5) Proba este declarată ca fiind veridică dacă instanţa constată prin cercetare şi comparare
cu alte probe că datele pe care le conţine corespund realităţii.

Articolul 131. Explicaţiile date de părţi şi intervenienţi

(1) Explicaţiile date de părţi şi intervenienţi asupra circumstanţelor care le sînt cunoscute şi
care au importanţă în proces urmează a fi verificate şi evaluate deopotrivă cu celelalte
probe. Explicaţiile pot fi date oral sau în scris. Dacă partea audiată are mai mulţi
coparticipanţi procesuali, instanţa, în funcţie de circumstanţele pricinii, determină
necesitatea interogării tuturor coparticipanţilor sau numai a unora din ei.
(2) Instanţa poate considera suficiente pentru proces circumstanţele determinate în baza
explicaţiilor uneia dintre părţi dacă cealaltă deţine proba solicitată de instanţă, dar nu o
prezintă.
(3) Dacă partea obligată să dovedească afirmaţiile sale deţine, dar nu prezintă în judecată,
probele necesare, instanţa este în drept să-şi întemeieze concluziile pe explicaţiile date de
partea adversă.
(4) Dacă o parte recunoaşte în şedinţă de judecată sau în cadrul îndeplinirii delegaţiei
judiciare faptele pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, aceasta din
urmă este degrevată de obligaţia dovedirii lor. Recunoaşterea se consemnează în procesul-
verbal al şedinţei de judecată. Recunoaşterea expusă în scris se anexează la materialele
dosarului.
(5) Renunţarea la recunoaşterea efectuată în judecată influenţează recunoaşterea numai
dacă partea care a recunoscut faptele dovedeşte că mărturisirea lor nu corespunde
adevărului, ci este rezultatul unei erori. Numai în acest caz, recunoaşterea îşi pierde
valabilitatea.
(6) În cazul cînd instanţa judecătorească are îndoieli referitor la recunoaşterea efectuată,
constatînd că s-a procedat astfel pentru tăinuirea circumstanţelor reale ale pricinii ori în
urma unei înşelăciuni, violenţe, ameninţări sau erori, ea va respinge, printr-o încheiere,
recunoaşterea. În acest caz, faptele recunoscute urmează a fi dovedite în baza regulilor
generale.
(7) Recunoaşterea acţiunii sau a faptelor efectuată în primă instanţă îşi păstrează
veridicitatea şi în instanţele ierarhic superioare.

Articolul 132. Depoziţiile martorului

(1) Martor poate fi orice persoană care nu are interes în proces şi căreia îi sînt cunoscute,
direct sau indirect, fapte referitoare la pricină. Depoziţiile martorului nu pot fi considerate
probă dacă el nu a cunoscut personal faptele.
(2) Solicitantul citării în judecată a unui martor este obligat să demonstreze ce fapte
importante pentru soluţionarea pricinii poate confirma acest martor şi să comunice instanţei
numele şi domiciliul lui.

Articolul 133. Persoanele care nu pot fi audiate ca martori în judecată

Nu pot fi citaţi în judecată şi audiaţi în calitate de martori:
a) persoanele care, din cauza vîrstei fragede ori a handicapului lor fizic sau mental, nu sînt
în stare să înţeleagă just faptele şi să depună asupra lor mărturii veridice;
b) slujitorii cultelor, medicii, avocaţii, executorii judecătoreşti, notarii şi orice alte persoane
pe care legea le obligă să păstreze secretul informaţiei confidenţiale primite în exerciţiul
funcţiunii;
c) funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra datelor ce constituie secret ocrotit
de lege care le-au parvenit în această calitate, dacă nu au fost degrevaţi, în modul stabilit,
de obligaţia păstrării lui;
d) persoanele care, în virtutea funcţiei profesionale, au participat la pregătirea, executarea
sau răspîndirea publicaţiilor periodice, emisiunilor televizate sau radiodifuzate referitor la
personalitatea autorului, executorului sau alcătuitorului de materiale ori documente, la
informaţia parvenită de la aceştia în legătură cu activitatea lor, dacă materialele şi
documentele sînt destinate redacţiei;
e) judecătorii, referitor la problemele apărute în dezbaterea circumstanţelor pricinii în
camera de deliberare la pronunţarea hotărîrii sau sentinţei.

Articolul 134. Dreptul refuzului de a depune mărturii

Sînt în drept să refuze de a face depoziţii în calitate de martor în judecată:
a) soţul împotriva soţiei, soţia împotriva soţului, inclusiv cei divorţaţi, copiii,inclusiv cei
adoptaţi (înfiaţi), împotriva părinţilor, părinţii împotriva copiilor, inclusiv celor adoptaţi
(înfiaţi);
b) fraţii şi surorile unul împotriva altuia, buneii împotriva nepoţilor, nepoţii împotriva
buneilor;
c) logodnicii, concubinii unul împotriva altuia;
d) persoana ale cărei depoziţii pot cauza prejudicii materiale sau morale martorului sau
persoanelor cu care se află în relaţiile menţionate la lit.a), b) şi c);
e) persoana ale cărei depoziţii pot duce la dezonorarea sau pot crea un pericol de urmărire
administrativă sau penală lor sau persoanelor cu care se află în relaţiile specificate la lit.a),
b) şi c);
f) persoanele care nu pot depune mărturie fără a dezvălui secretul profesional sau
comercial;
g) deputaţii – referitor la datele care le-au devenit cunoscute în virtutea îndeplinirii
obligaţiilor de deputat;
h) avocaţii parlamentari, referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în exerciţiul
împuternicirilor.

Articolul 135. Declaraţia martorului privind refuzul de a depune mărturii

(1) Martorul care refuză a depune mărturii este obligat să declare în scris refuzul pînă la
depunerea mărturiilor, documentînd motivele refuzului. Instanţa înştiinţează părţile despre
refuzul martorului.
(2) Refuzul martorului de a depune mărturii expus oral în şedinţa de judecată se
consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
(3) Dacă refuză să facă depoziţii fără a indica motivele sau dacă motivele sînt considerate de
instanţă ca fiind neîntemeiate, martorul poate fi supus unei amenzi de 10 unităţi
convenţionale.

Articolul 136. Obligaţiile şi drepturile martorului

(1) Persoana citată în calitate de martor este obligată să se prezinte în faţa instanţei
judecătoreşti la data şi la ora stabilită şi să depună mărturii veridice. Martorul citat care nu
se poate prezenta în instanţă din cauză de sănătate, bătrîneţe, invaliditate sau din alte
motive pe care aceasta le consideră întemeiate poate fi audiat de instanţă la locul aflării
sale.
(2) Pentru depoziţii false făcute cu bună ştiinţă, pentru refuzul sau eschivarea, contrar legii,
de a face depoziţii, martorul răspunde în conformitate cu legislaţia penală.
(3) Martorului care nu se prezintă în şedinţă de judecată din motive pe care instanţa le
consideră neîntemeiate i se aplică o amendă de pînă la 5 unităţi convenţionale. Dacă nu se
prezintă nici după cea de a doua citare, instanţa are dreptul să dispună aducerea lui forţată
în judecată şi aplicarea unei amenzi repetate de pînă la 10 unităţi convenţionale.
(4) Martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor suportate în legătură cu citarea sa în
judecată şi la o compensaţie pentru sustragere de la ocupaţiile sale obişnuite, al cărei
cuantum se determină în modul stabilit de lege.

Articolul 137. Înscrisurile

(1) Se consideră înscris orice document, act, convenţie, contract, certificat, scrisoare de
afacere ori scrisoare personală, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne grafice,
precum şi primit prin fax, poştă electronică ori prin alt mijloc de comunicare sau în alt mod
ce permite citirea informaţiei care se referă la circumstanţe importante pentru soluţionarea
pricinii şi care pot confirma veridicitatea lor.
(2) Se consideră probă scrisă sentinţele, hotărîrile şi alte acte judecătoreşti, procesele-
verbale ale actelor procedurale, procesele-verbale ale şedinţelor judiciare, anexele (scheme,
proiecte, desene etc.) la procesele-verbale ale actelor procedurale.

Articolul 138. Prezentarea înscrisurilor

(1) Înscrisurile se depun în judecată de către părţi şi de alţi participanţi la proces. La
solicitarea acestora, înscrisurile pot fi reclamate de instanţă părţilor, altor participanţi la
proces, precum şi persoanelor care nu sînt participanţi la proces.
(2) Dacă înscrisul se păstrează la o autoritate, organizaţie sau la o altă persoană sau
instituţie, instanţa, la cererea participantului la proces, dispune prezentarea lui în termen.
Această prescripţie nu se referă la înscrisurile care pot fi obţinute fără concursul instanţei.
Obţinerea şi prezentarea înscrisului se fac pe cheltuiala solicitantului.
(3) Dacă pentru soluţionarea pricinii importanţă are numai o parte din document, instanţa
primeşte un extras din el, autentificat în modul stabilit de lege.
(4) Înscrisul se depune în original sau în copie autentificată în modul stabilit de lege,
indicîndu-se locul de aflare a originalului. Înscrisul se depune în original cînd, conform legii
sau unui alt act normativ, circumstanţele pricinii trebuie confirmate numai cu documente în
original sau cînd copiile de pe documentul prezentat au cuprinsuri contradictorii, precum şi
în alte cazuri cînd instanţa consideră necesară prezentarea originalului.
(5) Dacă, în conformitate cu afirmaţiile părţii interesate, documentul în original se află pe
mîna părţii adverse, probaţiunea se efectuează prin înaintarea unui demers privind
obligarea părţii adverse la prezentarea lui în original. În cazul în care partea adversă nu
execută încheierea judecătorească privind prezentarea documentului în original, se va
utiliza copia de pe original, prezentată de persoana interesată dacă legea nu prevede altfel.
Instanţa va aprecia forţa probantă a copiei autentificate după intima ei convingere.
(6) Copiile de pe documentele prezentate în judecată de către participantul la proces,
precum şi de pe cele reclamate din oficiu de instanţă, se înmînează participanţilor la proces
care nu dispun de ele.
(7) Partea care a prezentat un document sau un alt înscris pentru a dovedi anumite
circumstanţe poate renunţa la acest mijloc de probaţiune numai cu consimţămîntul părţii
adverse.

Articolul 139. Aprecierea autenticităţii probelor scrise

(1) Documentele şi alte acte eliberate de autorităţi şi de persoane cu funcţie de răspundere
în limitele competenţei şi împuternicirilor lor se prezumă a fi autentice. Dacă are unele
suspiciuni în privinţa autenticităţii lor, instanţa este în drept să ceară din oficiu ca
autoritatea sau persoana cu funcţie de răspundere care le-a eliberat să certifice
autenticitatea lor. Autenticitatea documentelor şi a altor acte eliberate de autorităţile
străine se determină conform art.466.
(2) La evaluarea documentelor şi altor înscrisuri, instanţa judecătorească trebuie să se
încredinţeze, în raport cu alte probe, că documentul ori un alt înscris este emis de
autoritatea autorizată, că este semnat de persoana împuternicită, că documentul conţine
toate elementele prescriptibile unor astfel de documente.
(3) La constatarea veridicităţii copiei de pe document sau de pe un alt înscris, instanţa
judecătorească verifică procedeul tehnic de copiere, garantarea identităţii cuprinsului copiei
cu cel al originalului, modul de conservare a copiei.
(4) Instanţa judecătorească nu poate considera dovedit un fapt adeverit numai prin copia de
pe document, dacă originalul este pierdut, iar copiile de pe el prezentate de părţi nu sînt
identice, rămînînd imposibilă determinarea prin intermediul altor probe a adevăratului
cuprins al originalului.
(5) Dacă una dintre părţi sau un alt participant la proces intenţionează să împiedice
utilizarea în judecată a documentului sau a unui alt înscris prin lichidarea sau prin aducerea
lui la inutilizabilitate, afirmaţiile persoanei interesate despre cuprinsul documentului pot fi
considerate de instanţă ca fiind doveditoare.
(6) Puterea probantă a documentului sau a unui alt înscris deteriorat (cu ştersături, radieri,
completări etc.) se stabileşte de instanţă după intima ei convingere.

Articolul 140. Obţinerea modelelor de scris pentru cercetarea comparativă a

documentelor scrise şi a semnăturilor de pe ele
(1) Autenticitatea unui document sau a unui alt înscris poate fi demonstrată prin
compararea scrisului ori a semnăturilor. În acest caz, persoana interesată trebuie să
prezinte în instanţă judecătorească documente sau alte acte utile pentru compararea
scrisului sau semnăturilor ori să solicite obţinerea lor prin concursul instanţei.
(2) Dacă persoana care a semnat contestă autenticitatea scrisului ori a semnăturii de pe
document sau de pe un alt înscris, instanţa judecătorească este în drept să-i solicite un
model al scrisului ori al semnăturii ei pentru cercetare comparativă. Asupra obţinerii
modelului instanţa emite o încheiere. Refuzul de a prezenta modelul de scris sau semnătură
poate fi calificat de instanţă ca recunoaşterea scrisului ori a semnăturii.
(3) Modelul scrisului poate fi obţinut de instanţa judecătorească cu participarea
specialistului.
(4) Dacă, după confruntarea înscrisului cu scrisul ori semnătura persoanei, nu constată
adevărul, instanţa dispune ca verificarea să se efectueze de către expert.
(5) Despre data, locul, condiţiile şi procedura obţinerii modelului de scris sau de semnătură
se întocmeşte un proces-verbal, semnat de judecător, de persoana care a dat modelul de
scris ori de semnătură, de specialist, după caz.

Articolul 141. Restituirea înscrisurilor

(1) După ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă, înscrisul se restituie, la cerere,
persoanei care l-a prezentat, la dosar anexîndu-se copia de pe el, autentificată de judecător.
Nu se restituie înscrisul care şi-a pierdut efectul juridic pentru persoana care a prezentat
actul..
(2) Cu acordul instanţei judecătoreşti, înscrisurile pot fi restituite anterior devenirii
irevocabile a hotărîrilor judecătoreşti.

Articolul 142. Probele materiale, determinarea lor

(1) Sînt probe materiale diferitele obiecte care, prin aspect, calitate, proprietăţi, însuşiri,
schimbări, loc de aflare sau prin alte caracteristici, pot servi la constatarea circumstanţelor
importante pentru soluţionarea pricinii.
(2) Determinarea probelor materiale înseamnă desemnarea obiectelor de cercetare şi
stabilirea faptelor care urmează a fi dovedite prin aceste probe. Instanţa judecătorească
poate dispune atragerea de specialişti şi experţi la cercetarea probelor materiale.

Articolul 143. Păstrarea probelor materiale

(1) Probele materiale (inclusiv valorile valutare) se păstrează la dosar ori se predau în camera
de păstrare a instanţei judecătoreşti, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru
păstrarea lor intactă.
(2) Obiectele care nu pot fi prezentate în judecată se cercetează la locul aflării lor sau în alt loc
determinat de instanţă şi se descriu amănunţit în proces-verbal, întocmit la faţa locului, ori
sînt fotografiate, după caz, şi sigilate. Procesul-verbal se anexează la dosar. Cercetarea la
faţa locului se face cu concursul participanţilor la proces, în prezenţa martorilor,
specialiştilor şi experţilor, după caz.
(3) Cheltuielile de păstrare a probelor materiale suportate de părţi se repartizează între ele
conform art.94.

Articolul 144. Examinarea probelor materiale perisabile

(1) Judecătorul sau instanţa examinează de urgenţă probele materiale perisabile la locul lor
de aflare, dispun restituirea lor către persoana care le-a prezentat ori remiterea către
organizaţia care le poate folosi la destinaţie. În ultimul caz, proprietarului îi pot fi restituite
obiecte de acelaşi gen şi calitate ori valoarea lor.
(2) Participanţii la proces sînt înştiinţaţi despre locul, data şi ora examinării probei
materiale perisabile. Neprezentarea acestora, înştiinţaţi în mod legal, nu împiedică
examinarea probei.
(3) Datele referitoare la examinarea probelor materiale perisabile se consemnează într-un
proces-verbal, care se anexează la dosar.

Articolul 145. Distribuirea probelor materiale

(1) După ce hotărîrea judecătorească rămîne irevocabilă, probele materiale (inclusiv valorile
valutare) se restituie persoanelor care le-au prezentat ori se remit celor cărora instanţa le-a
declarat dreptul asupra lor, ori se comercializează în modul stabilit de instanţă.
(2) Obiectele care, potrivit legii, nu se pot afla în posesiunea persoanelor fizice se remit persoanelor
juridice respective.
(3) În unele cazuri, probele materiale, după ce sînt examinate de instanţa judecătorească, se
restituie, la cerere, persoanelor care le-au prezentat, chiar înainte de terminarea procesului, dacă
aprobarea cererii nu creează impedimente în soluţionarea pricinii.
(4) Referitor la distribuirea probelor materiale înainte de adoptarea hotărîrii, instanţa
judecătorească emite o încheiere, care nu poate fi atacată cu recurs.

Articolul 146. Înregistrările audio-video

(1) Persoana care prezintă o înregistrare audio-video pe un suport electronic sau de altă
natură ori solicită reclamarea unor astfel de înregistrări este obligată să indice persoana
care a efectuat înregistrarea, timpul şi condiţiile înregistrării.
(2) Nu poate servi ca probă înregistrarea audio-video ascunsă dacă nu este permisă prin
lege.

Articolul 147. Păstrarea şi restituirea suporturilor înregistrărilor audio-video

(1) Suporturile înregistrărilor audio-video se păstrează în instanţă judecătorească, însoţite
de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. Păstrarea şi
cercetarea înregistrărilor audio-video se efectuează în condiţiile art.143.
(2) După ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă, suporturile înregistrărilor audio-
video pot fi restituite persoanei care le-a prezentat. În cazuri excepţionale, instanţa le poate
restitui printr-o încheiere şi pînă la data devenirii irevocabile a hotărîrii.

Articolul 148. Ordonarea expertizei

(1) Pentru elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor
artizanale şi din alte domenii, apărute în proces, care cer cunoştinţe speciale, judecătorul
sau instanţa dispune efectuarea unei expertize, la cererea părţii sau a unui alt participant la
proces, iar în cazurile prevăzute de lege, din oficiu. Actele reviziei ori ale inspecţiilor
departamentale, precum şi raportul scris al specialistului, nu pot înlocui raportul de
expertiză şi nici exclude necesitatea efectuării expertizei în aceeaşi problemă.
(2) Asupra efectuării expertizei, judecătorul sau instanţa se pronunţă printr-o încheiere,
care nu poate fi atacată cu recurs.

Articolul 149. Desemnarea expertului

(1) Poate fi numită în calitate de expert persoana dezinteresată în soluţionarea pricinii care
dispune de cunoştinţe speciale.
(2) Efectuarea expertizei poate fi încredinţată lucrătorilor din organele oficiale de expertiză
judiciară sau unor persoane particulare care corespund cerinţelor înaintate faţă de expert.
(3) Persoana desemnată ca expert este obligată să efectueze expertiza dacă este numită
oficial ca expert în problemele care trebuie cercetate sau dacă practică ştiinţa, arta, tehnica
sau meşteşugul artizanal respectiv etc. Depunerea raportului de expertiză este obligatorie şi
pentru persoana care şi-a manifestat disponibilitatea de a efectua expertiza.

Articolul 150. Dirijarea activităţii expertului

(1) Instanţa judecătorească stabileşte genul expertizei, numărul experţilor, volumul lor de
lucru, dirijează activitatea acestora.
(2) În circumstanţe speciale, instanţa judecătorească este în drept să audieze expertul pînă
la formularea problemelor care urmează a fi investigate, să determine sarcina acestuia, să
stabilească, după caz, volumul investigaţiilor, legătura dintre expert şi părţi, etapa la care
acestea pot fi admise să participe la investigaţiile expertului.
(3) Dacă poate să depună de îndată raportul de expertiză, expertul este ascultat chiar în
şedinţă de judecată, raportul lui consemnîndu-se în proces-verbal, întocmit în condiţiile
art.220.

Articolul 151. Recuzarea expertului

(1) Expertului i se înaintează recuzarea în temeiurile expuse la art.51. Motivul recuzării
trebuie dovedit.
(2) Cererea de recuzare a expertului se depune în instanţă sau judecătorului care a numit
expertiza, în cel mult 5 zile de la data înştiinţării despre desemnarea expertului, dacă
motivul refuzului există la acea dată. În alte cazuri, termenul curge de la data apariţiei
temeiului de recuzare. După această dată, recuzarea este posibilă în cazul în care persoana
interesată dovedeşte că, din motive întemeiate, nu a reuşit să depună la timp cererea de
recuzare.
(3) Recuzarea se judecă în şedinţă de judecată, cu citarea participanţilor la proces şi a
expertului.
(4) Încheierea prin care este soluţionată recuzarea expertului nu poate fi atacată cu recurs.

Articolul 152. Drepturile părţilor şi ale altor participanţi la proces la

ordonarea şi efectuarea expertizei
(1) Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul de a cere desemnarea în calitate de
expert a unei anumite persoane sau instituţii specializate.
(2) Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să formuleze şi să prezinte instanţei
problemele care trebuie să fie elucidate de expert, însă numai judecătorul sau instanţa
stabileşte definitiv problemele asupra cărora expertul urmează să-şi prezinte raportul.
Judecătorul (instanţa) este obligat să motiveze respingerea problemelor propuse de părţi şi
de alţi participanţi la proces spre expertizare.
(3) Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să ia cunoştinţă de încheierea
judecătorului sau instanţei privind ordonarea expertizei, să propună consemnarea în
încheierea judecătorească a unor probleme spre expertizare, să înainteze expertului
recuzări, să participe la investigaţiile expertului, să ia cunoştinţă de raportul de expertiză,
să solicite instanţei ordonarea efectuării unei expertize repetate, suplimentare, colegiale sau
complexe.
(4) Neprezentarea la investigaţiile expertului a părţilor înştiinţate în mod legal a căror
prezenţă nu este obligatorie nu atrage nulitatea raportului de expertiză.

Articolul 153. Cuprinsul încheierii privind efectuarea expertizei

(1) În încheierea judecătorească privind efectuarea expertizei se indică: denumirea instanţei
care a ordonat expertiza, data ordonării, numele sau denumirea părţilor, pricina care se
examinează, denumirea expertizei, faptele pentru a căror elucidare se efectuează expertiza,
problemele puse în faţa expertului, numele expertului sau denumirea instituţiei căreia i se
încredinţează expertiza, materialele trimise la expertiză, alte date privind efectuarea
expertizei, termenul expertizei şi al prezentării raportului de expertiză, alte date prevăzute
de lege.
(2) În încheiere se indică, de asemenea, faptul că expertul este somat de instanţa
judecătorească sau de şeful instituţiei de expertiză (dacă expertul este numit de
conducătorul acestei instituţii) de răspunderea penală în cazul prezentării cu bună ştiinţă a
unui raport de expertiză fals.

Articolul 154. Drepturile şi obligaţiile expertului

(1) Expertul este în drept să ia cunoştinţă de materialele din dosar referitoare la obiectul
expertizei, să solicite instanţei printr-un demers punerea la dispoziţie de materiale
suplimentare necesare elaborării raportului de expertiză, să participe în şedinţă de judecată
şi, cu permisiunea instanţei, să pună participanţilor la proces întrebări referitor la obiectul
expertizei, să ia cunoştinţă de partea respectivă a procesului-verbal şi să facă observaţii
asupra caracterului exhaustiv şi corect al consemnării acţiunilor şi explicaţiilor sale, să
demonstreze în raportul de expertiză importanţa, pentru soluţionarea pricinii, a
circumstanţelor constatate din iniţiativă proprie, să depună raportul şi să dea explicaţii în
limba maternă ori în limba pe care o cunoaşte, să se folosească gratuit de serviciile
traducătorului, să înainteze plîngeri împotriva acţiunilor instanţei care îi ştirbesc drepturile
în efectuarea expertizei, să se abţină de a da raport dacă problemele depăşesc sfera
cunoştinţelor sale speciale sau dacă materialele puse la dispoziţia sa sînt insuficiente, să i se
compenseze cheltuielile de efectuare a expertizei şi să primească onorariul pentru lucrul
efectuat dacă expertiza nu intră în sfera obligaţiilor de serviciu în instituţie de stat.
(2) Expertul este în drept, în măsura stabilită de instanţa judecătorească, să consulte părţile
în problemele de efectuare a expertizei, să nu întreprindă, fără încuviinţarea instanţei
ordonatoare de expertiză, cercetări care să distrugă total ori parţial obiectul cercetării ori
care să schimbe calitatea sau însuşirea lui.
(3) Pentru depunerea cu bună ştiinţă a unui raport fals, expertul răspunde în conformitate
cu legislaţia penală.
(4) Expertul este obligat să prezinte explicaţii în faţa instanţei judecătoreşti ori de cîte ori i
se va cere. În cazul neprezentării nejustificate, al modificării raportului de expertiză în
şedinţă de judecată faţă de cel depus în scris, al refuzului de a efectua expertiza, dacă este
obligat să o efectueze, sau al neprezentării materialelor din dosar ori altor materiale
utilizate, cheltuielile suportate de persoanele interesate vor fi puse în sarcina expertului.
Concomitent, acestuia i se poate aplica amendă de 15 unităţi convenţionale. În cazul
neîndeplinirii obligaţiilor, sancţiunea va fi aplicată repetat.

Articolul 155. Procedura de efectuare a expertizei

(1) Expertiza se efectuează de către persoanele desemnate conform art.149. Efectuarea
expertizei poate fi încredinţată mai multor experţi.
(2) Expertiza se efectuează în localul instanţei judecătoreşti sau în altă parte, în dependenţă
de caracterul cercetării sau de circumstanţele care fac dificilă ori chiar imposibilă aducerea
obiectului cercetării în faţa instanţei. Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să asiste
la efectuarea expertizei, cu excepţia cazurilor cînd prezenţa lor nu este obligatorie sau ar
putea împiedica lucrul experţilor.
(3) Pentru efectuarea expertizei la faţa locului, este obligatorie citarea părţilor şi altor
participanţi la proces interesaţi, aceştia fiind obligaţi să dea expertului orice explicaţie în
legătură cu obiectul expertizei.
(4) În cazul efectuării expertizei într-o instituţie specializată de expertiză, răspunderea
pentru raportul depus o poartă expertul respectiv sau experţii desemnaţi de şeful instituţiei
să facă investigaţii.

Articolul 156. Expertiza colegială

(1) Colegială este expertiza în cadrul căreia se efectuează investigaţii complicate de către
mai mulţi experţi de aceeaşi specialitate.
(2) Experţii evaluează colegial rezultatele investigaţiilor, elaborează, dacă ajung la o
concluzie unanimă, un singur raport de expertiză.
(3) În cazul în care unul sau mai mulţi experţi fac opinie separată referitor la obiectul
investigaţiei, depun separat opinia lor.
(4) Încheierea judecătorească privind efectuarea colegială a expertizei este obligatorie
pentru conducătorul instituţiei de expertiză judiciară. În baza materialelor prezentate,
conducătorul instituţiei poate organiza independent efectuarea expertizei colegiale şi
participa la ea.

Articolul 157. Expertiza complexă

(1) Expertiza complexă, care se efectuează de mai mulţi experţi, se ordonă în cazul cînd la
constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii sînt necesare date din
diferite domenii ştiinţifice sau date din diferite ramuri ale aceluiaşi domeniu.
(2) În baza datelor obţinute din investigaţii, experţii elaborează un raport general de
expertiză.
(3) Experţii care nu au participat la elaborarea raportului general de expertiză ori nu sînt de
acord cu el semnează numai pentru partea din raport care conţine rezultatele cercetării lor.

Articolul 158. Raportul de expertiză

(1) Raportul de expertiză se elaborează în scris.
(2) Raportul de expertiză se depune în instanţă judecătorească cu cel puţin 5 zile înainte de
data judecării pricinii.
(3) Raportul de expertiză va cuprinde descrierea amplă a investigaţiilor şi concluziile pe
marginea lor, răspunsul la întrebările instanţei judecătoreşti. În cazul în care constată, pe
parcursul efectuării expertizei, existenţa unor circumstanţe importante pentru soluţionarea
pricinii referitor la care nu i s-au pus întrebări, expertul este în drept să includă în raport
deducţiile sale asupra lor.
(4) Raportul de expertiză este examinat în şedinţă de judecată şi evaluat în ansamblu cu
celelalte probe.
(5) Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să obiecteze împotriva raportului de
expertiză şi împotriva altor probleme ce ţin de acesta.
(6) Raportul de expertiză nu este obligatoriu pentru instanţa judecătorească şi se apreciază
conform art.130. Respingerea lui însă trebuie să fie motivată.

Articolul 159. Expertiza suplimentară şi expertiza repetată

(1) În cazul cînd raportul de expertiză nu este suficient de clar sau este incomplet ori cînd
apar noi probleme referitor la circumstanţele examinate ulterior, instanţa judecătorească
poate dispune efectuarea de către acelaşi expert sau de un altul a unei expertize
suplimentare în condiţiile art.148.
(2) În cazul cînd nu este de acord cu raportul de expertiză din motivul neîntemeierii sau
veridicităţii lui îndoielnice, cînd concluziile mai multor experţi sînt contradictorii ori cînd, la
efectuarea expertizei, normele procedurale sînt încălcate, instanţa judecătorească poate
dispune efectuarea unei expertize repetate.
(3) Expertiza repetată se încredinţează unei comisii de experţi. Experţii care au efectuat
expertiza anterioară pot oferi comisiei explicaţii, dar nu au dreptul să participe la efectuarea
investigaţiilor.
(4) În încheierea judecătorească privind efectuarea expertizei repetate trebuie să se indice
motivul respingerii raportului de expertiză anterior.
(5) În cazul ordonării unei expertize suplimentare ori repetate, expertului (experţilor) i se
prezintă numaidecît raportul elaborat anterior.

Articolul 160. Abţinerea expertului de a prezenta raportul

(1) Dacă este ferm convins că nu poate rezolva, în baza cunoştinţelor lui speciale sau a
nivelului de cunoştinţe, sarcinile puse în faţa sa ori că materialele prezentate îi sînt
insuficiente pentru cercetări şi deducţii, expertul se abţine în scris să efectueze expertiza,
menţionînd motivele. Expertul restituie totodată instanţei judecătoreşti materialele care i-au
fost prezentate pentru expertiză.
(2) Dacă expertiza a fost încredinţată unei instituţii oficiale de expertiză judiciară,
împuternicirile specificate la alin.(1) le exercită conducătorul instituţiei.

Capitolul XI
AMENZILE JUDICIARE

Articolul 161. Amenzile judiciare

(1) Amenzile judiciare se aplică de către instanţa judecătorească, în cazurile şi în proporţiile
stabilite de prezentul cod, persoanelor care au săvîrşit încălcări procedurale. O dată cu
aplicarea sancţiunii, se va constata încălcarea. Nu pot fi amendaţi minorii care, la data
săvîrşirii încălcării procedurale, nu au împliniţi 16 ani.
(2) Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. O unitate convenţională este egală cu 20
de lei.
(3) Amenzile judiciare aplicate de instanţa judecătorească persoanelor cu funcţie de
răspundere din autorităţile publice, din alte organe şi organizaţii se încasează din contul
acestor persoane, chiar dacă autoritatea, organul sau organizaţia în care activează cei
sancţionaţi participă sau nu în procesul respectiv.

Articolul 162. - exclus

Articolul 163. Procedura de examinare a aplicării amenzii

(1) Aplicarea amenzii se stabileşte prin încheiere judecătorească executorie în şedinţa în
care se examinează pricina, la judecarea căreia s-au comis încălcări procedurale, precum şi
în şedinţă aparte, cu înştiinţarea persoanelor interesate, a căror neprezentare nu exclude
sancţionarea vinovaţilor.
(2) În cazul în care aplicarea amenzii este examinată în lipsa persoanelor vinovate, celor
sancţionaţi li se va comunica încheierea judecătorească.

Articolul 164. Anularea ori reducerea amenzii

(1) Persoana sancţionată prin încheiere judecătorească cu amendă poate depune în aceeaşi
instanţă cerere de reexaminare a încheierii în vederea anulării ori reducerii amenzii.
(2) Cererea se depune în termen de 15 zile de la data emiterii încheierii de sancţionare sau
de la data comunicării ei.
(3) Cererea se examinează în şedinţă de judecată cu citarea persoanelor interesate, a căror
neprezentare nu împiedică examinarea. Cererea se soluţionează prin încheiere, emisă în
camera de deliberare, care poate fi atacată cu recurs.

Articolul 165. Amînarea şi eşalonarea executării încheierii

Instanţa emitentă a încheierii cu privire la amendă este în drept, la cererea persoanelor
interesate, să amîne ori să eşaloneze executarea acestei sancţiuni pe termen de pînă la 2
luni.

TITLUL II
PROCEDURA ÎNAINTEA PRIMEI INSTANŢE A. PROCEDURA CONTENCIOASĂ
Capitolul XII
ACŢIUNEA CIVILĂ

Articolul 166. Forma şi cuprinsul cererii de chemare în judecată

(1) Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru
constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept trebuie să depună în instanţa competentă
o cerere de chemare în judecată.
(2) În cererea de chemare în judecată se indică:
a) instanţa căreia îi este adresată;
b) numele sau denumirea reclamantului, domiciliul ori sediul lui; dacă reclamantul este o
persoană juridică, datele bancare, codul fiscal, numele reprezentantului şi adresa lui, în
cazul în care cererea se depune de reprezentant;
c) numele sau denumirea pîrîtului, domiciliul ori sediul lui;
d) esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor, libertăţilor sau intereselor
legitime ale reclamantului, pretenţiile lui;
e) circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile,
demonstrarea probelor care confirmă circumstanţele;
f) pretenţiile reclamantului către pîrît;
g) valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată;
h) date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului pe cale
extrajudiciară dacă pentru un astfel de litigiu îndeplinirea procedurii este prevăzută de lege
sau de contractul părţilor;
i) documentele anexate la cerere.
(3) Cererea de chemare în judecată poate cuprinde şi alte date, importante pentru
soluţionarea pricinii, precum şi demersurile reclamantului.
(4) Reclamantul poate formula în cererea de chemare în judecată mai multe pretenţii,
conexe prin temeiurile apariţiei sau prin probe.
(5) Cererea de chemare în judecată se semnează de reclamant sau de reprezentantul lui
împuternicit în modul stabilit.
(6) Cererea de chemare în judecată sau cererea de exercitare a unei căi de atac este valabil
făcută chiar dacă poartă o denumire incorectă.

Articolul 167. Actele care se anexează la cererea de chemare în judecată

(1) La cererea de chemare în judecată se anexează:
a) copiile de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisuri, certificate în modul
stabilit, într-un număr egal cu numărul de pîrîţi şi de intervenienţi, dacă ei nu dispun de
aceste acte, plus un rînd de copii pentru instanţă. Dacă înscrisurile sînt făcute într-o limbă
străină, instanţa poate dispune prezentarea traducerii lor în modul stabilit de lege;
b) dovada de plată a taxei de stat;
c) documentele care certifică circumstanţele pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile
şi copiile de pe aceste documente pentru pîrîţi şi intervenienţi, dacă aceştia nu dispun de
ele;
d) documentele care confirmă respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului,
dacă respectarea acestei proceduri este prevăzută de lege sau de contractul părţilor;
e) procura sau un alt document ce legalizează împuternicirile reprezentantului.
(2) La cererea de chemare în judecată, reclamantul poate anexa şi alte documente şi
demersuri.

Articolul 168. Primirea cererii de chemare în judecată

(1) La primirea cererii de chemare în judecată, judecătorul verifică dacă aceasta întruneşte
exigenţele prevăzute de lege. În caz contrar, reclamantul trebuie să facă imediat
completările sau modificările cerute ori să depună copii de pe cerere şi copii autentificate
de pe înscrisurile pe care îşi întemeiază pretenţiile.
(2) Cînd lichidarea imediată a neajunsurilor nu este posibilă, cererea se consemnează în
registrul de intrare a documentelor, iar reclamantului i se va acorda un termen pentru a
aduce cererea în conformitate cu art.166. Dacă cererea a fost primită prin poştă,
reclamantului i se vor comunica în scris neajunsurile şi menţiunea că acestea urmează să fie
lichidate în interiorul termenului acordat, în caz contrar urmînd să se aplice sancţiunile
specificate la art.171.
(3) Judecătorul poate încuviinţa, în condiţiile legii, prin încheiere, efectuarea unor măsuri de
asigurare a acţiunii şi a probelor.
(4) Printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs, judecătorul soluţionează, în decursul a 5 zile
de la depunere, primirea cererii de chemare în judecată, dacă legea nu prevede altfel.

Articolul 169. Refuzul de a primi cererea de chemare în judecată

(1) Judecătorul refuză să primească cererea de chemare în judecată dacă:
a) cererea nu urmează a fi judecată în instanţă judecătorească în procedură civilă;
b) există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleaşi părţi,
asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care
se admite încetarea procesului în legătură cu faptul că reclamantul a renunţat la acţiune sau
că între părţi s-a încheiat o tranzacţie;
c) aceasta este depusă de un organ, organizaţie sau o persoană în apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane fără ca prezentul cod sau o altă lege
să le delege dreptul adresării în judecată în acest scop;
d) există o hotărîre irevocabilă, obligatorie pentru părţi, a judecăţii arbitrale cu privire la
litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, cu excepţia
cazurilor cînd judecata a respins cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii
judecăţii arbitrale sau a remis pricina spre reexaminare judecăţii arbitrale care a pronunţat
hotărîrea, însă judecarea pricinii în aceeaşi judecată arbitrală este imposibilă;
e) acţiunea este intentată împotriva unui agent economic lichidat deja.
(2) În decursul a 5 zile de la data depunerii cererii de chemare în judecată, judecătorul
dispune, printr-o încheiere motivată, refuzul de primire a cererii şi remite reclamantului
încheierea şi cererea cu toate documentele anexate. Încheierea poate fi atacată cu recurs.
(3) Refuzul judecătorului de a primi cererea de chemare în judecată exclude posibilitatea
adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune împotriva aceluiaşi
pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri.

Articolul 170. Restituirea cererii de chemare în judecată

(1) Judecătorul restituie cererea de chemare în judecată dacă:
a) reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe calea
extrajudiciară, prevăzută de lege pentru categoria respectivă de pricini sau de contractul
părţilor;
b) instanţa nu este competentă să judece pricina;
c) cererea a fost depusă de o persoană incapabilă;
d) soţul a înaintat acţiunea de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei, în timpul
sarcinii sau în primul an de la naşterea copilului;
e) cererea nu este semnată ori este semnată de o persoană neîmputernicită de a o semna ori
este semnată fără a se indica funcţia semnatarului;
f) cererea a fost depusă în numele persoanei interesate de către o persoană neîmputernicită
de a porni şi a susţine procesul;
g) la aceeaşi instanţă sau la o alta, se află în judecată un litigiu între aceleaşi părţi, asupra
aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri;
h) nu sînt prezentate probe ce ar confirma adresarea creditorului într-o instituţie financiară
unde, conform legislaţiei, ar fi trebuit să primească datoria;
i) reclamantul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii privind intentarea
procesului.
(2) Cererea de chemare în judecată se restituie printr-o încheiere motivată, în care
judecătorul indică instanţa unde trebuie să se adreseze reclamantul, dacă pricina nu este de
competenţa instanţei respective, sau modalitatea de înlăturare a circumstanţelor ce
împiedică intentarea procesului.
(3) În decursul a 5 zile de la data depunerii cererii de chemare în judecată, judecătorul
dispune, printr-o încheiere, restituirea cererii şi remite reclamantului
încheierea şi cererea cu toate documentele anexate.
(4) Restituirea cererii de chemare în judecată nu exclude posibilitatea adresării repetate în
judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi
obiect şi aceleaşi temeiuri dacă reclamantul a lichidat încălcările.
(5) Încheierea prin care instanţa judecătorească restituie cererea în temeiul alin.(1) lit.a),
b), c) şi g) poate fi atacată cu recurs.

Articolul 171. Cazurile în care nu se dă curs cererii

(1) După ce constată că cererea a fost depusă în judecată fără a se respecta condiţiile
art.166 şi 167 alin.(1) lit.a), b), c) şi e), judecătorul emite, în cel mult 7 zile de la depunerea
cererii, o încheiere pentru a nu se da curs cererii, comunicînd persoanei care a depus
cererea acest fapt de încălcare şi acordîndu-i un termen rezonabil pentru lichidarea
neajunsurilor.
(2) Dacă persoana care a depus cererea îndeplineşte în termen toate cerinţele enumerate în
încheierea judecătorului, cererea se consideră depusă la data prezentării iniţiale în
judecată. În caz contrar, ea nu se consideră depusă şi, împreună cu actele anexate, se
restituie reclamantului printr-o încheiere judecătorească ce poate fi atacată cu recurs.

Articolul 172. Intentarea acţiunii reconvenţionale

(1) Pînă la stabilirea termenului de judecare a pricinii în şedinţă de judecată, pîrîtul este în
drept să intenteze împotriva reclamantului o acţiune reconvenţională pentru a fi judecată
odată cu acţiunea iniţială. Acţiunea reconvenţională poate fi intentată şi pînă la finalizarea
examinării pricinii în fond în cazul în care pîrîtul demonstrează că a fost în imposibilitatea
de a o intenta pînă la stabilirea termenului de judecare a pricinii în şedinţă de judecată.
(2) Intentarea acţiunii reconvenţionale se face conform regulilor generale de intentare a
acţiunii.

Articolul 173. Condiţiile primirii acţiunii reconvenţionale

(1) Judecătorul primeşte acţiunea reconvenţională dacă:
a) aceasta urmăreşte compensarea pretenţiei iniţiale;
b) admiterea ei exclude, total sau parţial, admiterea acţiunii iniţiale;
c) ea şi acţiunea iniţială sînt în conexiune, iar judecarea lor simultană ar duce la
soluţionarea rapidă şi justă a litigiilor.
d) acţiunea este înaintată în cadrul aceluiaşi litigiu între aceleaşi părţi.
(2) Dacă, în cazurile menţionate la alin.(1) lit.a) şi c), se constată că numai acţiunea
principală poate fi judecată, instanţa o judecă separat.

Capitolul XIII
ASIGURAREA ACŢIUNII

Articolul 174. Temeiurile asigurării acţiunii

La cererea participanţilor la proces, judecătorul sau instanţa poate lua măsuri de asigurare
a acţiunii. Asigurarea se admite în orice fază a procesului, în cazul în care neaplicarea
măsurilor de asigurare a acţiunii ar crea dificultăţi judecătoreşti sau ar face imposibilă
executarea hotărîrii judecătoreşti.

Articolul 175. Măsurile de asigurare a acţiunii

(1) În vederea asigurării acţiunii, judecătorul sau instanţa este în drept:
a) să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului, inclusiv pe cele care se
află la alte persoane;
b) să interzică pîrîtului săvîrşirea unor anumite acte;
c) să interzică altor persoane săvîrşirea unor anumite acte în privinţa obiectului în litigiu,
inclusiv transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea unor alte obligaţii faţă de el;
d) să suspende vînzarea bunurilor sechestrate în cazul intentării unei acţiuni de ridicare a
sechestrului de pe ele (radierea din actul de inventar);
e) să suspende urmărirea, întemeiată pe un document executoriu, contestat de către debitor
pe cale judiciară.
(2) Judecătorul sau instanţa poate aplica, după caz, şi alte măsuri de asigurare a acţiunii
care să corespundă scopurilor specificate la art.174. Pot fi admise concomitent mai multe
măsuri de asigurare a acţiunii dacă valoarea bunurilor sechestrate nu depăşeşte valoarea
acţiunii.
(3) În cazul încălcării interdicţiilor specificate la alin.(1) lit. b) şi c), vinovaţilor se aplică o
amendă de la 10 la 20 de unităţi convenţionale. Pe lîngă aceasta, reclamantul poate cere
vinovaţilor reparaţia prejudiciilor cauzate prin neexecutarea încheierii judecătoreşti de
asigurare a acţiunii.

Articolul 176. Modalitatea aplicării sechestrului pe bunuri

(1) Aplicarea sechestrului pe bunurile organizaţiei sau ale persoanei fizice cu statut de
întreprinzător, în cazul asigurării acţiunii, se efectuează în următoarea ordine:
a) în primul rînd, pe bunurile care nu participă nemijlocit în producţie: valori mobiliare,
mijloace băneşti (în monedă naţională şi în valută străină, inclusiv în numerar), autoturisme,
obiecte de design din oficii şi alte bunuri;
b) în al doilea rînd, pe produsele finite (mărfuri), precum şi pe alte bunuri materiale care nu
participă nemijlocit în procesul de producţie şi care nu sînt destinate utilizării nemijlocite în
producţie;
c) în al treilea rînd, pe bunurile imobiliare, precum şi pe materia primă, materiale, maşini,
unelte, utilaje, instalaţii, echipamente şi alte mijloace fixe, destinate utilizării nemijlocite în
producţie;
d) în al patrulea rînd, pe bunurile predate unor alte persoane.
(2) Sechestrarea bunurilor se efectuează în limita valorii revendicărilor din acţiune.
(3) În dependenţă de măsura asiguratorie întreprinsă, judecătorul sau instanţa înştiinţează,
după caz, organul care înregistrează bunul sau dreptul asupra lui.

Articolul 177. Soluţionarea cererii de asigurare a acţiunii

Cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de judecător sau de instanţa care
examinează pricina chiar în ziua depunerii ei, fără a-l înştiinţa pe pîrît şi pe ceilalţi
participanţi la proces. Privitor la asigurarea acţiunii, judecătorul sau instanţa pronunţă o
încheiere.

Articolul 178. Executarea încheierii de asigurare a acţiunii

(1) Încheierea de asigurare a acţiunii se execută imediat, în ordinea stabilită pentru
executarea actelor judecătoreşti.
(2) În baza încheierii de asigurare a acţiunii, judecătorul sau instanţa eliberează titlul
executoriu reclamantului, iar copia încheierii de asigurare a acţiunii – pîrîtului.

Articolul 179. Substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă
(1) La cererea participanţilor la proces, se admite substituirea unei forme de asigurare a
acţiunii printr-o altă formă.
(2) Substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă se soluţionează în
şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei de
judecată. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea problemei.
(3) În cazul asigurării acţiunii prin care se cere plata unei sume, pîrîtul este în drept ca, în
locul măsurilor de asigurare luate, să depună pe contul de depozit al instanţei suma cerută
de reclamant.

Articolul 180. Anularea măsurilor de asigurare a acţiunii

(1) Măsura anterioară de asigurare a acţiunii poate fi anulată din oficiu sau la cererea
pîrîtului de către judecătorul sau instanţa care a ordonat măsura de asigurare ori de
judecătorul sau instanţa în a căror procedură se află pricina.
(2) Anularea măsurii anterioare de asigurare a acţiunii se soluţionează în şedinţă de
judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea
lor repetată însă nu împiedică examinarea problemei.
(3) În cazul respingerii acţiunii, măsurile anterioare de asigurare a acţiunii se menţin pînă
cînd hotărîrea judecătorească devine definitivă. În cazul admiterii acţiunii, măsurile
anterioare de asigurare îşi păstrează efectul pînă la executarea hotărîrii judecătoreşti.
(4) Despre anularea măsurilor de asigurare a acţiunii, judecătorul sau instanţa înştiinţează,
după caz, organul care înregistrează bunul sau dreptul asupra lui.

Articolul 181. Atacarea încheierii de asigurare a acţiunii

(1) Încheierile de asigurare a acţiunii pot fi atacate cu recurs.
(2) Dacă încheierea de asigurare a acţiunii a fost emisă fără ştirea recurentului, termenul de
depunere a recursului se calculează din ziua în care persoana interesată a aflat despre
pronunţarea încheierii.
(3) Depunerea recursului împotriva încheierii de asigurare a acţiunii nu suspendă
executarea încheierii. Recursul împotriva încheierii de anulare a măsurilor de asigurare a
acţiunii sau de substituire a unei forme de asigurare cu o alta suspendă executarea
încheierii.

Articolul 182. Reparaţia prejudiciului cauzat pîrîtului prin asigurarea acţiunii

(1) Acceptînd asigurarea acţiunii, judecătorul sau instanţa poate cere reclamantului o
cauţiune a prejudiciilor care ar putea fi cauzate pîrîtului.
(2) Dacă hotărîrea de respingere a acţiunii reclamantului a devenit irevocabilă, pîrîtul este
în drept să intenteze împotriva lui acţiune în reparaţie a prejudiciului cauzat prin măsurile
de asigurare a acţiunii, luate la cererea acestuia, indiferent de vinovăţia reclamantului.

Capitolul XIV
PREGĂTIREA PRICINII PENTRU DEZBATERI JUDICIARE

Articolul 183. Sarcinile de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare

(1) După ce primeşte cererea de chemare în judecată, judecătorul pregăteşte pricina pentru
dezbateri judiciare, pentru a asigura judecarea ei justă şi promptă.
(2) Pregătirea pentru dezbatere judiciară este obligatorie pentru orice pricină civilă şi are
ca scop:
a) precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice dintre
părţi;
b) constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii;
c) stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în proces a altor persoane;
d) prezentarea de probe.

Articolul 184. Încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare

Încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare se emite de către judecător,
fără înştiinţarea participanţilor la proces, în decursul a 5 zile de la data primirii cererii de
chemare în judecată, cu enumerarea actelor ce urmează a fi efectuate pentru pregătirea
pricinii şi cu indicarea termenelor îndeplinirii lor.

Articolul 185. Actele judecătorului de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare

(1) Judecătorul, în faza de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare, îndeplineşte
următoarele acte:
a) cheamă în judecată reclamantul pentru a-l audia privitor la pretenţiile lui, îi explică
drepturile şi obligaţiile procedurale;
b) cheamă în judecată pîrîtul pentru a-l audia privitor la circumstanţele pricinii, clarifică
obiecţiile pe care le are împotriva acţiunii şi probele prin care pot fi dovedite aceste obiecţii.
În pricini complicate, propune pîrîtului să prezinte în scris, la data fixată, o referinţă privind
acţiunea reclamantului, îi explică drepturile şi obligaţiile procedurale;
c) soluţionează problema intervenirii în proces a coreclamanţilor, copîrîţilor şi
intervenienţilor, le explică drepturile şi obligaţiile procedurale;
d) ia măsuri pentru concilierea părţilor;
e) explică părţilor dreptul de a recurge la judecată arbitrală pentru soluţionarea litigiului şi
efectele unui astfel de act;
f) soluţionează problema citării în şedinţă de judecată a martorilor sau îi interoghează la
locul aflării lor, conform art.136 alin.(1);
g) la cererea participanţilor la proces, reclamă organizaţiilor şi persoanelor fizice probele
necesare;
h) la solicitarea părţilor sau în cazurile prevăzute de lege, dispune din oficiu efectuarea
expertizei;
i) rezolvă problema introducerii în proces a specialistului sau interpretului;
j) în caz de urgenţă, la cererea părţilor, cercetează la faţa locului înscrisurile şi probele
materiale, cu înştiinţarea participanţilor la proces;
k) trimite delegaţii judecătoreşti;
l) soluţionează problema asigurării acţiunii;
m) efectuează alte acte procedurale.
(2) Judecătorul expediază sau înmînează pîrîtului copii de pe cererea de chemare în judecată
şi de pe înscrisurile anexate la ea în confirmarea pretenţiilor reclamantului.

Articolul 186. Prezentarea de către pîrît a probelor şi referinţei

(1) În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul propune pîrîtului să
prezinte în judecată în termen probele necesare.
(2) Depunerea referinţei este obligatorie. În cazul nedepunerii ei în termenul stabilit de
instanţă, pricina poate fi examinată în baza materialelor anexate la dosar.
(3) În referinţă se indică instanţa la care se depune, numele sau denumirea reclamantului şi
revendicările lui, răspunsul la pretenţiile de fapt ale acţiunii şi probele aduse împotriva
fiecărei revendicări, alte date importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi
demersurile pîrîtului. În cazul mai multor pîrîţi, se poate depune o singură referinţă ori
atîtea referinţe cîţi pîrîţi sînt sau cîte grupuri de pîrîţi există. La referinţă se anexează atîtea
copii de pe referinţe cîţi reclamanţi şi intervenienţi există în proces. Pentru instanţa
judecătorească se anexează acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisuri şi de pe alte
documente pe care se întemeiază referinţa.
(4) Judecătorul explică pîrîtului că neprezentarea în termen a probelor şi a referinţei nu
împiedică soluţionarea pricinii în baza materialelor din dosar.

Articolul 187. Conexarea pretenţiilor

(1) În cazul în care constată că în faţa aceleiaşi instanţe se află mai multe procese cu
aceleaşi părţi sau mai multe procese intentate de un singur reclamant împotriva a cîţiva
pîrîţi, sau mai mulţi reclamanţi ai aceluiaşi pîrît şi că aceste procese sînt conexe prin
temeiuri de apariţie sau prin probe, judecătorul este în drept să conexeze printr-o încheiere
aceste pricini într-un singur proces dacă consideră că o astfel de conexare ar duce la
soluţionarea rapidă şi justă a litigiilor şi dacă este posibilă aplicarea aceleiaşi proceduri de
soluţionare a pricinilor.
(2) Prevederile prezentului articol se aplică numai la examinarea pricinilor în primă
instanţă.

Articolul 188. Separarea pretenţiilor

(1) După ce primeşte cererea, judecătorul este în drept să separe într-un proces aparte una
sau mai multe din pretenţiile conexe ale unui reclamant sau ale mai multor reclamanţi dacă
consideră raţională judecarea lor separată.
(2) În cazul în care sînt înaintate pretenţii de mai mulţi reclamanţi sau faţă de mai mulţi
pîrîţi, judecătorul este în drept să separe într-un proces aparte una sau mai multe pretenţii
dacă consideră raţională judecarea lor separată.
(3) Prevederile prezentului articol se aplică numai la examinarea pricinilor în primă
instanţă.

Articolul 189. - exclus

Articolul 190. Stabilirea termenului pentru judecarea pricinii

(1) Judecătorul, după ce constată că pricina este pregătită suficient pentru dezbateri
judiciare, pronunţă o încheiere prin care stabileşte termenul de judecare a
pricinii în şedinţă de judecată, notificînd părţilor şi altor participanţi la proces locul, data şi
ora şedinţei.
(2) Termenul de judecată se stabileşte astfel încît, de la primirea citaţiei, pîrîtul să aibă la
dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procese urgente, cel puţin 5
zile. Dacă părţile declară că sînt pregătite pentru examinarea pricinii în fond, instanţa poate
dispune examinarea ei în prima zi de prezentare.
(3) Pentru zilele de odihnă şi de sărbătoare, şedinţele de judecată se stabilesc numai în
cazuri de urgenţă, cu încuviinţarea preşedintelui instanţei judecătoreşti.

Articolul 191. Schimbarea termenului de judecată

(1) Poate fi stabilit un alt termen pentru şedinţa de judecată, la cererea părţilor, din motive
temeinice, cum ar fi
a) imposibilitatea părţii de a se prezenta în şedinţă de judecată la data fixată din motive ce
nu depind de voinţa sa;
b) cererea ambelor părţi de a amîna şedinţa de judecată pentru a decide asupra încheierii
unei tranzacţii.
(2) Problema fixării unei noi date pentru şedinţa de judecată se examinează de judecătorul
sau de completul de judecată în a cărui procedură se află pricina fără dezbateri judiciare la
prezentarea probelor doveditoare.
(3) Încheierea privind amînarea şedinţei de judecată trebuie să fie motivată. Ea nu se
supune nici unei căi de atac.

Capitolul XV
DEZBATERILE JUDICIARE

Articolul 192. Termenele de judecare a pricinilor civile

(1) Pricinile civile se judecă în primă instanță în termen rezonabil. Criteriile de determinare
a termenului rezonabil sînt: complexitatea pricinii, comportamentul participanţilor la
proces, conduita instanţei judecătoreşti şi a autorităţilor relevante, importanţa procesului
pentru cel interesat. Respectarea termenului rezonabil de judecare a pricinii se asigură de
către instanță.
(11) În situaţia în care, la judecarea unei pricini concrete, există pericolul de încălcare a
termenului rezonabil, participanţii la proces pot adresa instanţei care examinează pricina în
fond o cerere privind accelerarea procedurii de judecare a cauzei. Examinarea cererii se
face în absenţa părţilor, în termen de 5 zile lucrătoare, de către un alt judecător sau de un
alt complet de judecată decît cel care examinează pricina.
(12) Instanţa decide asupra cererii de la alin. (11) printr-o încheiere motivată, prin care fie
obligă instanţa care judecă pricina în fond să întreprindă un act procesual, stabilind, după
caz, un anumit termen pentru accelerarea procedurii, fie respinge cererea. Încheierea nu se
supune nici unei căi de atac.
(2) Pricinile privind încasarea pensiei de întreţinere, apărarea drepturilor şi intereselor
minorului, repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă
vătămare a sănătăţii ori prin deces, litigiile de muncă, contestarea actelor normative, a
hotărîrilor, acţiunilor sau inacţiunilor autorităţilor
publice, ale altor organe şi organizaţii, ale persoanelor oficiale şi funcţionarilor publici se
judecă de urgenţă şi în mod prioritar.
(3) Pot fi stabilite prin lege unor categorii de pricini civile termene de judecare mai reduse.

Articolul 193. Şedinţa de judecată

(1) Judecarea pricinilor civile are loc în şedinţă de judecată cu înştiinţarea obligatorie a
participanţilor la proces despre locul, data şi ora şedinţei.
(2) Preşedintele şedinţei dispune ca lista cauzelor fixate pentru judecare să fie afişată în
incinta instanţei, în loc public, cu cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată, indicîndu-
se numărul dosarului, numele judecătorului (judecătorilor) care examinează cauza, data, ora
şi locul desfăşurării şedinţei, numele sau denumirea părţilor, esenţa cauzei civile, stadiul
procesual, precum şi alte date referitoare la publicitatea şedinţei de judecată.

Articolul 194. Preşedintele şedinţei de judecată

(1) La judecarea unipersonală a pricinii, judecătorului i se atribuie obligaţiile de preşedinte
al şedinţei. La soluţionarea colegială a pricinii, funcţia de preşedinte al şedinţei o exercită
preşedintele, vicepreşedintele instanţei sau unul dintre judecători.
(2) Preşedintele şedinţei conduce dezbaterile judiciare, ia măsuri pentru cercetarea
exhaustivă, multiaspectuală a probelor şi circumstanţelor pricinii, pentru clarificarea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor, înlăturînd din dezbateri tot ceea ce nu are legătură cu
procesul. Obiecţiile participanţilor la proces împotriva actului preşedintelui se consemnează
în procesul-verbal al şedinţei. Preşedintele dă explicaţii asupra acţiunilor sale. În cazul
examinării colegiale a pricinii, problema se soluţionează de întregul complet de judecată.
(3) Preşedintele şedinţei ia măsuri pentru asigurarea ordinii cuvenite în şedinţa de judecată,
dispoziţiile lui fiind obligatorii pentru participanţii la proces, pentru cei care asistă în sală.

Articolul 195. Ordinea în şedinţa de judecată

(1) Cînd judecătorii intră în sala de şedinţe sau se retrag în camera de deliberare, cei
prezenţi se ridică în picioare. De asemenea, cînd se dă citire hotărîrii judecătoreşti sau
încheierii judecătoreşti, în cazul cînd procesul se termină fără adoptarea unei hotărîri, cei
prezenţi, inclusiv judecătorii, stau în picioare.
(2) Participanţii la proces, martorii, experţii, specialiştii şi interpreţii se adresează
judecătorului cu formula “Onorată instanţă”, depun depoziţii şi dau explicaţii stînd în
picioare. Excepţii se fac numai cu încuviinţarea preşedintelui şedinţei.
(3) Dezbaterea judiciară a pricinii se desfăşoară în condiţii de activitate normală şi de
securitate a participanţilor la proces.
(4) Participanţii la proces, celelalte persoane prezente în sala de şedinţe au obligaţia de a
respecta ordinea stabilită pentru judecarea pricinii.

Articolul 196. Măsurile aplicate faţă de cei care încalcă ordinea în şedinţă de
judecată
(1) Persoana care încalcă ordinea în şedinţă de judecată este avertizată de preşedintele
şedinţei în numele instanţei.
(2) Dacă încalcă repetat ordinea, participantul la proces sau reprezentantul avertizat poate
fi îndepărtat, prin încheiere judecătorească, din sală pentru tot timpul dezbaterilor judiciare
sau al unei părţi din şedinţă. În ultimul caz, după reîntoarcerea acestor persoane în sală,
preşedintele şedinţei le informează despre actele procedurale efectuate în lipsa lor.
(3) Pentru o a doua încălcare a ordinii în şedinţă de judecată, persoana care asistă la
dezbaterile judiciare se îndepărtează din sală prin dispoziţie a preşedintelui şedinţei.
Instanţa este în drept, de asemenea, să aplice persoanelor vinovate de încălcarea ordinii în
şedinţă de judecată o amendă de pînă la 10 unităţi convenţionale.
(4) Dacă în acţiunile persoanei care a încălcat ordinea în sala de şedinţe se conţin elemente
ale infracţiunii, instanţa judecătorească trimite materialele respective procurorului
competent pentru a porni urmărirea penală.
(5) Dacă procurorul sau avocatul încălcă ordinea în şedinţă de judecată, instanţa comunică
faptul procurorului ierarhic superior sau organului de conducere al avocaţilor.
(6) În cazul încălcării în masă a ordinii în şedinţă de judecată, instanţa judecătorească poate
îndepărta din sală toate persoanele care nu iau parte la proces şi examina pricina în şedinţă
închisă ori poate amîna procesul.
(7) În cazul amînării procesului din motivul nerespectării măsurilor luate de instanţă în
vederea asigurării ordinii şi solemnităţii în şedinţă de judecată, instanţa, la cererea părţii
interesate, poate obliga persoanele vinovate la reparaţia prejudiciului cauzat prin amînarea
procesului, independent de sancţionarea lor cu amendă pentru aceeaşi faptă.

Articolul 197. Deschiderea şedinţei de judecată

La ora judecării pricinii, preşedintele deschide şedinţa şi anunţă procesul care se va judeca.

Articolul 198. Verificarea prezenţei la proces

(1) Grefierul raportează preşedintelui şedinţei prezenţa persoanelor citate, motivul
neprezentării celor absenţi.
(2) Preşedintele şedinţei verifică identitatea persoanelor prezente, împuternicirile
persoanelor cu funcţie de răspundere şi cele ale reprezentanţilor.

Articolul 199. Lămurirea obligaţiilor interpretului

(1) Preşedintele şedinţei de judecată lămureşte interpretului obligaţia de a traduce
explicaţiile, dispoziţiile şi demersurile persoanelor care nu cunosc limba procesului, precum
şi obligaţia de a le traduce explicaţiile, depoziţiile şi demersurile participanţilor la proces,
depoziţiile martorilor conţinute în dosar, documentele cărora li s-a dat citire, înregistrările
audio, concluziile experţilor, consultaţiile şi explicaţiile specialiştilor, dispoziţiile
preşedintelui şedinţei, încheierile judecătoreşti şi hotărîrea judecătorească.
(2) Interpretul este în drept să pună întrebări participanţilor la proces, prezenţi la
traducere, pentru a preciza traducerea, să ia cunoştinţă de procesul- verbal al şedinţei sau
de un act procesual separat şi să facă observaţii asupra transpunerii corecte ce urmează a fi
consemnată în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
(3) Preşedintele şedinţei îl avertizează pe interpret asupra răspunderii ce o poartă, în
conformitate cu legislaţia penală, în caz de traducere intenţionat greşită. Declaraţia de
avertizare, semnată de interpret, se anexează la procesul-verbal al şedinţei de judecată.
(4) Interpretului care se sustrage de a se prezenta în instanţă de judecată sau de a îndeplini
obligaţiile sale i se poate aplica o amendă de pînă la 10 unităţi convenţionale.
(5) Prevederile prezentului articol se extind şi asupra interpreţilor surdomuţi
(surdointerpreţi).

Articolul 200. Îndepărtarea martorilor din sala de şedinţe

Martorii prezenţi înainte de audierea lor sînt îndepărtaţi din sala de şedinţe.
Preşedintele şedinţei de judecată ia măsuri ca martorii audiaţi să nu comunice cu cei
neaudiaţi.

Articolul 201. Anunţarea completului de judecată şi explicarea dreptului de a face

propuneri de recuzare şi de abţinere de la judecată
(1) Preşedintele şedinţei de judecată prezintă componenţa completului, numeşte persoanele
care participă în calitate de expert, specialist, interpret, grefier şi informează participanţii
despre dreptul lor de a face propuneri de recuzare şi de abţinere de la judecată.
(2) Temeiurile propunerilor de recuzare şi de abţinere de la judecată, modul de soluţionare
şi efectul admiterii lor sînt prevăzute la art.50, 51, 53 şi 54.

Articolul 202. Explicarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la proces

Preşedintele şedinţei de judecată explică participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile lor
procedurale, iar părţilor– drepturile lor specificate la art.60, dreptul de a se adresa pentru
soluţionarea litigiului pe cale arbitrală, precum şi efectele unui astfel de act.

Articolul 203. Soluţionarea cererilor şi demersurilor participanţilor la proces

(1) Cererile şi demersurile participanţilor la proces în problema judecării pricinii se
soluţionează prin încheiere judecătorească, după ascultarea opiniilor celorlalţi participanţi
la proces.
(2) Respingerea cererii sau a demersului nu decade persoana interesată din dreptul de a le
înainta din nou pe parcursul dezbaterilor judiciare.

Articolul 204. Prezentarea probelor în şedinţă de judecată

Partea care, din motive temeinice, nu a prezentat în termenul stabilit de judecător, în cadrul
pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, probele necesare nu decade din dreptul de a le
prezenta nemijlocit în şedinţă de judecată. Dacă nu poate depune imediat contraprobe,
partea adversă este în drept să solicite amînarea procesului.

Articolul 205. Efectele neprezentării participanţilor la proces în şedinţă de judecată

(1) Participanţii la proces sînt obligaţi să comunice din timp instanţei judecătoreşti motivul
imposibilităţii de a se prezenta în şedinţă de judecată şi să prezinte probele care dovedesc
motivul.
(2) În cazul neprezentării în şedinţă de judecată a unui participant la proces despre a cărui
citare legală nu există date, procesul se amînă.
(3) Dacă participanţii la proces au fost înştiinţaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei de
judecată, iar instanţa consideră motivul neprezentării lor ca fiind întemeiat, judecata se
amînă.
(4) Dacă instanţei judecătoreşti nu i s-a comunicat motivul neprezentării în şedinţă de
judecată a participantului la proces citat legal sau dacă instanţa consideră neîntemeiat
motivul neprezentării, pricina se examinează în absenţa acestuia.
(5) Părăsirea şedinţei de judecată de către o parte sau de un alt participant la proces înainte
de încheierea dezbaterilor, precum şi prezenţa în sala de şedinţe fără a lua parte la
dezbateri, echivalează cu neprezentare neîntemeiată în şedinţă de judecată.

Articolul 206. Efectele neprezentării în şedinţă de judecată a părţilor şi a

reprezentanţilor
(1) Părţile au dreptul să solicite instanţei judecătoreşti examinarea pricinii în lipsa lor şi
remiterea copiei de pe hotărîre. Dacă partea solicită să-şi dovedească pretenţiile sau
obiecţiile prin ascultarea celeilalte părţi, instanţa cere să se prezinte personal în faţa
judecăţii.
(2) Dacă reclamantul, înştiinţat legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu s-a prezentat în
judecată şi nu a comunicat instanţei motivul neprezentării sau dacă motivele sînt
considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau dacă reclamantul nu a solicitat
examinarea pricinii în lipsa sa, iar pîrîtul nu cere soluţionarea pricinii în fond, instanţa
scoate cererea de pe rol dacă prin acest act procedural nu se încalcă dreptul altor
participanţi la proces.
(3) Dacă pîrîtul, înştiinţat legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată, nu s-a
prezentat în judecată şi nu a comunicat instanţei motivul neprezentării sau dacă motivele
sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau dacă pîrîtul nu a solicitat examinarea
pricinii în lipsa sa, instanţa o examinează în lipsa acestuia.
(4) Dacă reclamantul şi pîrîtul nu s-au prezentat în judecată din motive neîntemeiate şi dacă
nici una din părţi nu a cerut examinarea pricinii în absenţa sa, instanţa amînă procesul.
Neprezentarea repetată aduce la scoaterea cererii de pe rol.
(5) Neprezentarea în şedinţă de judecată a reprezentantului sau a unui alt participant la
proces nu împiedică examinarea pricinii. La solicitarea întemeiată a participantului la
proces, instanţa poate amîna o singură dată judecarea pricinii din cauza neprezentării
motivate a reprezentantului acestuia.
(6) În cazul neprezentării nemotivate în şedinţă de judecată a avocatului sau a unui alt
reprezentant, nerespectării îndatoririlor lor legale, dacă în acest mod s-a amînat judecarea
pricinii, instanţa poate obliga vinovatul, la cererea părţii interesate, să repare prejudiciul
cauzat prin amînarea procesului.

Articolul 207. Efectele neprezentării în şedinţă de judecată a martorului,

expertului, specialistului şi interpretului
(1) În cazul neprezentării în şedinţă de judecată a martorului, expertului , specialistului sau
interpretului, instanţa judecătorească, după ce ascultă opiniile participanţilor la proces
despre posibilitatea examinării pricinii în absenţa părţilor enumerate, pronunţă o încheiere
privind prelungirea dezbaterilor judiciare sau amînarea procesului.
(2) Dacă nu s-au prezentat în şedinţă de judecată din motive considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate, martorul, expertul, specialistul şi interpretul, citaţi legal, pot fi supuşi unei
amenzi de pînă la 10 unităţi convenţionale.
(3) În cazul neprezentării nemotivate a martorului după cea de-a doua citare, instanţa
judecătorească poate ordona aducerea lui forţată şi, la cererea părţii interesate, îl poate
obliga la reparaţia prejudiciului cauzat prin amînarea şedinţei de judecată.

Articolul 208. Amînarea procesului

(1) Amînarea procesului se admite în cazurile prevăzute de prezentul cod, precum şi în
cazurile în care instanţa judecătorească recunoaşte imposibilitatea soluţionării pricinii în
şedinţa respectivă din cauza neprezentării participantului la proces sau martorului,
expertului, specialistului, interpretului, fie din cauza intentării unei acţiuni reconvenţionale,
necesităţii de a prezenta sau reclama probe suplimentare, de a atrage în proces alte
persoane sau de a efectua alte acte procedurale.
(2) În cazul amînării procesului, instanţa, în funcţie de timpul necesar citării participanţilor
la proces, prezentării de probe sau efectuării de acte procedurale, fixează data noii şedinţe.
Data este adusă în scris la cunoştinţă celor prezenţi, care contrasemnează. Persoanelor care
nu s-au prezentat şi celor antrenate recent în proces locul, data şi ora noii şedinţe li se
comunică prin citaţie sau prin alte modalităţi prevăzute de prezentul cod.
(3) Încheierea de amînare a procesului nu poate fi atacată cu recurs.

Articolul 209. Audierea martorilor în cazul amînării procesului

În cazul amînării procesului, instanţa judecătorească este în drept să audieze martorii
prezenţi dacă în şedinţa de judecată sînt de faţă părţile. Citarea repetată a acestor martori
într-o nouă şedinţă se admite numai în caz de necesitate.

Articolul 210. Lămurirea drepturilor şi obligaţiilor expertului şi specialistului

Preşedintele şedinţei de judecată lămureşte expertului şi specialistului drepturile şi
obligaţiile lor, somîndu-l, totodată, pe expert că va purta răspundere penală în cazul
depunerii cu bună ştiinţă a unui raport de expertiză fals. Expertul semnează o declaraţie
privind cunoaşterea obligaţiilor şi răspunderii pe care o poartă. Declaraţia semnată se
anexează la procesul-verbal al şedinţei de judecată.

Articolul 211. Judecarea pricinii în fond

(1) În cadrul examinării pricinii în fond, preşedintele şedinţei este obligat să creeze condiţii
pentru ca participanţii la proces să-şi expună considerentele referitor la circumstanţele de
fapt şi de drept ale pricinii, să facă completări şi să prezinte probe în condiţiile prezentului
cod. În acest scop, judecătorul trebuie, după caz, să elucideze împreună cu participanţii la
proces circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii şi să cerceteze probele din
dosar.
(2) Judecarea pricinii în fond începe cu un raport asupra pricinii, prezentat de preşedintele
şedinţei sau de un judecător. După aceasta, preşedintele clarifică dacă reclamantul îşi
susţine pretenţiile, dacă pîrîtul recunoaşte pretenţiile reclamantului şi dacă părţile doresc
să încheie procesul cu o tranzacţie.

Articolul 212. Renunţarea reclamantului la acţiune, recunoaşterea acţiunii de către

pîrît şi tranzacţia părţilor
(1) Renunţarea reclamantului la acţiune, recunoaşterea acţiunii de către pîrît, condiţiile
tranzacţiei se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată şi se semnează de
reclamant, pîrît sau de ambele părţi.
(2) Preşedintele şedinţei trebuie să ia măsuri pentru ca părţile să soluţioneze pe cale
amiabilă litigiul sau unele probleme litigioase. În acest scop, instanţa poate acorda părţilor,
la cerere, un termen de conciliere şi poate cere prezentarea lor personală în judecată chiar
dacă sînt reprezentate în proces.
(3) Dacă renunţarea reclamantului la acţiune, recunoaşterea acţiunii de către pîrît sau
tranzacţia părţilor sînt exprimate în cereri scrise, adresate instanţei, ele se anexează la
dosar, fapt menţionat în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
(4) Înainte de a admite renunţarea reclamantului la acţiune, recunoaşterea acţiunii de către
pîrît, înainte de a confirma tranzacţia părţilor, instanţa judecătorească explică
reclamantului, pîrîtului sau părţilor efectele acestor acte de procedură.
(5) În cazul admiterii renunţării reclamantului la acţiune sau confirmării tranzacţiei,
instanţa judecătorească pronunţă o încheiere prin care dispune încetarea procesului.
Încheierea trebuie să conţină condiţiile tranzacţiei, confirmate de instanţă. În cazul
recunoaşterii acţiunii de către pîrît şi admiterii ei de către instanţă, se pronunţă o hotărîre
de admitere a pretenţiilor reclamantului.
(6) Dacă respinge renunţarea reclamantului la acţiune ori recunoaşterea acţiunii de către
pîrît sau dacă nu confirmă tranzacţia părţilor, instanţa judecătorească pronunţă în acest
sens o încheiere motivată şi examinează pricina în fond.

Articolul 213. Explicaţiile participanţilor la proces

(1) După prezentarea raportului asupra pricinii, instanţa judecătorească ascultă explicaţiile
reclamantului şi ale intervenientului care participă din partea reclamantului, ale pîrîtului şi
ale intervenientului care participă din partea pîrîtului, precum şi ale celorlalţi participanţi la
proces. Primii care dau explicaţii sînt:procurorul, împuterniciţii autorităţilor publice, ai
organelor şi organizaţiilor, persoanele fizice care, în cazurile prevăzute de lege, au intentat
procesul în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane.
Participanţii la proces au dreptul să-şi pună reciproc întrebări. Judecătorii au dreptul să
pună participanţilor la proces întrebări în orice moment al explicaţiilor acestora.
Preşedintele şedinţei poate acorda de mai multe ori cuvînt părţilor, după caz.
(2) Preşedintele şedinţei dă citire explicaţiilor scrise ale participanţilor, primite de instanţă
conform art.125 şi 127.

Articolul 214. Stabilirea consecutivităţii cercetării probelor

După ce ascultă explicaţiile participanţilor la proces, instanţa judecătorească, luînd în
considerare opinia acestora, stabileşte consecutivitatea cercetării probelor, care poate fi
modificată ulterior.

Articolul 215. Somarea martorului asupra răspunderii pe care o poartă pentru

refuzul de a depune mărturii sau pentru depunerea de mărturii vădit mincinoase
(1) Înainte de a audia martorul, preşedintele şedinţei de judecată stabileşte identitatea
acestuia, îi explică drepturile şi obligaţiile, îl somează asupra răspunderii penale pe care o
atrage refuzul de a depune mărturie şi depunerea cu bună ştiinţă a unor mărturii
mincinoase. Martorul semnează declaraţia privind cunoaşterea obligaţiilor şi răspunderii lui.
Declaraţia semnată se anexează la procesul-verbal al şedinţei.
(2) Preşedintele şedinţei de judecată explică martorului care nu a împlinit vîrsta de 16 ani
obligaţia de a depune mărturii complete şi sincere. Acest martor însă nu este somat de
răspunderea pe care o atrage refuzul de a depune mărturii sau depunerea cu bună ştiinţă a
unor mărturii mincinoase.
(3) Partea care a solicitat citarea în judecată a martorului poate renunţa la audierea lui.
Partea adversă însă poate cere interogarea martorului prezent în şedinţă de judecată.

Articolul 216. Procedura de audiere a martorului

(1) Fiecare martor este audiat separat.
(2) Preşedintele şedinţei constată atitudinea martorului faţă de participanţii la proces, îi
propune să comunice instanţei tot ceea ce cunoaşte personal despre subiectul audierii.
(3) Martorului i se pot pune întrebări cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată.
Prima care pune întrebări este persoana la a cărei cerere a fost citat martorul şi
reprezentantul acesteia, urmează ceilalţi participanţi la proces şi reprezentanţii lor.
Judecătorii au dreptul să pună întrebări martorului în orice moment al audierii lui.
(4) Instanţa judecătorească poate audia din nou martorul, după caz, în aceeaşi şedinţă sau
în şedinţa următoare, poate face confruntarea martorilor pentru a se clarifica asupra
depoziţiilor contradictorii ale acestora.
(5) În cazul în care constată că întrebarea adresată martorului de către un participant la
proces este ofensatoare sau tinde să dovedească un fapt ce nu se referă la pricină, instanţa
judecătorească nu o va încuviinţa. La cererea participantului, instanţa emite o încheiere
asupra întrebării, precum şi asupra motivului respingerii ei.
(6) Martorul audiat rămîne în sala de şedinţă pînă la încheierea dezbaterilor judiciare dacă
instanţa nu va permite retragerea lui din sală.

Articolul 217. Folosirea de către martor a unor însemnări

În timpul depoziţiilor, martorul se poate folosi de însemnări în cazul în care depoziţiile lui se
referă la cifre şi date. Însemnările se prezintă instanţei şi participanţilor la proces şi pot fi
anexate la dosar în baza unei încheieri judecătoreşti.

Articolul 218. Audierea martorului minor

(1) La audierea martorului în vîrstă de pînă la 14 ani ori, cînd instanţa judecătorească
găseşte de cuviinţă, la audierea martorului în vîrstă de la 14 pînă la 16 ani, va fi citat să
asiste un pedagog. Sînt citaţi, după caz, şi părinţii, înfietorii, tutorele sau curatorul
minorului. Persoanele menţionate, precum şi participanţii la proces, pot, cu permisiunea
preşedintelui şedinţei, să pună întrebări martorului, să-şi expună considerentele referitor la
persoana martorului şi la conţinutul depoziţiilor lui.
(2) În cazuri excepţionale, cînd trebuie constatate unele circumstanţe ale pricinii, instanţa
judecătorească poate dispune, printr-o încheiere, ascultarea minorului în camera de
deliberare fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă. După revenirea completului de
judecată în sala de şedinţe, participanţilor la proces li se comunică depoziţiile martorului
minor.
(3) După ce a fost audiat, martorul în vîrstă de pînă la 16 ani părăseşte sala de şedinţe dacă
instanţa nu consideră că prezenţa lui este necesară.

Articolul 219. Audierea participantului cu handicap fizic

Dacă cel ce urmează a fi audiat de instanţă este mut sau surd ori dacă, din alte motive, nu
se poate exprima, întrebările şi răspunsurile se fac în scris şi se anexează la procesul-verbal,
iar dacă nu poate citi şi scrie, se foloseşte de un interpret.

Articolul 220. Consemnarea depoziţiilor martorului în proces-verbal

(1) Depoziţiile martorului se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată de către
grefier şi se semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşitul lor de preşedintele şedinţei, de grefier
şi de martor, după ce acesta din urmă ia cunoştinţă de ele. Nedorinţa sau imposibilitatea
martorului de a semna se consemnează în procesul-verbal.
(2) Orice completare, schimbare şi ştersătură în depoziţie trebuie acceptată şi semnată de
preşedintele şedinţei, de grefier şi de martor, sub sancţiunea nulităţii lor. Locurile nescrise
din depoziţie trebuie împlinite cu linii, astfel încît să nu se poată adăuga nimic.

Articolul 221. Citirea în şedinţa de judecată a depoziţiilor martorului

Depoziţiilor martorilor, obţinute în modul prevăzut la art.125, 127, 136 alin.(1) şi la art.209
li se dă citire în şedinţă de judecată. După aceasta, participanţii la proces pot da explicaţii
asupra lor.

Articolul 222. Cercetarea înscrisurilor

Înscrisurilor şi proceselor-verbale privind cercetarea înscrisurilor, întocmite la faţa locului
în modul stabilit la art.125, 127 şi 185 alin.(1) lit.j), li se dă citire în şedinţă de judecată,
apoi se prezintă participanţilor la proces şi reprezentanţilor şi, după caz, experţilor,
specialiştilor şi martorilor. După aceasta, participanţii la proces pot da explicaţii asupra lor.

Articolul 223. Citirea şi cercetarea corespondenţei şi comunicărilor telegrafice

personale
Pentru păstrarea secretului corespondenţei personale şi al comunicărilor telegrafice
personale, corespondenţa şi comunicările telegrafice pot fi citite şi cercetate de instanţă în
şedinţă publică numai cu consimţămîntul corespondenţilor. Fără consimţămîntul lor,
corespondenţa şi comunicările telegrafice sînt citite şi cercetate în şedinţă închisă.

Articolul 224. Cercetarea probelor materiale

(1) Probele materiale se cercetează de instanţa judecătorească şi se prezintă spre
examinare participanţilor la proces şi reprezentanţilor lor, precum şi experţilor,
specialiştilor şi martorilor, după caz. Persoanele cărora li s-au prezentat probe materiale pot
atrage atenţia instanţei judecătoreşti asupra circumstanţelor aferente actului cercetării.
Declaraţiile depuse se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
(2) Proceselor-verbale privind cercetarea probelor materiale întocmite la faţa locului li se dă
citire în şedinţă de judecată, după care participanţii la proces pot prezenta explicaţii asupra
lor.

Articolul 225. Examinarea la faţa locului

(1) Înscrisurile şi probele materiale greu sau imposibil de a fi prezentate în instanţă
judecătorească pot fi examinate şi cercetate la locul lor de aflare sau păstrare. Referitor la
examinarea şi cercetarea probelor la faţa locului instanţa pronunţă o încheiere.
(2) Despre locul, data şi ora examinării probelor la faţa locului instanţa comunică
participanţilor la proces şi reprezentanţilor lor. Neprezentarea lor însă nu împiedică
examinarea. Sînt citaţi, după caz, experţii, specialiştii şi martorii.
(3) Rezultatele examinării şi cercetării probelor la faţa locului se consemnează în procesul-
verbal al şedinţei de judecată. La acesta se anexează planurile, schemele, desenele tehnice,
calculele, copiile de pe documente făcute sau verificate în procesul cercetării probelor,
înregistrările video, fotografiile de pe înscrisuri şi probele materiale făcute în timpul
cercetării la faţa locului, precum şi raportul de expertiză, explicaţiile specialistului.

Articolul 226. Reproducerea înregistrărilor audio-video, cercetarea lor

(1) La reproducerea înregistrărilor audio-video ce conţin date personale, precum şi la
cercetarea lor, se aplică prevederile art.223.
(2) Reproducerea înregistrărilor audio-video are loc în sala de şedinţe sau în o altă încăpere
special amenajată, consemnîndu-se în procesul-verbal al şedinţei de judecată semnele
distinctive ale surselor de probă reproductivă şi data reproducerii. După aceasta, instanţa
judecătorească audiază explicaţiile participanţilor la proces. Reproducerea înregistrării
audio-video poate fi repetată în întregime sau parţial.
(3) Pentru elucidarea unor date din înregistrările audio-video, instanţa judecătorească poate
antrena în proces un specialist sau, după caz, poate dispune efectuarea unei expertize.

Articolul 227. Cererea de declarare a probelor ca fiind false

(1) În cazul în care se declară că proba din dosar este falsă, persoana care a prezentat-o
poate cere instanţei judecătoreşti să o excludă ca mijloc de probaţiune şi să soluţioneze
pricina în baza altor probe.
(2) Pentru verificarea declaraţiei de defăimare a probei ca fiind falsă, instanţa
judecătorească poate dispune efectuarea unei expertize sau poate propune părţilor să
prezinte alte probe.
(3) Dacă persoana care defăimează înscrisul indică autorul sau complicele falsului, instanţa
poate suspenda judecarea pricinii, prezentînd procurorului proba împreună cu procesul-
verbal respectiv.
(4) Cînd cazul nu conţine elementele constitutive ale infracţiunii, falsul se va cerceta de
instanţa civilă prin orice mijloc de probă.

Articolul 228. Cercetarea concluziei expertului

Concluziei expertului i se dă citire în şedinţa de judecată. Pentru clarificarea sau
completarea concluziei, expertului i se pot adresa întrebări. Prima care adresează întrebări
expertului este persoana la a cărei cerere a fost dispusă efectuarea expertizei şi
reprezentantul ei, urmează ceilalţi participanţi la proces şi reprezentanţii lor. Dacă
efectuarea expertizei a fost dispusă din oficiul instanţei, primii care adresează
întrebări expertului sînt reclamantul şi reprezentantul lui. Judecătorii au dreptul să
adreseze întrebări expertului în orice moment al audierii lui.

Articolul 229. Efectuarea expertizei suplimentare sau a expertizei repetate

(1) Raportul de expertiză examinat în şedinţă de judecată se apreciază de instanţă
deopotrivă cu celelalte probe şi nu are pentru aceasta forţă probantă prestabilită.
Respingerea raportului de expertiză trebuie să fie motivată în hotărîrea judecătorească sau
în încheierea cu privire la efectuarea expertizei suplimentare ori a expertizei repetate.
(2) În cazul în care raportul de expertiză nu este suficient de clar sau nu este deplin,
instanţa poate dispune în şedinţă de judecată efectuarea unei expertize suplimentare,
încredinţînd-o aceluiaşi sau unui alt expert.
(3) Dacă respinge raportul de expertiză din motivul netemeiniciei lui sau al contradicţiilor
dintre raporturile mai multor experţi, instanţa poate dispune în şedinţă de judecată
efectuarea unei expertize repetate, încredinţînd-o unui alt expert sau unor alţi experţi.

Articolul 230. Consultaţia specialistului

(1) La cercetarea înscrisurilor sau a probelor materiale, la audierea şi vizionarea
înregistrărilor audio-video, la dispunerea unei expertize, la audierea martorilor, la
adoptarea de măsuri privind asigurarea probelor, precum şi în probleme de drept litigios,
instanţa judecătorească, printr-o încheiere, poate atrage, din oficiu sau la cererea oricărui
participant la proces, specialişti în domeniul respectiv pentru consultaţii, explicaţii şi ajutor
tehnic (la fotografieri, la elaborare de planuri şi scheme, la selectare de probe (modele)
pentru expertiză, la evaluare de bunuri etc.).
(2) Persoana citată în calitate de specialist este obligată să se prezinte în instanţă, să
răspundă la întrebări, să dea în scris sau oral consultaţii şi explicaţii, să-i acorde asistenţă
tehnică, după caz.
(3) Specialistul dă în judecată explicaţii scrise sau orale, în funcţie de cunoştinţele
profesionale şi de genul activităţii sale, fără a efectua investigaţii speciale.
(4) Consultaţiei şi explicaţiei scrise a specialistului li se dă citire în şedinţă de judecată. Ele
se anexează la dosar. Consultaţia şi explicaţia orală a specialistului se consemnează în
procesul-verbal al şedinţei de judecată.
(5) Pentru clarificarea şi completarea consultaţiei, specialistului i se pot adresa întrebări.
Prima care adresează întrebări este persoana la a cărei cerere specialistul este antrenat în
proces, precum şi reprezentantul ei, urmează ceilalţi participanţi la proces şi reprezentanţii
lor. Dacă specialistul a fost antrenat în proces din oficiul instanţei, primii care îi adresează
întrebări sînt reclamantul şi reprezentantul lui. Judecătorii au dreptul să adreseze întrebări
specialistului în orice moment al audierii lui.

Articolul 231. Concluziile autorităţilor publice

Concluziilor date de autorităţile publice admise în proces de către instanţă, în conformitate
cu art.74, li se dă citire în şedinţă de judecată. Judecătorii, precum şi participanţii la proces
şi reprezentanţii lor, pot adresa împuterniciţilor acestor autorităţi întrebări pentru
clarificarea sau completarea concluziilor.

Articolul 232. Finalizarea examinării pricinii în fond

După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei de judecată precizează dacă
participanţii la proces şi reprezentanţii acestora solicită completarea materialelor din dosar.
Dacă nu se fac astfel de cereri, preşedintele declară finalizarea examinării pricinii, instanţa
trecînd la susţineri orale.

Articolul 233. Susţinerile orale

(1) Susţinerile orale constau în luările de cuvînt ale participanţilor la proces.
(2) În susţinerile orale, primii care iau cuvînt sînt reclamantul şi reprezentantul lui, urmează
pîrîtul şi reprezentantul lui. Intervenientul principal şi reprezentantul lui iau cuvînt după ce
au vorbit părţile şi reprezentanţii lor. Intervenientul accesoriu şi reprezentantul lui iau
cuvînt după reclamant sau pîrît din a cărui parte intervenientul participă în proces.
(3) Procurorul, reprezentanţii sau împuterniciţii autorităţilor publice, organizaţiilor, precum
şi persoanele care au intentat procesul în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale unei alte persoane, primii iau cuvînt.
(4) Reprezentanţii autorităţilor publice care participă în proces pentru a depune concluzii
iau cuvînt după părţi şi intervenienţi.

Articolul 234. Replica

După susţinerile orale, fiecare participant are dreptul la replică asupra celor expuse în
susţineri. Dreptul la ultima replică îl au pîrîtul şi reprezentantul lui.

Articolul 235. Reluarea examinării pricinii în fond

(1) Participanţii la susţinerile orale nu au dreptul să apeleze în luările lor de cuvînt la
circumstanţe neexaminate de instanţă şi nici la probe neelucidate în şedinţă de judecată
dacă nu s-au referit la astfel de circumstanţe şi probe în declaraţiile lor de pînă la
finalizarea examinării pricinii în fond.
(2) În cazul în care, în timpul susţinerilor orale sau după încheierea lor, consideră că trebuie
clarificate noi circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii sau cercetate noi probe,
instanţa dispune, printr-o încheiere, reluarea examinării pricinii în fond, susţinerilor orale,
conform regulilor generale.

Articolul 236. Retragerea completului de judecată în camera de deliberare pentru

adoptarea hotărîrii
(1) După încheierea susţinerilor orale, completul de judecată se retrage în camera de
deliberare pentru adoptarea hotărîrii, fapt despre care preşedintele şedinţei de judecată îi
anunţă pe cei prezenţi în sala de şedinţe. Din motive întemeiate, deliberările şi pronunţarea
hotărîrii pot fi amînate cu cel mult 10 zile. În unele cazuri, se poate adopta numai
dispozitivul hotărîrii, redactarea hotărîrii motivate amînîndu-se pe acelaşi termen.
(2) În cazul amînării deliberărilor şi pronunţării hotărîrii, instanţa informează părţile despre
locul, data şi ora pronunţării ei.

Articolul 237. Pronunţarea hotărîrii

(1) După semnarea hotărîrii, completul de judecată revine în sala de şedinţe, unde
preşedintele sau unul dintre judecători dă citire hotărîrii judecătoreşti. După aceasta,
preşedintele şedinţei lămureşte procedura şi termenul de atac împotriva hotărîrii.
(2) Dacă este expusă într-o limbă pe care participanţii la proces nu o cunosc, hotărîrea
judecătorească trebuie citită de traducător în limba în care s-a desfăşurat procesul ori în
limba utilizată de ei în proces.
(3) În cazul în care la adoptarea hotărîrii se expune opinie separată, aceasta se anexează la
dosar.
(4) După pronunţarea hotărîrii, preşedintele şedinţei de judecată declară închisă şedinţa.

Capitolul XVI
HOTĂRÎREA JUDECĂTOREASCĂ

Articolul 238. Procedura deliberării

(1) La deliberare iau parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc judecarea cauzei.
Completul de judecată deliberează în secret. Divulgarea deliberărilor este interzisă.
(2) Completul de judecată deliberează, sub conducerea preşedintelui şedinţei, toate
problemele prevăzute de lege care urmează să fie soluţionate, apreciază probele, determină
circumstanţele şi caracterul raportului juridic dintre părţi, legea aplicabilă soluţionării
pricinii şi admiterea acţiunii. Fiecare problemă urmează să fie pusă astfel încît să se poată
da un răspuns afirmativ sau negativ.
(3) Hotărîrea se adoptă potrivit regulilor stabilite la art.48.
(4) Rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea integrală sau în dispozitivul ei,
semnat de toţi judecătorii care au participat la deliberare, inclusiv de judecătorul care are
opinie separată. Modificările operate în cuprinsul hotărîrii se consemnează mai sus de
semnăturile judecătorilor.
(5) După semnarea hotărîrii, nici un judecător nu poate reveni asupra opiniei sale.

Articolul 239. Legalitatea şi temeinicia hotărîrii

Hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală şi întemeiată. Instanţa îşi întemeiază
hotărîrea numai pe circumstanţele constatate nemijlocit de instanţă şi pe probele cercetate
în şedinţă de judecată.

Articolul 240. Problemele soluţionate la deliberarea hotărîrii

(1) La deliberarea hotărîrii, instanţa judecătorească apreciază probele, determină
circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea pricinilor, care au fost sau nu
stabilite, caracterul raportului juridic dintre părţi, legea aplicabilă soluţionării pricinii şi
admisibilitatea acţiunii.
(2) Dacă, în timpul deliberărilor, consideră necesară clarificarea unor noi circumstanţe
importante pentru soluţionarea pricinii sau cercetarea suplimentară a unor probe, instanţa
judecătorească emite o încheiere de reluare a dezbaterilor judiciare. După examinarea
pricinii în fond, instanţa audiază din nou susţinerile orale ale participanţilor la proces.
(3) Instanţa judecătorească adoptă hotărîrea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant.

Articolul 241. Cuprinsul hotărîrii

(1) Instanţa judecătorească adoptă hotărîrea în numele legii.
(2) Hotărîrea judecătorească constă din parte introductivă, parte descriptivă, motivare şi
dispozitiv.
(3) În partea introductivă se indică locul şi data adoptării, denumirea instanţei care o
pronunţă, numele membrilor completului de judecată, al grefierului, al părţilor şi al
celorlalţi participanţi la proces, al reprezentanţilor, obiectul litigiului şi pretenţia înaintată
judecăţii, menţiunea despre caracterul public sau închis al şedinţei.
(4) În partea descriptivă se indică pretenţiile reclamantului, obiecţiile pîrîtului şi explicaţiile
celorlalţi participanţi la proces.
(5) În motivare se indică: circumstanţele pricinii, constatate de instanţă, probele pe care se
întemeiază concluziile ei privitoare la aceste circumstanţe, argumentele invocate de instanţă
la respingerea unor probe, legile de care s-a călăuzit instanţa.
(6) Dispozitivul cuprinde concluzia instanţei judecătoreşti privind admiterea sau respingerea
integrală sau parţială a acţiunii, repartizarea cheltuielilor de judecată, calea şi termenul de
atac al hotărîrii.
(7) În cazul în care instanţa judecătorească stabileşte modul şi termenul de executare a
hotărîrii, dispune executarea ei imediată sau ia măsuri pentru asigurarea executării, în
dispozitiv se face o menţiune în acest sens.

Articolul 242. Redactarea hotărîrii motivate

(1) Hotărîrea se pronunţă imediat după dezbaterea pricinii. Redactarea hotărîrii motivate
poate fi amînată pe un termen de cel mult 15 zile, însă partea ei introductivă şi dispozitivul
trebuie să fie comunicate de instanţă în aceeaşi şedinţă în care s-au încheiat dezbaterile
judiciare. Dispozitivul hotărîrii pronunţate trebuie semnat de toţi judecătorii din completul
de judecată şi anexat la dosar.
(2) Dacă unul dintre judecătorii completului de judecată nu are posibilitatea de a semna
hotărîrea redactată, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în
imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei. În toate cazurile, pe
hotărîre se menţionează cauza imposibilităţii de a semna.

Articolul 243. Hotărîrea privind perceperea unei sume de bani

Instanţa judecătorească, pronunţînd hotărîrea de încasare a unei sume de bani,
consemnează în dispozitiv, cu cifre şi litere, suma şi moneda în care se percepe şi dobînda
de întîrziere determinată conform art.619 din Codul civil, pe care urmează să o achite
debitorul, chiar şi în lipsa vinovăţiei, dacă nu execută hotărîrea în termen de 90 de zile de la
data cînd aceasta a devenit definitivă.

Articolul 244. Hotărîrea de declarare a nulităţii unui document executoriu

La admiterea acţiunii privind declararea nulităţii unui document executoriu, în al cărui
temei perceperea se efectuează incontestabil, în dispozitivul hotărîrii se indică documentul
care nu se pune în executare, numărul şi data eliberării lui, precum şi suma a cărei
decontare nu se admite.

Articolul 245. Hotărîrea privind încheierea sau modificarea contractului

(1) În dispozitivul hotărîrii privind litigiul de încheiere sau modificare a unui contract se
menţionează decizia asupra fiecărei clauze discutabile din contract. În litigiul de încheiere a
contractului se menţionează tipul contractului şi clauzele în temeiul cărora părţile sînt
obligate să încheie contractul.
(2) Dispozitivul hotărîrii în litigiul intentat în vederea declarării caracterului abuziv al unor
clauze contractuale, elaborate pentru a fi utilizate în o multitudine de contracte, va stabili
nulitatea acestor clauze, obligaţia comerciantului de a le exclude din contractul în cauză,
obligaţia de a exclude aceste clauze din contractele cu acelaşi obiect, încheiate cu alţi
consumatori, în vigoare la momentul pronunţării hotărîrii, precum şi interdicţia impusă
comerciantului de a include astfel de clauze în contracte cu acelaşi obiect, care urmează a fi
încheiate cu consumatorii.
(completat şi modificat prin LP23 din 01.03.12, MO54-59/23.03.12 art.172;)

Articolul 246. Hotărîrea de adjudecare a bunului sau a contravalorii lui

Cînd bunul se adjudecă în natură, instanţa judecătorească indică în hotărîre contravaloarea
lui şi dobînda de întîrziere determinată conform art.619 din Codul civil, pe care urmează să
o achite debitorul, chiar şi în lipsa vinovăţiei, dacă nu execută hotărîrea în termen de 90 de
zile de la data cînd aceasta a devenit definitivă.

Articolul 247. Hotărîrea cu privire la efectuarea de către pîrît a unor acte

obligatorii
(1) În hotărîrea prin care pîrîtul este obligat să efectueze anumite acte nelegate de
remiterea unui bun sau unor sume de bani, instanţa judecătorească poate indica dreptul
reclamantului, în cazul neexecutării în termen de către pîrît a hotărîrii, de a efectua actele
pe contul acestuia, încasînd de la el cheltuielile suportate astfel.
(2) Dacă hotărîrea poate fi executată doar de către pîrît, instanţa judecătorească stabileşte
un termen de executare.
(3) Hotărîrea prin care o organizaţie sau un organ de administrare este obligat să execute
acte (să adopte o hotărîre) nelegate de remiterea unui bun sau a unei sume băneşti va fi
executată de conducătorul organizaţiei sau de organul de administrare în termenul stabilit
de instanţă. În cazul neexecutării hotărîrii din motive neîntemeiate, instanţa care a emis-o,
în baza procesului-verbal de constatare întocmit de executorul judecătoresc, aplică
împotriva conducătorului organizaţiei sau organului de administrare măsurile de
constrîngere prevăzute de legislaţia privind executarea hotărîrilor judecătoreşti, iar, la
cererea persoanei interesate, instanţa poate obliga vinovaţii la reparaţia prejudiciului cauzat
prin neexecutare.

Articolul 248. Hotărîrea adoptată în interesul mai multor reclamanţi sau împotriva
mai multor pîrîţi
(1) La pronunţarea hotărîrii în interesul mai multor reclamanţi, instanţa judecătorească
menţionează măsura în care hotărîrea se raportă fiecărui reclamant sau caracterul solidar al
dreptului de urmărire.
(2) Dacă hotărîrea se adoptă împotriva mai multor pîrîţi, instanţa judecătorească
menţionează măsura în care hotărîrea trebuie executată de fiecare pîrît sau caracterul
solidar al răspunderii lor.

Articolul 249. Corectarea greşelilor din hotărîre

(1) După pronunţarea hotărîrii, instanţa care a adoptat-o nu este în drept să o anuleze nici
să o modifice.

(2) Instanţa judecătorească poate, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să
corecteze greşelile sau omisiunile din hotărîre privitor la nume, calitate procesuală, orice
alte erori materiale sau de calcul evidente. Problema corectării unor astfel de greşeli se
soluţionează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora
şedinţei de judecată. Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea corectării greşelilor.
(3) Încheierea prin care instanţa judecătorească se pronunţă asupra cererii poate fi atacată
cu recurs.

Articolul 250. Hotărîrea suplimentară

(1) Instanţa care a pronunţat hotărîrea poate, din oficiu sau la cererea participanţilor la
proces, să emită o hotărîre suplimentară dacă:
a) nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii în a cărei privinţă participanţii la proces au
prezentat probe şi au dat explicaţii;
b) rezolvînd problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma adjudecată, bunurile ce
urmează a fi remise sau acţiunile pe care pîrîtul trebuie să le îndeplinească;
c) nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor de judecată ori a omis să se
pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor sau
reprezentanţilor cu privire la cheltuielile de judecată a căror compensare li se cuvine.
(2) Problema pronunţării unei hotărîri suplimentare poate fi pusă în termenul executării
silite a hotărîrii. Instanţa emite, după examinare în şedinţă de judecată, hotărîrea
suplimentară, care poate fi atacată în ordinea stabilită de prezentul cod. Participanţilor la
proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică
examinarea problemei.
(3) Cererea de adoptare a unei hotărîri suplimentare nu se impune cu taxă de stat.
(4) Încheierea judecătorească de respingere a cererii de emitere a unei hotărîri
suplimentare se supune recursului.

Articolul 251. Explicarea hotărîrii

(1) Dacă sînt necesare explicaţii referitor la sensul, extinderea sau aplicarea dispozitivului
hotărîrii sau dacă hotărîrea cuprinde dispoziţii contradictorii, instanţa emitentă poate, la
cererea participanţilor la proces sau a executorului judecătoresc, să dea explicaţii asupra
dispozitivului ori să omită dispoziţiile contradictorii fără a modifica cuprinsul hotărîrii.
(2) Explicarea hotărîrii este admisibilă dacă nu a fost executată şi nu a expirat termenul de
executare silită.
(3) Explicarea hotărîrii se face în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se
comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică explicarea
hotărîrii.
(4) Încheierea judecătorească privind explicarea hotărîrii se supune recursului.

Articolul 252. Amînarea şi eşalonarea executării hotărîrii, schimbarea modului şi

ordinii de executare a ei
(1) În funcţie de situaţia materială a părţilor sau de alte circumstanţe, instanţa emitentă
poate, la cererea participanţilor la proces sau la propunerea executorului judecătoresc, să
amîne ori să eşaloneze executarea ei, precum şi să schimbe modul sau ordinea de executare.
(2) Cererile menţionate la alin.(1) se examinează în şedinţă de judecată. Participanţilor la
proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu împiedică
examinarea.
(3) Încheierea judecătorească privind amînarea sau eşalonarea executării hotărîrii,
schimbarea modului şi ordinii de executare a ei se supune recursului.
(4) Executarea tranzacţiei aprobate de instanţa judecătorească poate fi amînată sau poate fi
schimbat modul de executare, conform prevederilor prezentului articol.

Articolul 253. Indexarea sumelor adjudecate

(1) La cererea creditorului sau a debitorului, instanţa care a soluţionat pricina poate, printr-
o încheiere, să efectueze, în funcţie de situaţia de la momentul executării hotărîrii,
indexarea sumelor adjudecate prin hotărîrea pronunţată.
(2) Cererea de indexare a sumelor adjudecate se examinează în şedinţă de judecată.
Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă nu
împiedică soluţionarea indexării.
(3) Încheierea cu privire la indexarea sumelor adjudecate se supune recursului.

Articolul 254. Hotărîrile judecătoreşti definitive şi irevocabile

(1) Rămîn definitive hotărîrile judecătoreşti:
a) emise în primă instanţă fără drept de apel;
b) emise în primă instanţă, supuse apelului, după examinarea pricinii în apel, în cazul în
care apelul este respins;
c) emise în apel prin care s-a rezolvat fondul cauzei.
(2) Rămîn irevocabile hotărîrile judecătoreşti:
a) emise în primă instanţă, după expirarea termenului de atac;
b) emise în primă instanţă, atacate în apel sau recurs, după examinarea pricinii în recurs, în
cazul în care recursul este respins;
c) emise în recurs, prin care s-a rezolvat fondul cauzei.
(3) După ce hotărîrea rămîne irevocabilă, părţile şi ceilalţi participanţi la proces, precum şi
succesorii lor în drepturi, nu pot înainta o nouă cerere de chemare în judecată cu aceleaşi
pretenţii şi în acelaşi temei, nici să contesteze în alt proces faptele şi raporturile juridice
stabilite în hotărîrea judecătorească irevocabilă.
(4) Hotărîrea judecătorească irevocabilă este obligatorie pentru persoana în al cărei interes
a fost pornit procesul de către organele şi persoanele specificate la art.7 alin.(2).
(5) Dacă pîrîtul este obligat, prin hotărîre definitivă, să efectueze plăţi periodice şi dacă se
schimbă circumstanţele care influenţează determinarea cuantumului obligaţiilor de plată
sau durata lor, fiecare parte este în drept să depună o nouă cerere în judecată şi să solicite
schimbarea cuantumului obligaţiilor de plată sau a termenului lor, înaintînd o nouă acţiune.

Articolul 255. Executarea hotărîrii

Hotărîrea judecătorească se execută, în modul stabilit de lege, după ce rămîne definitivă, cu
excepţia cazurilor de executare imediată după pronunţare.

Articolul 256. Executarea imediată a hotărîrii

(1) Urmează a fi executate imediat ordonanţa sau hotărîrea judecătorească prin care pîrîtul
este obligat la plata:
a) pensiei de întreţinere;
b) salariului şi a altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă, precum şi a
indemnizaţiilor prevăzute de statutul şomerilor, în mărimea unui salariu mediu;
c) reparaţiei prejudiciilor cauzate prin vătămare a integrităţii corporale sau prin o altă
vătămare a sănătăţii ori prin deces, dacă reparaţia s-a efectuat sub formă de prestaţii
băneşti periodice;
d) unui salariu mediu pentru absenţă forţată de la lucru, în cazul reintegrării în serviciu.
(2) Hotărîrea judecătorească privind reintegrarea în serviciu a salariatului concediat sau
transferat nelegitim urmează a fi executată imediat.

Articolul 257. – exclus.

Articolul 258. Asigurarea executării hotărîrii

(1) Instanţa judecătorească poate asigura executarea hotărîrii pentru care nu s-a dispus
executarea imediată la pronunţarea ei, potrivit prevederilor [Link].
(2) Instanţa judecătorească poate lua măsuri de asigurare a hotărîrii pînă la eliberarea
titlului executoriu.

Articolul 259. Obligaţia de a trimite participanţilor la proces copia de pe hotărîre

Participanţilor la proces care nu s-au prezentat în şedinţă de judecată li se trimite copia de
pe hotărîrea judecătorească în cel mult 7 zile de la emiterea hotărîrii motivate.

Capitolul XVII
SUSPENDAREA PROCESULUI

Articolul 260. Obligaţia instanţei de a suspenda procesul

(1) Instanţa judecătorească este obligată să suspende procesul în cazul:
a) decesului sau reorganizării părţii în proces ori a intervenientului principal dacă raportul
juridic litigios permite succesiunea în drepturi;
b) pierderii capacităţii de exerciţiu a părţii în proces;
c) delegării către o instanţă judecătorească străină a efectuării actelor de procedură;
d) situaţiilor prevăzute de Legea insolvabilităţii.
e) ridicării excepţiei de neconstituţionalitate.
(2) Suspendarea procesului invocă suspendarea curgerii tuturor termenelor de procedură,
precum şi încetarea temporară a actelor procedurale, cu excepţia celor de asigurare a
acţiunii şi a probelor.
(3) Actele procedurale efectuate în timpul suspendării procesului nu au efect juridic.

Articolul 261. Dreptul instanţei de a suspenda procesul

La cererea participanţilor la proces sau din oficiu, instanţa judecătorească poate suspenda
procesul în cazul în care:
a) pîrîtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forţelor Armate sau a altor trupe şi
formaţiuni militare ale Republicii Moldova;
b) partea în proces sau intervenientul principal se află într-o instituţie curativ-profilactică,
situaţie adeverită de instituţia respectivă;
c) pîrîtul este căutat;
d) a dispus efectuarea unei expertize;
e) a dat o delegaţie judiciară unei alte instanţe judecătoreşti din ţară;
f) a dispus organului de tutelă şi curatelă efectuarea unui control al condiţiilor de trai ale
adoptatorilor în pricinile de adopţie şi în alte pricini în care pot fi lezate drepturile şi
interesele copilului;
g) au încetat împuternicirile tutorelui sau curatorului;
h) pricina nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei alte pricini conexe.

Articolul 262. Termenele de suspendare a procesului

Procesul se suspendă:
a) pînă la determinarea succesorului în drepturi al persoanei ieşite din proces sau pînă la
numirea tutorelului sau curatorului persoanei incapabile sau lipsite de capacitatea de
exerciţiu – în cazurile prevăzute la art.260 lit.a) şi b);
b) pînă la prezentarea de către instanţa străină a delegaţiei de acordare a asistenţei juridice
– în cazurile prevăzute la art.260 lit.c);
c) pînă la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti în cadrul procedurii insolvabilităţii
– în cazurile prevăzute la art.260 lit.d);
d) pînă la data eliberării din rîndurile Forţelor Armate a părţii în proces sau externării ei din
instituţia curativ-profilactică, pînă la găsirea pîrîtului ori încetarea căutării lui, pînă la
prezentarea în instanţă a raportului de expertiză, a raportului organului de tutelă şi curatelă
sau a delegaţiei judiciare – în cazurile prevăzute la art.261 lit.a), b), c), d), e), f) şi g);
e) pînă la data rămînerii irevocabile a hotărîrii, deciziei, sentinţei sau încheierii
judecătoreşti sau pînă la data hotărîrii emise în baza materialelor
examinate pe cale administrativă sau în ordinea jurisdicţiei constituţionale – în cazurile
prevăzute la art.261 lit.h).

Articolul 263. Atacarea încheierii judecătoreşti privind suspendarea procesului

(1) În toate cazurile de suspendare a procesului, instanţa pronunţă o încheiere, care poate fi
atacată separat cu recurs.
(2) Recursul se poate declara, atît cît durează suspendarea procesului, împotriva încheierii
prin care s-a dispus suspendarea, precum şi împotriva încheierii prin care s-a respins
cererea de repunere pe rol a pricinii.

Articolul 264. Reluarea procesului

După decăderea circumstanţelor care au dus la suspendarea procesului, instanţa
judecătorească dispune, la cererea participanţilor la proces sau din oficiu, reluarea
procesului. În acest caz, instanţa citează participanţii la proces conform regulilor generale.

Capitolul XVIII
ÎNCETAREA PROCESULUI

Articolul 265. Temeiurile de încetare a procesului

Instanţa judecătorească dispune încetarea procesului în cazul în care:
a) pricina nu urmează a fi judecată în procedură civilă;
b) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a
emis o hotărîre judecătorească rămasă irevocabilă sau o încheiere de încetare a procesului
în legătură cu renunţarea reclamantului la acţiune sau cu confirmarea tranzacţiei dintre
părţi;
c) reclamantul a renunţat la acţiune, renunţul fiind admis de instanţă;
d) părţile au încheiat o tranzacţie, confirmată de instanţă;
e) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a
emis o hotărîre judecătorească arbitrală care a devenit obligatorie pentru părţi, cu excepţia
cazului cînd instanţa refuză eliberarea titlului executoriu şi restituie pricina spre o nouă
examinare judecăţii arbitrale care a emis hotărîrea, iar soluţionarea pricinii în aceeaşi
judecată arbitrală s-a dovedit a fi imposibilă;
f) partea în proces persoană fizică decedează şi raportul juridic litigios nu admite
succesiunea în drepturi;
g) partea în proces persoană juridică este lichidată.

Articolul 266. Procedura şi efectele încetării procesului

(1) Instanţa judecătorească dispune încetarea procesului printr-o încheiere, care poate fi
atacată cu recurs.
(2) Pronunţînd încheierea de încetare a procesului, instanţa judecătorească menţionează că
nu se admite o nouă adresare în judecată a aceleiaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi pe
aceleaşi temeiuri.

Capitolul XIX
SCOATEREA CERERII DE PE ROL

Articolul 267. Temeiurile scoaterii cererii de pe rol

Instanţa judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care:
a) reclamantul nu a respectat procedura, prevăzută prin lege sau prin contractul părţilor, de
soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară;
b) cererea a fost depusă de o persoană incapabilă;
c) cererea este semnată sau este depusă în judecată de o persoană neîmputernicită;
d) litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri se află în
curs de judecată la aceeaşi instanţă sau la o alta;
e) părţile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi soluţionat pe cale arbitrală,
iar pînă la examinarea pricinii în fond, pîrîtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării
litigiului în judecată;
f) părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după a doua citare şi nici nu
au solicitat examinarea pricinii în absenţa lor;
g) reclamantul citat legal nu s-a prezentat în şedinţă de judecată, nu a comunicat instanţei
motivele neprezentării sau motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau
nu a solicitat examinarea pricinii în absenţa sa, iar pîrîtul nu solicită soluţionarea pricinii în
fond;
h) soţul a înaintat acţiune de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei în timpul
sarcinii ei sau în decursul unui an de la naşterea copilului, iar cererea nu a fost restituită
reclamantului de către judecător;
i) persoana în ale cărei interese este pornit procesul, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.72
alin.(2) şi art.73 alin.(3), nu susţine pretenţiile înaintate, nu solicită să intervină în proces în
calitate de reclamant;
j) persoanele indicate la art.72 şi 73 au renunţat la acţiune, iar reclamantul care a preluat
acţiunea nu a plătit taxă de stat în termenul stabilit de instanţă;
k) instanţa a amînat sau a eşalonat plata taxei de stat, iar reclamantul nu a plătit-o în
termenul stabilit de instanţă.
l) la examinarea pricinii în procedură specială se constată un litigiu de drept ce ţine de
competenţa instanţelor judecătoreşti;
m) în alte cazuri prevăzute de lege.

Articolul 268. Procedura şi efectele scoaterii cererii de pe rol

(1) În cazul scoaterii cererii de pe rol, procesul se termină printr-o încheiere judecătorească.
În ea instanţa indică modul de înlăturare a circumstanţelor specificate la art.267.
(2) Încheierea judecătorească privind scoaterea cererii de pe rol se supune recursului.
(3) După înlăturarea circumstanţelor care duc la scoaterea cererii de pe rol, persoana
interesată poate adresa instanţei o nouă cerere, conform dispoziţiilor generale.
(4) La cererea reclamantului sau a pîrîtului, instanţa poate anula încheierea privind
scoaterea cererii de pe rol emise în temeiul art.267 lit.f) şi g), dacă aceştia depun probe
care să confirme imposibilitatea prezentării lor în şedinţă de judecată şi a înştiinţării
instanţei. Cererea se depune în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.
(5) Încheierea judecătorească de respingere a cererii de anulare a încheierii privind
scoaterea cererii de pe rol poate fi atacată cu recurs.

Capitolul XX
ÎNCHEIEREA JUDECĂTOREASCĂ

Articolul 269. Pronunţarea încheierii

(1) Dispoziţiile primei instanţe sau ale judecătorului prin care pricina nu se soluţionează în
fond se emit în formă de încheiere. Aceasta se emite în camera de deliberare în condiţiile
art.48.
(2) În cazul soluţionării unor probleme simple, instanţa poate emite încheiere fără a se
retrage în camera de deliberare. O astfel de încheiere se consemnează în procesul-verbal al
şedinţei de judecată.
(3) Încheierii i se dă citire imediat după enunţ.

Articolul 270. Cuprinsul încheierii

(1) În încheierea judecătorească se indică:
a) locul şi data emiterii;
b) denumirea emitentului, numele membrilor completului de judecată şi al grefierului;
c) date despre participanţii la proces, obiectul litigiului sau pretenţia înaintată;
d) problema asupra căreia se emite;
e) motivele care au determinat concluziile instanţei şi legea guvernantă;
f) dispoziţia instanţei;
g) ordinea şi termenul de atac al încheierii dacă este susceptibilă de atac.
(2) Încheierea emisă fără retragerea completului în camera de dezbatere trebuie să conţină
datele specificate la alin.(1) lit.d), e), f) şi g).

Articolul 271. - exclus

Articolul 272. Remiterea către participanţii la proces a copiilor de pe încheierea

judecătorească
Participanţilor la proces care nu s-au prezentat în şedinţă de judecată li se trimit, în cel mult
5 zile de la emitere, copiile de pe încheierea judecătorească privind suspendarea sau
încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol.

Capitolul XXI
PROCESELE-VERBALE

Articolul 273. Obligativitatea întocmirii procesului-verbal

Pentru fiecare şedinţă de judecată în primă instanţă şi în instanţă de apel, precum şi pentru
fiecare act de procedură îndeplinit în afara şedinţei (audierea martorului la locul aflării lui,
cercetarea înscrisurilor şi altor probe materiale la locul de aflare sau păstrare etc.), se
întocmeşte proces-verbal.

Articolul 274. Cuprinsul procesului-verbal

(1) În procesul-verbal al şedinţei de judecată sau al actului de procedură îndeplinit în afara
şedinţei de judecată se indică momentele esenţiale ale dezbaterii pricinii sau ale efectuării
actului procedural.
(2) În procesul-verbal al şedinţei se indică:
a) locul, data şi ora deschiderii, data încheierii şedinţei de judecată;
b) instanţa care judecă pricina, numele membrilor completului de judecată şi al grefierului;
c) pricina;
d) prezenţa participanţilor la proces, a reprezentanţilor, a martorilor, experţilor,
specialiştilor şi a interpreţilor;
e) faptul că instanţa a explicat drepturile şi obligaţiile procedurale participanţilor la proces,
reprezentanţilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor;
f) dispoziţiile preşedintelui şedinţei de judecată şi încheierile pronunţate de instanţă fără
retragere în camera de deliberare;
g) declaraţiile, demersurile şi explicaţiile participanţilor la proces şi ale reprezentanţilor lor;
h) depoziţiile martorilor, explicaţiile orale ale experţilor asupra raportului de expertiză,
explicaţiile şi consultaţiile specialiştilor;
i) faptul că s-a dat citire înscrisurilor, datele examinării la faţa locului a probelor materiale,
că s-au ascultat şi vizionat înregistrările audio-video;
j) raporturile reprezentanţilor autorităţilor publice;
k) conţinutul susţinerilor orale;
l) faptul că s-a dat citire hotărîrii şi încheierilor, că s-a explicat cuprinsul hotărîrii şi al
încheierilor pronunţate de instanţă, că s-au dat lămuriri asupra căilor şi termenului de atac
al lor;
m) faptul că instanţa a explicat participanţilor la proces dreptul lor de a lua cunoştinţă de
procesul-verbal al şedinţei de judecată şi de a formula observaţii asupra acestuia;
n) data întocmirii definitive a procesului-verbal.

Articolul 275. Întocmirea procesului-verbal

(1) Procesul-verbal se întocmeşte de grefier în şedinţă de judecată sau la efectuarea actului
de procedură în afara şedinţei. Procesul-verbal se scrie la computer şi se păstrează în modul
stabilit de Consiliul Superior al Magistraturii. În cazul în care nu este posibilă utilizarea
computerului, procesul-verbal se scrie de mînă, fiind ulterior scris la computer.
(2) Pentru a asigura plenitudinea procesului-verbal, în cadrul şedinţelor de judecată se
utilizează mijloacele de înregistrare audio şi/sau video ori alte mijloace tehnice. Utilizarea
mijloacelor tehnice pentru înregistrarea şedinţei de judecată se consemnează în procesul-
verbal. În cazul în care utilizarea acestora nu este posibilă, judecătorul dispune, printr-o
încheiere motivată, desfăşurarea şedinţei de judecată în lipsa mijloacelor de înregistrare
audio şi/sau video ori a altor mijloace tehnice.
(3) Participanţii la proces şi reprezentanţii lor pot solicita instanţei să dea citire unor părţi
din procesul-verbal ori să consemneze în procesul-verbal unele circumstanţe examinate în
cadrul şedinţei de judecată sau al unui act de procedură efectuat în afara şedinţei de
judecată, pe care le consideră esenţiale în soluţionarea pricinii.
(4) Procesul-verbal al şedinţei de judecată trebuie să fie întocmit şi semnat în cel mult 5 zile
de la data încheierii şedinţei, iar procesul-verbal privind efectuarea actului de procedură –
cel tîrziu a doua zi de la efectuare. Cînd există înregistrări audio şi/sau video ale şedinţei de
judecată, grefierul le foloseşte după şedinţa de judecată pentru a verifica exactitatea
procesului-verbal.
(5) Procesul-verbal se semnează de preşedintele şedinţei şi de grefier. Modificările,
rectificările şi completările procesului-verbal se menţionează în el şi se certifică de
preşedinte şi grefier prin semnătură.
(51) Preşedintele şedinţei de judecată, în decursul a 5 zile lucrătoare de la data semnării
fixată expres în procesul-verbal, înştiinţează în scris participanţii la proces şi reprezentanţii
lor despre întocmirea şi semnarea procesului-verbal şi asigură acestora posibilitatea de a
lua cunoştinţă de procesul-verbal al şedinţei de judecată şi de a primi copii de pe acesta. În
cazul în care şedinţa a fost înregistrată cu ajutorul mijloacelor audio şi/sau video,
participanţii la proces şi reprezentanţii lor sînt înştiinţaţi în scris şi despre posibilitatea de a
primi copii de pe înregistrările audio şi/sau video ale şedinţei de judecată.
(6) Participanţii la proces şi reprezentanţii lor au dreptul să ia cunoştinţă de procesul-verbal
al şedinţei de judecată şi, în decursul a 5 zile de la data semnării acestuia, să prezinte în
scris observaţii asupra lui, indicînd inexactităţile şi motivele pentru care îl consideră
incomplet.

Articolul 276. Examinarea observaţiilor asupra procesului-verbal

În decursul a 5 zile de la prezentare, observaţiile asupra procesului-verbal se examinează de
către judecătorul care l-a semnat şi care, dacă este de acord cu ele, le confirmă justeţea prin
menţiunea “De acord” şi prin semnătură. În caz contrar, judecătorul pronunţă o încheiere
motivată de respingere totală sau parţială. În toate cazurile, observaţiile asupra procesului-
verbal se anexează la dosar.

Articolul 2761. Eliberarea copiilor de pe procesul-verbal şi de pe înregistrările

audio şi/sau video
(1) Participanţii la proces şi reprezentanţii lor au dreptul la o copie de pe procesul-verbal şi
de pe înregistrarea audio şi/sau video a şedinţei de judecată. Copia de pe înregistrarea
audio şi/sau video a şedinţei de judecată se eliberează de către grefier la solicitarea scrisă
sau verbală a participantului la proces sau a reprezentantului lui contra unei plăţi stabilite
de Guvern, care nu va depăşi mărimea cheltuielilor suportate de instanţă pentru eliberarea
copiei.
(2) Prevederile alin.(1) nu se aplică în cazul examinării cauzei în şedinţă închisă. În acest
caz, participanţii la proces şi reprezentanţii lor au dreptul să ia cunoştinţă de procesul-
verbal întocmit în scris, să ia notiţe de pe acesta şi să audieze/vizioneze înregistrările audio
şi/sau video ale şedinţei de judecată respective.

B. PROCEDURA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

 Capitolul XXII
PROCEDURA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

Articolul 277. Acţiunile în contenciosul administrativ

Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept, recunoscut de lege, de către o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionare în termen legal a unei
cereri se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului,
repunerea în drept şi repararea prejudiciului.

Articolul 278. Examinarea acţiunilor

Acţiunile în contenciosul administrativ se examinează de instanţele judecătoreşti respective
conform normelor generale ale prezentului cod, cu excepţiile şi completările stabilite de
legislaţia contenciosului administrativ.

C. PROCEDURA SPECIALĂ
Capitolul XXIII
DISPOZIŢII GENERALE

Articolul 279 . Pricinile examinate în procedură specială

(1) Instanţa judecătorească examinează în procedură specială pricini cu privire la:
a) constatarea faptelor care au valoare juridică;
b) încuviinţarea adopţiei;
c) declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea);
d) declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată;
e) limitarea în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii;
f) încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat;
g) încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie;
g1) aplicarea măsurilor de protecţie în cazurile de violenţă în familie;
h) restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de
valoare la ordin pierdute (procedura de chemare);
i) declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea dreptului de proprietate municipală
asupra unui bun imobil fără stăpîn;
j) constatarea inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă;
k) reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire).
(2) Instanţelor judecătoreşti le pot fi atribuite prin lege spre examinare în procedură
specială şi alte categorii de pricini.

Articolul 280. Examinarea pricinilor în procedură specială

(1) În procedură specială, pricinile se examinează de instanţele judecătoreşti după regulile
de examinare a acţiunilor civile, cu excepţiile şi completările stabilite în prezentul cod la
[Link]-XXXIV şi în alte legi.
(2) În procedură specială, instanţa examinează pricinile cu participarea petiţionarului, altor
persoane interesate, precum şi a reprezentanţilor organizaţiilor.
(3) Dacă, la depunerea cererii sau la examinarea pricinii în procedură specială, se constată
un litigiu de drept ce ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti, instanţa scoate cererea
de pe rol printr-o încheiere şi explică petiţionarului şi persoanelor interesate dreptul lor de
a soluţiona litigiul în procedură de acţiune civilă la instanţa competentă.
(4) Taxa de stat plătită deja de petiţionar în procedură specială se ia în calcul la încasarea
taxei şi la repartizarea cheltuielilor de soluţionare a litigiului în procedură de acţiune civilă.

Capitolul XXIV
CONSTATAREA FAPTELOR CARE AU VALOARE JURIDICĂ

Articolul 281. Pricinile de constatare a faptelor care au valoare juridică

(1) Instanţa judecătorească constată faptele de care depinde apariţia, modificarea sau
încetarea drepturilor personale sau reale ale persoanelor fizice şi ale organizaţiilor.
(2) Instanţa judecă pricinile în care i se cere să constate:
a) raporturile de rudenie;
b) întreţinerea persoanei;
c) înregistrarea naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi decesului;
d) recunoaşterea paternităţii;
e) decesul la o anumită dată şi în anumite împrejurări;
f) acceptarea unei succesiuni şi locul ei de deschidere;
g) producerea unui accident;
h) posesiunea, folosinţa şi dispoziţia unui bun imobil în drept de proprietate;
i) apartenenţa documentelor constatatoare de drepturi (cu excepţia documentelor militare,
buletinului de identitate, paşaportului şi a certificatelor eliberate de organele de stare
civilă) la o persoană al cărei nume indicat în document nu coincide cu numele din
certificatul de naştere, buletinul de identitate sau din paşaport;
j) concubinajul, în cazurile stabilite de lege;
k) faptul represiunii politice;
l) detenţiunea în lagărele de concentrare (ghetouri)
m) răspîndirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională dacă
autorul informaţiei nu este cunoscut;
n) alte fapte cu valoare juridică.

Articolul 282. Condiţiile de constatare a faptelor cu valoare juridică

(1) Instanţa judecătorească constată faptul cu valoare juridică în cazul în care:
a) acesta generează, în virtutea legii, următoarele efecte juridice: apariţia, modificarea sau
încetarea unor drepturi personale sau reale ale petiţionarului;
b) petiţionarul nu are o altă posibilitate de a obţine sau de a restabili documentele care ar
certifica faptul juridic a cărui constatare o solicită;
c) constatarea faptului nu este legată de soluţionarea unui litigiu de drept ce ţine de
competenţa instanţelor judecătoreşti.
(2) Dacă, în cadrul examinării pricinii de constatare a unui fapt cu valoare juridică, apare un
litigiu de drept care nu ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti, instanţa examinează
cererea de constatare a acestui fapt în procedură specială.

Articolul 283. Competenţa jurisdicţională

Cererile de constatare a faptelor cu valoare juridică se depun la instanţa judecătorească de
la domiciliul sau sediul petiţionarului, cu excepţia cererii de constatare a faptului de
posesiune, folosinţă şi dispoziţie a unui bun imobil în drept de proprietate, care se depun la
instanţa de la locul de aflare a bunului.

Articolul 284. Cuprinsul cererii

(1) În cererea de constatare a faptului cu valoare juridică se indică:
a) faptul a cărui constatare se solicită şi scopul solicitării;
b) cauza imposibilităţii de a obţine documentele cuvenite sau de a reconstitui cele pierdute;
c) probele care confirmă faptul şi care adeveresc imposibilitatea obţinerii documentelor
necesare sau reconstituirii pe cale extrajudiciară a documentelor pierdute.
(2) Probele care confirmă circumstanţele expuse de petiţionar se anexează la cerere.

Articolul 285. Hotărîrea judecătorească

(1) În hotărîrea judecătorească se indică faptul constatat de instanţă, scopul constatării şi
probele de constatare a faptului.
(2) Hotărîrea judecătorească este un document ce confirmă faptul constatat, serveşte drept
temei pentru înregistrarea, după caz, a faptului în organele respective, după rămînerea
irevocabilă a hotărîrii, fără a substitui documentele pe care aceste organe le eliberează.

Capitolul XXV
ÎNCUVIINŢAREA ADOPŢIEI

Articolul 286. Depunerea cererii

(1) Cetăţenii Republicii Moldova domiciliaţi în ţară care doresc să adopte un copil cetăţean
al Republicii Moldova depun cerere de adopţie la judecătoria de la domiciliul (locul de
aflare) al copilului sau, dacă este în interesul acestuia, de la domiciliul lor.
(2) Cetăţenii Republicii Moldova domiciliaţi în străinătate şi cetăţenii străini sau apatrizii
care vor să adopte un copil cetăţean al Republicii Moldova depun cerere la curtea de apel
de la domiciliul (locul de aflare) al copilului.

Articolul 287. Conţinutul cererii

În cererea de adopţie se indică:
a) numele, anul, luna şi ziua naşterii, domiciliul adoptatorilor;
b) numele, anul, luna şi ziua naşterii, domiciliul (locul de aflare) al adoptatului, datele de
anchetă referitoare la părinţi, datele despre fraţii şi surorile adoptatului;
c) temeiurile adopţiei şi probele care confirmă aceste temeiuri;
d) solicitarea schimbării numelui, locului de naştere, datei de naştere (în cazul adopţiei unui
copil în vîrstă de pînă la un an), solicitarea înscrierii adoptatorilor în calitate de părinţi în
actele de înregistrare a naşterii copilului.

Articolul 288. Actele care se anexează la cerere

(1) La cererea de adopţie se anexează:
a) copia de pe certificatul de naştere al adoptatorului, în cazul adopţiei de către o persoană
necăsătorită;
b) copia de pe certificatul de căsătorie al adoptatorilor, în cazul adopţiei de către persoane
căsătorite;
c) consimţămîntul scris al celuilalt soţ sau înscrisul care confirmă divorţul şi faptul că foştii
soţi nu convieţuiesc cel puţin un an, în cazul adopţiei de către un soţ. Dacă anexarea unui
astfel de act este imposibilă, în cerere se indică dovezile care confirmă faptul;
d) adeverinţa de sănătate a adoptatorilor;
e) certificatul de la locul de muncă al adoptatorului despre funcţia deţinută şi cuantumul
salariului sau copia de pe declaraţia veniturilor sau un alt act similar;
f) copia autentificată de pe actul ce confirmă dreptul de folosinţă sau dreptul de proprietate
al adoptatorului asupra unui spaţiu locativ.
(2) Instanţa judecătorească poate reclama, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces,
şi alte documente admise de lege, inclusiv cazierul judiciar.

Articolul 289. Actele care se anexează la cererea de adopţie a copiilor cetăţeni ai

Republicii Moldova de către cetăţeni ai Republicii Moldova domiciliaţi în
străinătate, de către cetăţeni străini şi apatrizi sau la cererea de adopţie a copiilor
străini de către cetăţeni ai Republicii Moldova
(1) La cererea de adopţie a unui copil cetăţean al Republicii Moldova depusă de cetăţeni ai
Republicii Moldova domiciliaţi în străinătate, de cetăţeni străini sau apatrizi se anexează
actele specificate la art.288, precum şi avizul organului competent din ţara al cărei cetăţean
este adoptatorul (în cazul adopţiei de către un apatrid, a statului în care este domiciliat)
privitor la condiţiile de trai şi la posibilitatea de a fi adoptator, permisiunea dată copilului de
autoritatea competentă a statului respectiv de a intra şi a locui permanent pe teritoriul său.
(2) La cererea de adopţie a unui copil străin de către cetăţeni ai Republicii Moldova se
anexează actele specificate la alin.(1), precum şi consimţămîntul reprezentantului legal al
copilului şi al organului competent al statului al cărui cetăţean este copilul şi, după caz,
conform legislaţiei acestei ţări sau tratatului la care Republica Moldova este parte,
consimţămîntul copilului de a fi adoptat.
(3) Actele prezentate de adoptatori cetăţeni străini sau de apatrizi se legalizează în modul
stabilit. Actele legalizate se traduc în limba de stat a Republicii Moldova şi se autentifică
notarial.
(4) Actele anexate la cererea de adopţie se prezintă în două exemplare.

Articolul 290. Pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare

(1) În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul emite o încheiere prin
care expediază copiile de pe cererea de adopţie şi actele anexate organului de tutelă şi
curatelă de la domiciliul (locul de aflare) al copilului, obligînd organul să prezinte în
judecată un aviz asupra caracterului raţional al adopţiei şi corespunderii acesteia
interesului copilului. Prin încheiere, procesul se suspendă pînă la primirea avizului
organului de tutelă şi curatelă.
(2) Organul de tutelă şi curatelă prezintă în judecată avizul cu următoarele anexe:
a) avizul organului de tutelă şi curatelă de la domiciliul (locul de aflare) al copilului sau de la
domiciliul adoptatorilor asupra rezultatelor examinării condiţiilor de trai ale adoptatorilor;
b) avizul organului de tutelă şi curatelă de la domiciliul (locul de aflare) al copilului sau de la
domiciliul adoptatorilor asupra rezultatelor verificării piedicilor din calea încuviinţării
adopţiei, posibilităţii de a fi adoptator şi corespunderii adopţiei intereselor copilului;
c) copia de pe certificatul de naştere al copilului, autentificată în modul stabilit de lege;
d) adeverinţa medicală privind starea de sănătate, dezvoltarea fizică şi mentală a copilului;
e) consimţămîntul scris al copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de 10 ani, precum şi
consimţămîntul la o eventuală schimbare a numelui la înscrierea adoptatorilor în calitate de
părinţi ai săi (cu excepţia cazurilor cînd consimţămîntul, conform legii, nu se cere);
f) acordul scris al părinţilor la adopţia copilului, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.125
din Codul familiei;
g) consimţămîntul scris la adopţie al tutorelui (curatorului), al părinţilor adoptivi, al
conducătorului instituţiei în care este internat copilul rămas fără ocrotire părintească;
h) documentul ce confirmă că la banca de scont statală a datelor despre copiii rămaşi fără
ocrotire părintească există informaţii despre copilul ce se adoptă, precum şi documentele ce
atestă imposibilitatea plasării lui, pentru educaţie, într-o familie de cetăţeni ai Republicii
Moldova sau, pentru adopţie, în familia rudelor lui, indiferent de cetăţenia şi domiciliul
acestora, în cazul adopţiei de către cetăţeni ai Republicii Moldova domiciliaţi în străinătate,
de către cetăţeni străini sau apatrizi care nu sînt în raporturi de rudenie cu copilul.
(3) Instanţa judecătorească poate cere şi alte date necesare soluţionării pricinii.
(4) După ce primeşte avizul organului de tutelă şi curatelă, instanţa dispune, printr-o
încheiere, reluarea procesului, stabilind data examinării pricinii în şedinţă de judecată, cu
citarea participanţilor la proces, precum şi a organului de tutelă şi curatelă.

Articolul 291. Examinarea cererii

Cererea de adopţie se examinează în şedinţă secretă cu participarea obligatorie a
adoptatorilor, a reprezentantului organului de tutelă şi curatelă şi a copilului dacă acesta a
împlinit vîrsta de 10 ani. În proces pot fi atrase, după caz, şi alte persoane interesate de
actul adopţiei.

Articolul 292. Hotărîrea judecătorească

(1) Examinînd pricina în fond, instanţa judecătorească admite sau respinge cererea de
adopţie.
(2) În cazul admiterii cererii de adopţie, instanţa recunoaşte adopţia de către persoane
concrete şi indică în hotărîre datele despre adoptat şi adoptatori, necesare înregistrării
adopţiei în organele de stare civilă.
(3) Încuviinţînd adopţia, instanţa este în drept să nu satisfacă cererea adoptatorilor de a fi
înscrişi în actul de înregistrare a naşterii în calitate de părinţi şi nici de a schimba data şi
locul de naştere a copilului.
(4) La încuviinţarea adopţiei, drepturile şi obligaţiile reciproce ale adoptatorilor şi ale
adoptatului iau naştere de la data rămînerii irevocabile a hotărîrii judecătoreşti privind
adopţia.
(5) În 5 zile de la data rămînerii irevocabile a hotărîrii judecătoreşti privind adopţia, instanţa
trimite o copie autentificată de pe hotărîre organului de stare civilă de la locul pronunţării
hotărîrii pentru a se efectua înregistrarea de stat a adopţiei.

Articolul 293. Desfacerea adopţiei şi declararea nulităţii ei

Pricinile privind desfacerea adopţiei sau declararea nulităţii ei se judecă în conformitate cu
normele procedurii de soluţionare a acţiunii civile.

Capitolul XXVI
DECLARAREA CAPACITĂŢII DEPLINE DE EXERCIŢIU
MINORULUI (EMANCIPAREA)

Articolul 294. Depunerea cererii

(1) Minorul care a atins vîrsta de 16 ani este în drept să adreseze în instanţa judecătorească
de la domiciliul său o cerere pentru a i se declara capacitate deplină de exerciţiu în
conformitate cu art.20 alin.(3) din Codul civil.
(2) Instanţa primeşte cererea în cazul în care lipseşte acordul ambilor părinţi, al
adoptatorilor ori al curatorului sau în cazul refuzului organului de tutelă şi curatelă de a
declara capacitate deplină de exerciţiu minorului.

Articolul 295. Examinarea cererii

Cererea se examinează în instanţă judecătorească cu participarea obligatorie a
petiţionarului, a unuia sau a ambilor părinţi, a adoptatorilor, a curatorului şi a
reprezentantului organului de tutelă şi curatelă.

Articolul 296. Hotărîrea judecătorească

(1) Instanţa judecătorească, după ce examinează pricina în fond, emite o hotărîre prin care
admite sau respinge cererea privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului.
(2) În cazul în care cererea este admisă, minorul care a atins vîrsta de 16 ani este declarat
ca avînd capacitate deplină de exerciţiu (emancipat) în momentul cînd hotărîrea privind
emanciparea rămîne irevocabilă.

Capitolul XXVII
DECLARAREA PERSOANEI DISPĂRUTĂ FĂRĂ
URMĂ SAU DECEDATĂ

Articolul 297. Depunerea cererii

(1) Cererea privind declararea, conform art.49 şi 52 din Codul civil, a persoanei dispărută
fără urmă sau decedată se depune la instanţa judecătorească de la domiciliul persoanei
interesate.
(2) Cererea privind declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată depusă pînă la
expirarea termenului stabilit la art.49 şi 52 din Codul civil se restituie petiţionarului fără
examinare.

Articolul 298. Cuprinsul cererii

În cerere se menţionează scopul solicitării declarării persoanei dispărută fără urmă sau
decedată, circumstanţele care ar dovedi absenţa ei sau care o ameninţau cu moartea, sau
care dau temei de a prezuma că a decedat în urma unui anumit accident. Referitor la
militari sau la alte persoane care au dispărut în acţiuni militare, în cerere se indică data
încetării acestor acţiuni.

Articolul 299. Pregătirea pricinii spre judecare

(1) Judecătorul, în cadrul pregătirii pricinii spre judecare, stabileşte persoanele (rude,
prieteni, foşti colaboratori), organele şi organizaţiile (organe de exploatare a locuinţelor,
organe de poliţie, instituţii militare, primării etc.) care pot comunica informaţii despre cel
dispărut fără urmă, reclamîndu-le informaţii despre acesta.
(2) Judecătorul este în drept să dispună, printr-o încheiere, publicarea în ziarul local, din
contul petiţionarului, a unei comunicări despre pornirea procesului. În ea se indică instanţa
la care s-a depus cererea declarării persoanei dispărută fără urmă sau decedată, numele,
data şi locul de naştere, ultimul domiciliu şi loc de muncă al acesteia, numele sau denumirea
petiţionarului, domiciliul ori sediul lui, solicitarea adresată persoanelor care deţin informaţii
despre locul aflării celui dispărut de a le comunica instanţei.
(3) Judecătorul poate propune organului de tutelă şi curatelă de la locul de aflare a
bunurilor persoanei dispărute să numească un administrator al bunurilor ei.

Articolul 300. Hotărîrea judecătorească

(1) Hotărîrea judecătorească de declarare a persoanei dispărută fără urmă constituie
temeiul transmiterii bunurilor ei (dacă acestea necesită o administrare permanentă) către o
persoană cu care organul de tutelă şi curatelă încheie un contract de administrare fiduciară.
(2) Hotărîrea judecătorească prin care persoana este declarată decedată constituie temeiul
înregistrării decesului la organul de stare civilă.

Articolul 301. Efectele apariţiei persoanei declarate dispărută fără urmă sau
decedată sau ale descoperirii locului ei de aflare
(1) În cazul apariţiei persoanei declarate dispărută fără urmă sau decedată sau descoperirii
locului ei de aflare, instanţa judecătorească anulează, printr-o hotărîre, hotărîrea sa
anterioară.
(2) Cererea de anulare a hotărîrii judecătoreşti de declarare a persoanei dispărută fără
urmă sau decedată poate fi adresată chiar de aceasta sau de o altă persoană interesată.
(3) Anularea hotărîrii judecătoreşti de declarare a persoanei dispărută fără urmă sau
decedată se face în cadrul aceluiaşi dosar dacă acesta se păstrează în arhiva instanţei.
(4) Hotărîrea de anulare constituie temeiul anulării măsurilor de protecţie şi de
administrare a bunurilor, precum şi al anulării înregistrării decesului în registrul de stare
civilă.

Capitolul XXVIII
LIMITAREA ÎN CAPACITATEA DE EXERCIŢIU SAU
DECLARAREA INCAPACITĂŢII

Articolul 302. Depunerea cererii

(1) Procesul privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu din cauza consumului
abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope, prin care fapt se
agravează situaţia materială a familiei, poate fi pornit la cererea membrilor ei de familie, a
procurorului sau a organului de tutelă şi curatelă.
(2) Procesul privind declararea incapacităţii persoanei din cauza unei tulburări psihice (boli
mintale sau deficienţe mintale) poate fi pornit la cererea membrilor ei de familie, a rudelor
apropiate (părinţi, copii, fraţi, surori, bunei), indiferent de faptul că domiciliază ori nu în
comun cu aceasta, sau la solicitarea organului de tutelă şi curatelă, a instituţiei de psihiatrie
(psihoneurologie), a procurorului.
(3) Cererea de limitare a persoanei în capacitatea de exerciţiu sau de declarare a
incapacităţii ei se depune la instanţa judecătorească de la domiciliul acesteia, iar dacă
persoana este internată într-o instituţie medicală de psihiatrie (psihoneurologie), la instanţa
de la locul de aflare a instituţiei.

Articolul 303. Cuprinsul cererii

(1) În cererea de limitare a persoanei în capacitatea de exerciţiu se vor expune
circumstanţele care adeveresc că aceasta face abuz de băuturi alcoolice sau consumă
droguri sau alte substanţe psihotrope, înrăutăţind starea materială a familiei sale.
(2) În cererea de declarare a incapacităţii persoanei se expun circumstanţele care adeveresc
că aceasta suferă de o tulburare psihică în urma căreia nu poate conştientiza ori dirija
acţiunile sale.

Articolul 304. Desemnarea avocatului

(1) Dacă, după pornirea procesului privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu
sau declararea incapacităţii ei, aceasta nu este asistată în judecată de avocat, pentru
apărarea intereselor ei în proces judecătorul solicită coordonatorului oficiului teritorial al
Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat,
care va dispune de împuternicirile unui reprezentant legal.
(2) În conformitate cu legislaţia privind asistenţa juridică garantată de stat, asistenţa
juridică în cazul consemnat la alin.(1) se acordă gratuit.

Articolul 305. Ordonarea expertizei de constatare a stării psihice

(1) În cazul în care există date suficiente prin care se constată tulburări psihice (persoana
este retardată, a suferit traumatisme care ar provoca tulburări psihice, se află în evidenţă la
medicul psihiatru, a urmat tratamente în spitalul de psihiatrie, în privinţa ei a fost
pronunţată o sentinţă de absolvire de răspundere penală şi de
internare forţată în spitalul de psihiatrie, există alte date ce confirmă o conduită
neadecvată), judecătorul, în pregătirea pricinii către dezbateri judiciare, ordonă efectuarea
unei expertize psihiatrice.
(2) Dacă persoana în a cărei privinţă este pornit un proces de declarare a incapacităţii de
exerciţiu se eschivează în mod vădit de la expertiză, instanţa poate pronunţa, în şedinţă de
judecată, cu participarea medicului psihiatru, o încheiere privind trimiterea forţată a
persoanei la expertiză psihiatrică.
(3) Încheierea instanţei privind trimiterea forţată la expertiză psihiatrică nu poate fi atacată
cu recurs.

Articolul 306. Examinarea cererii

(1) Examinarea în instanţă a cererii de limitare a persoanei în capacitatea de exerciţiu are
loc în prezenţa acesteia dacă sănătatea îi permite, a petiţionarului şi a reprezentantului
organului de tutelă şi curatelă.
(2) Examinarea cererii de declarare a incapacităţii de exerciţiu a persoanei are loc cu
participarea obligatorie a reprezentantului organului de tutelă şi curatelă şi a petiţionarului.
Problema citării persoanei se soluţionează în fiecare caz, în dependenţă de starea sănătăţii
ei.
(3) Petiţionarul este scutit de plata cheltuielilor aferente judecării pricinii privind limitarea
persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii ei.
(4) Dacă se constată că membrii ei de familie care au depus cerere de limitare a capacităţii
de exerciţiu sau de declarare a incapacităţii ei au acţionat cu rea-credinţă, instanţa îi va
obliga la plata tuturor cheltuielilor de judecată şi la reparaţia prejudiciului cauzat astfel.

Articolul 307. Hotărîrea judecătorească

(1) Instanţa judecătorească pronunţă o hotărîre de respingere a cererii în cazul în care
constată lipsa temeiurilor pentru limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau pentru
declararea incapacităţii ei.
(2) Hotărîrea judecătorească prin care persoana este limitată în capacitatea de exerciţiu
constituie un temei pentru ca organul de tutelă şi curatelă să-i numească un curator. În
hotărîre se va menţiona activităţile şi actele juridice în a căror efectuare persoana este
limitată în capacitatea de exerciţiu.
(3) Hotărîrea judecătorească prin care persoana este declarată incapabilă serveşte temei
pentru ca organul de tutelă şi curatelă să-i numească un tutore.

Articolul 308. Anularea limitării capacităţii de exerciţiu şi declararea capacităţii

(1) În cazul prevăzut la art.25 alin.(3) din Codul civil, instanţa judecătorească, la cererea
persoanei, a membrilor ei de familie sau a curatorului, a organului de tutelă şi curatelă, a
dispensarului de psihiatrie, intentează un proces şi pronunţă o hotărîre prin care anulează
limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu. În temeiul acestei hotărîri, curatela instituită
asupra persoanei se anulează.
(2) În cazul prevăzut la art.24 alin.(3) din Codul civil, instanţa, la cererea tutorelui, a
membrilor de familie a persoanei, a instituţiei de psihiatrie (psihoneurologie), a organului de
tutelă şi curatelă, a procurorului şi în baza raportului de expertiză psihiatrică legală,
porneşte un proces şi emite o hotărîre prin care declară capabilă persoana însănătoşită. În
temeiul acestei hotărîri, tutela instituită asupra persoanei se anulează.

Capitolul XXIX
ÎNCUVIINŢAREA SPITALIZĂRII FORŢATE
ŞI TRATAMENTULUI FORŢAT

Articolul 309. Depunerea cererii

(1) În cazul în care, conform legii, se admite spitalizarea forţată şi tratamentul forţat al
persoanei în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, cererea se depune de o instituţie medico-
sanitară la instanţa de la domiciliul persoanei sau de la locul ei de aflare.
(2) În cererea de spitalizare forţată şi tratament forţat se consemnează legitimitatea acestor
măsuri. La cerere se anexează avizul comisiei medicale a instituţiei medico-sanitare asupra
necesităţii spitalizării forţate şi tratamentului forţat.

Articolul 310. Examinarea cererii

(1) Instanţa judecătorească examinează, în 3 zile de la data depunerii, cererea de spitalizare
forţată şi tratament forţat.
(2) Participarea în şedinţă de judecată a persoanei a cărei spitalizare se solicită şi a
reprezentantului instituţiei medico-sanitare din a cărei iniţiativă a fost pornit procesul este
obligatorie.
(3) În cazul în care se eschivează de a se prezenta în judecată, persoana este adusă forţat în
temeiul unei încheieri judecătoreşti, care nu poate fi atacată cu recurs.
(4) Examinarea pricinii privind spitalizarea forţată şi tratamentul forţat al persoanei are loc
în absenţa ei dacă sănătatea nu-i permite să se prezinte în şedinţă de judecată.

Articolul 311. Hotărîrea judecătorească

(1) După ce examinează cererea în fond, instanţa judecătorească pronunţă o hotărîre
motivată prin care admite sau respinge cererea de spitalizare forţată şi tratament forţat.
(2) Hotărîrea prin care s-a admis cererea constituie temeiul spitalizării forţate şi
tratamentului forţat al persoanei pe parcursul termenului stabilit de lege.

Capitolul XXX
ÎNCUVIINŢAREA EXAMENULUI PSIHIATRIC SAU
SPITALIZĂRII ÎN STAŢIONARUL DE PSIHIATRIE

Articolul 312. Depunerea cererii

(1) Cererea de efectuare a examenului psihiatric fără liberul consimţămînt al persoanei sau
al reprezentantului ei legal se depune la instanţa judecătorească de la domiciliul acesteia.
(2) Cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt al persoanei
sau al reprezentantului ei legal se depune la instanţa de la locul de aflare a staţionarului de
psihiatrie în care este spitalizată persoana.
(3) Instanţa porneşte procesul privind încuviinţarea examenului psihiatric fără liberul
consimţămînt la cererea medicului psihiatru. Cererea de spitalizare în staţionarul de
psihiatrie fără liberul consimţămînt se depune în instanţă de către instituţia de psihiatrie în
care este spitalizată persoana.

Articolul 313. Cuprinsul cererii

(1) În cererea de efectuare a examenului psihiatric fără liberul consimţămînt al persoanei
sau al reprezentantului ei legal se expun circumstanţele care demonstrează necesitatea
efectuării examenului psihiatric. La cererea adresată instanţei judecătoreşti se anexează în
mod obligatoriu avizul scris al medicului psihiatru şi, după caz, alte materiale, inclusiv
demersul, adresat medicului psihiatru de rudele persoanei sau de orice medic, de factorii de
decizie ori de alte persoane, care confirmă necesitatea unui astfel de examen.
(2) În cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt al
persoanei sau al reprezentantului ei legal trebuie să se indice legitimitatea spitalizării şi
circumstanţele care demonstrează conduita neadecvată a acesteia. La cerere se anexează
avizul argumentat al comisiei de medici psihiatri, încheiat în modul stabilit, asupra
necesităţii persoanei de a se afla mai departe în staţionarul de psihiatrie.

Articolul 314. Termenul de depunere a cererii de spitalizare

(1) Cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt al persoanei
se depune în cel mai scurt timp posibil, dar nu mai tîrziu de 72 de ore din momentul
internării ei în staţionar.
(2) Judecătorul prelungeşte, printr-o încheiere, termenul de aflare a persoanei în staţionarul
de psihiatrie, luînd în considerare timpul necesar examinării cererii în judecată.

Articolul 315. Examinarea cererii

(1) Cererea de efectuare a examenului psihiatric sau de spitalizare în staţionarul de
psihiatrie fără liberul consimţămînt se examinează de judecător în decursul a 5 zile de la
data pornirii procesului.
(2) Instanţa judecătorească examinează cererea de efectuare a examenului psihiatric fără
liberul consimţămînt cu participarea medicului psihiatru care a depus cererea, a
reprezentantului legal al persoanei şi a altor persoane interesate. Persoana a cărei stare
psihică se cere constatată este în drept să participe la examinarea pricinii dacă medicul
psihiatru consideră că sănătatea îi permite.
(3) Cererea de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt se
examinează de instanţă în termen de 5 zile de la pornirea procesului. Şedinţa de judecată
are loc în localul instanţei judecătoreşti. Persoana spitalizată în staţionarul de psihiatrie fără
liberul ei consimţămînt este în drept să participe la soluţionarea pricinii dacă reprezentantul
instituţiei de psihiatrie constată că sănătatea îi permite.
(4) Examinarea cererii de spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt
are loc în şedinţă de judecată cu participarea obligatorie a reprezentantului staţionarului de
psihiatrie care solicită spitalizarea şi a reprezentantului legal al persoanei a cărei spitalizare
se cere.

Articolul 316. Desemnarea avocatului

(1) Dacă persoana a cărei spitalizare în staţionarul de psihiatrie se cere nu este
reprezentată în judecată de avocat, judecătorul solicită coordonatorului oficiului teritorial al
Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat
pentru a-i apăra interesele.
(2) În conformitate cu legislaţia privind asistenţa juridică garantată de stat, asistenţa
juridică în cazul consemnat la alin.(1) se acordă gratuit.

Articolul 317. Hotărîrea judecătorească

(1) După ce examinează în fond cererea de efectuare a examenului psihiatric sau de
spitalizare în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt, instanţa judecătorească
emite o hotărîre prin care admite sau respinge cererea.
(2) Hotărîrea judecătorească prin care se admite cererea de efectuare a examenului
psihiatric constituie temeiul efectuării examenului psihiatric fără liberul consimţămînt al
persoanei sau al reprezentantului ei legal. Hotărîrea judecătorească poate fi atacată în
modul stabilit de prezentul cod.
(3) Hotărîrea judecătorească prin care se admite cererea de spitalizare în staţionarul de
psihiatrie fără liberul consimţămînt al persoanei sau al reprezentantului ei legal constituie
temeiul spitalizării şi tratamentului persoanei în staţionarul de psihiatrie pe un termen
stabilit de lege. Hotărîrea judecătorească poate fi atacată în modul stabilit de prezentul cod.
(4) Dacă se constată că cel la a cărui insistenţă a fost pornit procesul privind încuviinţarea
examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt a
acţionat cu rea-credinţă, instanţa îl va obliga la plata tuturor cheltuielilor de judecată şi la
reparaţia prejudiciului cauzat astfel.

Articolul 318. Externarea înainte de termen. Prelungirea spitalizării

În baza avizului comisiei de medici psihiatri, încheiat în modul stabilit, instanţa
judecătorească de la locul de aflare a staţionarului de psihiatrie examinează cererea
administraţiei acestuia privind externarea înainte de termen sau prelungirea spitalizării.

Capitolul XXX1
APLICAREA MĂSURILOR DE PROTECŢIE ÎN CAZURILE DE VIOLENŢĂ ÎN FAMILIE

Articolul 3181. Depunerea cererii

(1) Cererea privind aplicarea măsurilor de protecţie se depune la instanţa judecătorească de
către victima violenţei în familie sau de reprezentantul ei legal, iar în cazul minorului – de
organul de tutelă şi curatelă. În caz de imposibilitate de depunere a cererii de către victimă,
la solicitarea ei, cererea poate fi depusă de către procuror, organul de asistenţă socială sau
poliţie.
(2) Cererea privind aplicarea măsurilor de protecţie se depune la instanţa judecătorească
competentă de la domiciliul sau locul de aflare a victimei sau a agresorului, de la locul unde
victima a solicitat asistenţă sau de la locul unde a avut loc actul de violenţă.
Articolul 3182. Cuprinsul cererii
În cererea privind aplicarea măsurilor de protecţie se indică circumstanţele actului de
violenţă, intensitatea, durata, consecinţele suportate şi alte circumstanţe care indică
necesitatea aplicării măsurilor de protecţie.

Articolul 3183. Examinarea cererii

(1) După primirea cererii, instanţa de judecată contactează imediat poliţia de sector de la
locul aflării agresorului şi solicită informarea acestuia despre procedura iniţiată.
(2) Instanţa poate solicita organului de asistenţă socială sau poliţiei, după caz, prezentarea
unui raport de caracterizare a familiei vizate şi a agresorului. Instanţa poate solicita şi alte
acte necesare pentru examinarea cererii.
(3) Neprezentarea agresorului la şedinţa de judecată nu împiedică instanţa să examineze
cererea.

Articolul 3184. Emiterea ordonanţei de protecţie

(1) Instanţa de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii privind aplicarea
măsurilor de protecţie, o încheiere prin care admite sau respinge cererea.
(2) În cazul admiterii cererii, instanţa emite o ordonanţă de protecţie prin care aplică
agresorului una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei,
fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;
b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanţă ce ar asigura securitatea
victimei;
c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;
d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;
e) obligarea, pînă la soluţionarea cazului, de a contribui la întreţinerea copiilor pe care îi are
în comun cu victima;
f) obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate prin actele sale de violenţă, inclusiv
cheltuielile medicale şi cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;
g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
h) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
i) interzicerea de a păstra şi purta armă.
(3) Măsurile de protecţie se aplică pe un termen de pînă la 3 luni.
(4) Instanţa remite de îndată ordonanţa de protecţie poliţiei şi organului de asistenţă socială
spre executare imediată.
(5) Ordonanţa privind măsurile de protecţie prevăzute la alin. (2) lit. e) şi f) se remite spre
executare imediată executorului judecătoresc în a cărui competenţă teritorială, stabilită de
camera teritorială a executorilor judecătoreşti, se află domiciliul agresorului.

Articolul 3185. Prelungirea şi revocarea ordonanţei de protecţie

(1) Termenul măsurilor de protecţie poate fi prelungit de instanţa de judecată la cererea
repetată ca urmare a comiterii faptelor de violenţă în familie sau ca rezultat al nerespectării
condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie.
(2) La cererea întemeiată a victimei, instanţa de judecată poate revoca măsurile de protecţie
aplicate, asigurîndu-se că voinţa victimei este liber exprimată şi nu a fost supusă presiunilor
din partea agresorului.

Articolul 3186. Contestarea încheierii privind admiterea sau respingerea cererii de

aplicare a măsurilor de protecţie şi contestarea încheierii privind aplicarea
ordonanţei de protecţie

(1) Încheierea privind admiterea sau respingerea cererii de aplicare a măsurilor de protecţie
şi încheierea privind aplicarea ordonanţei de protecţie pot fi atacate cu recurs conform
prezentului cod.
(2) Contestarea încheierii privind aplicarea ordonanţei de protecţie nu suspendă executarea
măsurilor aplicate.

Capitolul XXXI
RESTABILIREA ÎN DREPTURILE CE IZVORĂSC DIN TITLURILE
 DE VALOARE LA PURTĂTOR ŞI DIN TITLURILE DE VALOARE
LA ORDIN PIERDUTE (PROCEDURA DE CHEMARE)

Articolul 319. Depunerea cererii

(1) Persoana care a pierdut un titlu de valoare la purtător sau un titlu de valoare la ordin (în
continuare - document) poate cere, în cazurile prevăzute de lege, instanţei judecătoreşti să
declare nul documentul pierdut şi restabilirea în drepturi asupra lui. Restabilirea în
drepturile ce izvorăsc din document poate fi efectuată şi în cazurile în care acesta şi-a
pierdut solvabilitatea (capacitatea de plată) din cauza păstrării neglijente sau din alte
motive.
(2) Cererea de declarare a nulităţii documentului pierdut se depune la instanţa
judecătorească de la sediul instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul.

Articolul 320. Cuprinsul cererii

În cererea de declarare a nulităţii documentului pierdut se indică:
a) semnele distinctive ale documentului pierdut şi denumirea instituţiei (persoanei) care l-a
eliberat;
b) circumstanţele pierderii;
c) solicitarea adresată instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul pierdut de a nu
efectua în baza lui plăţi sau livrări şi de a confirma că nu s-au făcut astfel de operaţiuni.

Articolul [Link] judecătorului după primirea cererii

(1) După primirea cererii de declarare a nulităţii documentului pierdut, judecătorul emite o
încheiere prin care interzice instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul pierdut să
efectueze în baza lui plăţi sau livrări, iar copia de pe încheiere o trimite instituţiei
(persoanei) care a eliberat documentul, deţinătorului de registru şi registratorului.
(2) Judecătorul emite şi o încheiere privind publicarea în ziarul local, din contul
petiţionarului, a unei înştiinţări de chemare în judecată a deţinătorului documentului. În
înştiinţare se indică:
a) instanţa judecătorească la care s-a depus cererea de declarare a nulităţii documentului
pierdut;
b) date despre persoana care a depus cererea şi domiciliul ei;
c) denumirea şi semnele distinctive ale documentului;
d) propunerea adresată deţinătorului documentului a cărui pierdere este declarată ca, în
termen de 3 luni de la data publicării înştiinţării, să depună în instanţă o cerere în care să-şi
revendice drepturile asupra documentului.
(3) Refuzul instanţei de a emite o încheiere privind publicarea înştiinţării consemnate în
prezentul articol poate fi atacat cu recurs.

Articolul 322. Cererea deţinătorului de document

Deţinătorul de document a cărui pierdere a fost declarată în judecată este obligat să
depună, pînă la expirarea a 3 luni de la data publicării înştiinţării, în instanţa care a
pronunţat încheierea, o cerere în care să-şi formuleze drepturile asupra documentului şi să-l
prezinte în judecată în original.

Articolul 323. Acţiunile judecătorului după primirea cererii deţinătorului de

document
(1) Dacă deţinătorul depune cererea în instanţă pînă la expirarea a 3 luni de la data
publicării înştiinţării, judecătorul scoate de pe rol cererea persoanei care a pierdut
documentul şi stabileşte un termen de cel mult 2 luni în care instituţia (persoana) care a
eliberat documentul nu poate efectua plăţi şi livrări în baza lui.
(2) Judecătorul explică petiţionarului dreptul lui de a intenta în judecată împotriva
deţinătorului de document o acţiune de revendicare a documentului, precum şi deţinătorului
referitor la dreptul lui de a cere repararea, din contul petiţionarului,a prejudiciului cauzat
prin interdicţia impusă de judecată de a nu se efectua plăţi şi livrări în temeiul
documentului litigios.
(3) Încheierile judecătoreşti emise în conformitate cu prezentul articol pot fi atacate cu
recurs.

Articolul 324. Examinarea cererii

(1) Dacă, în termen de 3 luni de la data publicării înştiinţării, deţinătorul de document nu
depune în judecată cererea specificată la art.322, instanţa va judeca pricina de declarare a
nulităţii documentului pierdut.
(2) Cererea de declarare a nulităţii documentului pierdut se examinează cu participarea
petiţionarului şi a reprezentantului instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul
pierdut.

Articolul 325. Hotărîrea judecătorească

(1) În caz de admitere a cererii petiţionarului, instanţa judecătorească emite o hotărîre prin
care declară nul documentul pierdut. Hotărîrea constituie temeiul efectuării plăţilor
petiţionarului sau al eliberării unui nou document în locul celui declarat nul.
(2) În caz de admitere a cererii petiţionarului privind restabilirea în dreptul asupra
documentului care şi-a pierdut solvabilitatea, instanţa pronunţă o încheiere de eliberare a
unui alt document.

Articolul 326. Dreptul deţinătorului de document de a înainta o acţiune în legătură

cu dobîndirea unui bun fără justă cauză
Deţinătorul care, din anumite motive, nu a declarat instanţei în termen dreptul său asupra
documentului poate înainta împotriva persoanei căreia i s-a declarat dreptul de a primi un
nou document în locul celui pierdut o acţiune privind dobîndirea bunului fără justă cauză.

Capitolul XXXII
DECLARAREA FĂRĂ STĂPÎN A UNUI BUN MOBIL ŞI DECLARAREA
DREPTULUI DE PROPRIETATE MUNICIPALĂ ASUPRA UNUI
BUN IMOBIL FĂRĂ STĂPÎN

Articolul 327. Depunerea cererii

(1) Cererea de declarare fără stăpîn a unui bun mobil se depune, de persoana care a intrat
în posesiunea bunului, la instanţa judecătorească de la domiciliul ori sediul acesteia.
(2) Cererea de declarare a dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără
stăpîn se depune, de organul de administrare a proprietăţii municipale, la instanţa
judecătorească de la locul de aflare a bunului.
(3) Judecătorul refuză să primească cererea de declarare a dreptului de proprietate
municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn, iar instanţa scoate cererea de pe rol dacă
organul împuternicit să administreze proprietatea municipală se adresează în judecată
înainte de expirarea termenului stabilit de lege, care curge de la data cînd imobilul a fost
luat la evidenţă de către organul de stat care efectuează înregistrarea dreptului asupra
bunurilor imobiliare.

Articolul 328. Cuprinsul cererii

(1) În cererea de declarare fără stăpîn a unui bun mobil se indică bunul care urmează a fi
declarat fără stăpîn, particularităţile distinctive, probele care atestă că proprietarul a
părăsit bunul fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui, probele care
confirmă că petiţionarul a intrat în posesiunea bunului.
(2) În cererea, depusă de organul de administrare a patrimoniului municipal, de declarare a
dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn se indică bunul care
urmează a fi declarat fără stăpîn, timpul şi persoana care l-a luat la evidenţă, probele care
atestă că proprietarul a părăsit bunul fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra
lui.

Articolul 329. Examinarea cererii

Cererea de declarare fără stăpîn a unui bun mobil sau de declarare a dreptului de
proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn se examinează de instanţa
judecătorească cu participarea petiţionarului şi a altor persoane interesate.

Articolul 330. Hotărîrea judecătorească

(1) Instanţa judecătorească, după ce constată că bunul mobil nu are proprietar sau că a fost
părăsit de acesta fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui, pronunţă o
hotărîre prin care declară fără stăpîn bunul mobil şi îl transmite în proprietate persoanei
care a intrat în posesiunea lui.
(2) Instanţa judecătorească, după ce constată că bunul imobil nu are proprietar sau că a fost
părăsit de acesta fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui şi că bunul a fost
luat la evidenţă în modul stabilit de lege, pronunţă o hotărîre prin care îl declară fără stăpîn
şi declară dreptul de proprietate municipală asupra lui.

Capitolul XXXIII
CONSTATAREA INEXACTITĂŢII ÎNSCRISURILOR
ÎN REGISTRELE DE STARE CIVILĂ

Articolul 331. Depunerea cererii

(1) Instanţa judecătorească examinează pricinile privind constatarea inexactităţii înscrierilor
în registrele de stare civilă conform prevederilor prezentului capitol dacă, în lipsa unui
litigiu de drept, organele de stare civilă refuză să corecteze sau să modifice înscrierile din
registrele de stare civilă.
(2) Cererea de constatare a inexactităţii înscrierilor din registrul de stare civilă se depune la
instanţa judecătorească de la domiciliul petiţionarului sau de la sediul organului de stare
civilă.

Articolul 332. Cuprinsul cererii

(1) În cererea de constatare a inexactităţii înscrierilor din registrul de stare civilă se indică
datele referitoare la inexactitate, la corectările sau modificările solicitate de petiţionar,
organul de stare civilă care a refuzat corectarea sau modificarea înscrierilor.
(2) La cererea de constatare a inexactităţii înscrierilor din registrul de stare civilă se
anexează copia de pe certificatul respectiv, încheierea organului de stare civilă asupra
refuzului de corectare sau modificare a înscrierilor şi alte documente care se referă la
această problemă.

Articolul 333. Examinarea cererii

Instanţa judecătorească examinează cererea de constatare a inexactităţii înscrierilor din
registrul de stare civilă cu citarea petiţionarului şi altor persoane interesate.

Articolul 334. Hotărîrea judecătorească

Hotărîrea judecătorească prin care se constată inexactitatea înscrierilor din registrul de
stare civilă constituie temeiul corectării şi modificării înscrierilor de către organul de stare
civilă.

Capitolul XXXIV
RECONSTITUIREA PROCEDURII JUDICIARE PIERDUTE
(PROCEDURA DE RECONSTITUIRE)

Articolul 335. Reconstituirea procedurii judiciare pierdute

(1) Reconstituirea procedurii judiciare în pricinile civile (reconstituirea actelor de procedură
judiciară sau de executare a hotărîrii) pierdute total sau parţial care s-a încheiat cu
pronunţarea hotărîrii ori cu încetarea procesului se efectuează de către instanţa
judecătorească în modul stabilit în prezentul capitol.
(2) Prevederile prezentului capitol nu se aplică la reconstituirea procedurii judiciare
pierdute pînă la soluţionarea pricinii în fond sau pînă la încetarea procesului. În astfel de
cazuri, persoana interesată este în drept să intenteze o nouă acţiune conform regulilor
generale, fapt care se va menţiona în încheierea judecătorească privind pornirea procesului.

Articolul 336. Depunerea cererii

(1) Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute se depune de către participanţii
la proces la instanţa care a soluţionat pricina în fond printr-o hotărîre sau care a pronunţat
o încheiere de încetare a procesului.
(2) Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute care conţinea actele de
executare a hotărîrii se depune la instanţa locului de executare a hotărîrii.

Articolul 337. Cuprinsul cererii

(1) În cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute se indică procedura a cărei
reconstituire o solicită petiţionarul, modul de soluţionare a pricinii în fond printr-o hotărîre
sau printr-o încheiere de încetare a procesului, calitatea procesuală a petiţionarului,
prezenţa altor participanţi, calitatea lor procesuală, domiciliul sau locul lor de aflare,
circumstanţele, cunoscute petiţionarului, de dispariţie a procedurii judiciare, locul de aflare
a copiilor de pe documentele procedurii pierdute, deţinătorii acestor copii, documentele a
căror reconstituire o solicită petiţionarul, scopul reconstituirii lor, alte date.
(2) La cerere se anexează documentele care se referă la proces şi care s-au păstrat sau
copiile de pe ele, chiar dacă nu sînt autentificate în modul stabilit.

Articolul 338. Cheltuielile de judecată

(1) Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute nu se impune cu taxă de stat, iar
cheltuielile suportate de instanţă se trec în contul statului.
(2) Dacă cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute s-a făcut cu rea-credinţă,
petiţionarul este obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Articolul 339. Efectele nerespectării cerinţelor faţă de cuprinsul cererii

(1) Dacă petiţionarul nu a menţionat scopul adresării în judecată privind reconstituirea
procedurii judiciare pierdute, instanţa judecătorească nu dă curs cererii, acordîndu-i un
termen rezonabil pentru a indica scopul adresării în judecată.
(2) Dacă scopul adresării în judecată indicat de petiţionar nu favorizează apărarea
drepturilor sau intereselor lui legitime, instanţa refuză să pornească procesul de
reconstituire a procedurii judiciare pierdute sau, printr-o încheiere motivată, scoate cererea
de pe rol dacă procesul a fost pornit.
(3) Instanţa refuză, printr-o încheiere motivată, să pornească procesul de reconstituire a
procedurii judiciare pierdute care conţine acte de executare dacă poate fi eliberat un
duplicat al titlului executoriu sau un alt act vizînd procedura executorie.

Articolul 340. Acţiunile judecătorului după primirea cererii

(1) În faza de pregătire a pricinii către dezbateri judiciare, judecătorul constată persoanele
care au participat la efectuarea actelor de procedură sau au fost citate în calitate de martor.
În caz de necesitate, constată şi persoanele care au făcut parte din completul de judecată la
examinarea pricinii sau la redactarea actului de procedură pierdut ori care au participat la
executarea hotărîrii judecătoreşti.
(2) La cererea petiţionarului sau din oficiu, instanţa reclamă participanţilor la procesul în
procedura judiciară pierdută documentele care s-au păstrat, documentele care au fost
eliberate persoanelor fizice şi organizaţiilor pînă la pierderea procedurii, copiile de pe ele,
alte certificate şi documente importante pentru soluţionarea pricinii, ordonă grefierului să
efectueze extrase din registrele instanţei cu informaţii despre actele de procedură judiciară
pierdută sau actele de procedură în executare a hotărîrii pierdută.
(3) Pentru reconstituirea procedurii judiciare pierdute, instanţa poate dispune publicarea,
din contul petiţionarului, într-un ziar mai răspîndit, a solicitării, adresate deţinătorilor de
documente ale procedurii pierdute sau de copii de pe ele, de a le prezenta în instanţă.

Articolul 341. Examinarea cererii

(1) Cererea de reconstituire a procedurii judiciare pierdute care conţine acte de procedură
judiciară se examinează cu participarea petiţionarului şi a altor persoane interesate.
(2) Procedura judiciară pierdută privind actele de executare a hotărîrii se reconstituie şi în
cazul în care hotărîrea a fost executată. Actul de executare a hotărîrii
judecătoreşti se reconstituie printr-o hotărîre judecătorească, cu menţinerea acţiunilor
efectuate, indicate în actele de executare.

Articolul 342. Încetarea procedurii de reconstituire a procedurii judiciare pierdute

(1) Dacă materialele adunate nu sînt suficiente pentru reconstituirea hotărîrii procedurii
judiciare pierdute, instanţa judecătorească, printr-o încheiere, dispune încetarea procesului
de reconstituire a procedurii judiciare pierdute şi lămureşte participanţilor la proces că au
dreptul de a depune în judecată o nouă acţiune conform regulilor generale. Încheierea de
încetare a procesului nu poate fi atacată cu recurs.
(2) Examinarea cererii de reconstituire a hotărîrii judecătoreşti a procedurii judiciare
pierdute nu se limitează cu termenul ei de păstrare. Dacă cererea de reconstituire a
procedurii judiciare pierdute are ca scop executarea ei, însă adresarea în judecată a avut loc
după ce termenul de prezentare spre executare a titlului executor a expirat şi instanţa
refuză repunerea în termen, procedura de reconstituire încetează.

Articolul 343. Hotărîrea judecătorească de reconstituire a procedurii judiciare

pierdute
(1) Hotărîrea judecătorească de reconstituire a procedurii judiciare pierdute sau încheierea
de încetare a procesului, dacă au fost pronunţate în pricina respectivă, se reconstituie în
mod obligatoriu, cu excepţia cazurilor indicate la art. 342.
(2) În hotărîrea judecătorească de reconstituire a hotărîrii judiciare pierdute sau a încheierii
de încetare a procesului se menţionează datele prezentate instanţei şi examinate în şedinţă
de judecată cu participarea tuturor participanţilor la procesul în procedura pierdută în a
căror bază instanţa consideră constatat cuprinsul hotărîrii care se reconstituie.
(3) În motivul hotărîrii de reconstituire a procedurii judiciare pierdute se menţionează
concluziile instanţei asupra circumstanţelor, probelor pe care le-a examinat şi asupra
actelor procedurale efectuate în legătură cu procedura pierdută.
(4) Actele judiciare emise în vederea reconstituirii procedurii judiciare pierdute pot fi
atacate cu recurs.

Capitolul XXXIV¹
SISTAREA TEMPORARĂ A VALABILITĂŢII ŞI RETRAGEREA
LICENŢELOR/AUTORIZAŢIILOR CE VIZEAZĂ ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR

Articolul 343¹. Depunerea cererii

(1) Autorităţile administraţiei publice şi instituţiile abilitate prin lege cu funcţii de
reglementare şi de control (în continuare – autorităţile competente) pot cere, în cazurile
prevăzute de lege, sistarea temporară a valabilităţii sau, după caz, retragerea
licenţelor/autorizaţiilor ce vizează activitatea de întreprinzător, fapt ce are ca efect
imposibilitatea continuării acestei activităţi la nivel de întreprindere sau de unitate
funcţională autorizată a acesteia.
(2) În cazurile în care sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea, în conformitate cu
prevederile legii, a licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător a fost dispusă
de autoritatea competentă, aceasta este obligată, în decurs de 3 zile lucrătoare, să se
adreseze cu o cerere în instanţa de judecată privind sistarea temporară a valabilităţii sau
retragerea licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător.

Articolul 343². Cuprinsul cererii

(1) În cererea de sistare temporară a valabilităţii licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea
de întreprinzător se vor indica probele ce atestă încălcarea de către întreprinzător a
condiţiilor de desfăşurare a activităţii prevăzute de lege, probele ce atestă că
întreprinzătorului i-au fost notificate toate încălcările constatate, modul de remediere a
deficienţelor identificate şi că întreprinzătorul nu a remediat în termenul stabilit aceste
deficienţe, precum şi probele ce atestă existenţa altor fapte care, în conformitate cu
prevederile legii, servesc drept temei pentru sistarea valabilităţii licenţei/autorizaţiei ce
vizează activitatea de întreprinzător.
(2) În cererea de retragere a licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător se
vor indica probele ce atestă existenţa faptelor care, în conformitate cu prevederile legii,
servesc drept temei pentru retragerea licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de
întreprinzător.
Articolul 343³. Examinarea cererii
Cererea de sistare temporară a valabilităţii sau de retragere a licenţei/autorizaţiei ce
vizează activitatea de întreprinzător se examinează în instanţa de judecată cu participarea
întreprinzătorului, a reprezentantului sau avocatului său, a reprezentantului autorităţii
competente şi a altor persoane interesate.

Articolul 3434. Hotărîrea judecătorească

Instanţa de judecată examinează cererea de sistare temporară a valabilităţii sau de
retragere a licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător în termen de 5 zile
lucrătoare de la data depunerii acesteia. După ce examinează cererea în fond, instanţa de
judecată emite o hotărîre prin care o admite sau o respinge.

Articolul 3435. Anularea sistării temporare a valabilităţii licenţei/autorizaţiei ce

vizează activitatea de întreprinzător
După remedierea circumstanţelor care au dus la sistarea temporară a valabilităţii
licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător, instanţa de judecată care a emis
hotărîrea corespunzătoare, la cererea întreprinzătorului sau a autorităţii competente,
intentează un proces şi, în termen de 5 zile lucrătoare, pronunţă o hotărîre prin care
anulează sistarea temporară a valabilităţii licenţei/autorizaţiei respective. În temeiul acestei
hotărîri, autoritatea competentă emite decizia privind reluarea activităţii de întreprinzător.

D. PROCEDURA ÎN ORDONANŢĂ (PROCEDURA SIMPLIFICATĂ)

Capitolul XXXV
PROCEDURA ÎN ORDONANŢĂ (PROCEDURA SIMPLIFICATĂ)

Articolul 344. Ordonanţa judecătorească

(1) Ordonanţa judecătorească este o dispoziţie dată unipersonal de judecător, în baza
materialelor prezentate de creditor, privind încasarea de sume băneşti sau revendicarea de
bunuri de la debitor în pretenţiile specificate la art.345.
(2) Ordonanţa judecătorească reprezintă un act executoriu care se îndeplineşte în modul
stabilit pentru executarea actelor judecătoreşti.

Articolul 345. Pretenţiile în al căror temei se emite ordonanţă judecătorească

Se emite ordonanţă judecătorească în cazul în care pretenţia:
a) derivă dintr-un act juridic autentificat notarial;
b) rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu dispune altfel;
c) este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea
acceptului, autentificat notarial;
d) ţine de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor care nu necesită stabilirea
paternităţii, contestarea paternităţii (maternităţii) sau atragerea în proces a unor alte
persoane interesate;
e) urmăreşte perceperea salariului sau unor alte drepturi calculate, dar neplătite
salariatului;
f) este înaintată de organul de poliţie, de organul fiscal sau de executorul judecătoresc
privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lui sau
copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de
păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din
locuinţă;
g) rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri;
h) rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă;
i) decurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă de Fondul Social;
j) rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea socială de stat;
k) urmăreşte exercitarea dreptului de gaj;
l) rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primelor de asigurare
obligatorie de asistenţă medicală.
m) rezultă din prevederile art. 99 alin. (4) din Codul de executare.

Articolul 346. Depunerea cererii şi plata taxei de stat

(1) Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se depune în instanţă potrivit regulilor
de competenţă jurisdicţională stabilite la [Link].
(2) Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se impune cu taxă de stat în proporţie de
50 la sută din taxa stabilită pentru cererea de chemare în judecată în acţiune civilă.
(3) În cazul în care cererea creditorului nu este acceptată, taxa de stat i se restituie.
(4) În caz de anulare a ordonanţei judecătoreşti, taxa de stat plătită de creditor nu se
restituie.

Articolul 347. Cuprinsul cererii

(1) Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se depune în scris. În ea se indică:
a) instanţa în care se depune cererea;
b) numele sau denumirea creditorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;
c) numele sau denumirea debitorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;
d) pretenţia creditorului şi circumstanţele pe care se întemeiază;
e) documentele ce confirmă temeinicia pretenţiei;
f) documentele anexate.
(2) În cadrul revendicării unui bun, în cerere se indică valoarea acestuia.
(3) La depunerea cererii, creditorul prezintă probe privind respectarea procedurii prealabile
sesizării instanţei.
(4) Cererea se semnează de creditor sau de reprezentantul lui. Dacă se depune de către
reprezentant, la cerere se anexează documentul care atestă împuternicirile acestuia,
autentificat în modul stabilit de lege.

Articolul 348. Refuzul de a primi cererea

(1) Judecătorul refuză să primească cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti din
motivele consemnate la art.169 şi 170.
(2) Judecătorul refuză să primească cererea şi dacă:
a) pretenţia nu rezultă din art.345;
b) debitorul este în afara jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova;
c) nu sînt prezentate documentele care confirmă pretenţia creditorului;
d) din cerere şi din alte documente prezentate se constată existenţa unui litigiu de drept
care nu poate fi soluţionat în temeiul documentelor depuse;
e) nu s-a respectat procedura prealabilă cerută de lege pentru sesizarea instanţei
judecătoreşti.
(3) În cazul refuzului de a primi cererea, judecătorul emite, în termen de 5 zile de la
depunerea ei în judecată, o încheiere, care nu poate fi atacată cu recurs.
(4) Refuzul de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti nu împiedică
creditorul să înainteze pretenţiile sale în procedură de examinare a acţiunii civile. În acest
caz, taxa de stat plătită de creditor se trece în contul taxei de înaintare a acţiunii civile.

Articolul 349. Lichidarea neajunsurilor din cerere

(1) Dacă cererea nu corespunde prevederilor art.347 ori nu s-a plătit taxă de stat,
judecătorul nu dă curs cererii şi, printr-o încheiere, stabileşte un termen de lichidare a
neajunsurilor din cerere sau de plată a taxei de stat.
(2) Dacă, în conformitate cu indicaţiile judecătorului şi în termenul stabilit, creditorul
îndeplineşte cerinţele enumerate la art.347 şi plăteşte taxă de stat, cererea este considerată
depusă în ziua prezentării iniţiale în judecată. În caz contrar, judecătorul emite o încheiere
de restituire a cererii, care poate fi atacată cu recurs.

Articolul 350. Examinarea cererii

(1) Ordonanţa judecătorească se pronunţă de judecător după examinarea pricinii în fond,
fără citarea părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri judiciare şi fără întocmire de proces-
verbal.
(2) Ordonanţa judecătorească se eliberează în termen de 5 zile de la data depunerii cererii
în judecată.

Articolul 351. Cuprinsul ordonanţei judecătoreşti

(1) În ordonanţa judecătorească se indică:
a) numărul dosarului şi data eliberării ordonanţei;
b) instanţa, numele judecătorului care a eliberat ordonanţa;
c) numele sau denumirea creditorului, domiciliul sau sediul, datele lor bancare;
d) numele sau denumirea debitorului, domiciliul sau sediul, datele lor bancare;
e) legea în al cărei temei este admisă pretenţia creditorului;
f) suma ce urmează a fi încasată sau bunul ce urmează a fi revendicat, valoarea lui;
g) despăgubirile şi penalităţile care sînt solicitate de creditor şi care urmează să fie încasate
în temeiul legii sau al contractului;
h) taxa de stat plătită de debitor în favoarea creditorului sau a statului
i) termenul şi modul de contestare a ordonanţei judecătoreşti.
(2) În ordonanţa de încasare a pensiei de întreţinere a copilului minor, în afară de datele
menţionate la alin.(1) lit.a), b), c), d), e) şi h), se indică locul şi data naşterii debitorului,
locul lui de muncă, domiciliul, numele şi data naşterii fiecărui copil pentru care se încasează
pensie de întreţinere, sumele ce urmează a fi încasate lunar şi termenul lor de încasare.
(3) Ordonanţa judecătorească se scrie pe blanchetă şi se semnează de emitent.

Articolul 352. Expedierea către debitor a copiei de pe ordonanţa judecătorească

(1) După eliberarea ordonanţei, judecătorul trimite debitorului, cel tîrziu a doua zi, copia de
pe ordonanţă printr-o scrisoare recomandată cu recipisă.
(2) În decursul a 10 zile de la primirea copiei de pe ordonanţă, debitorul este în drept să
înainteze, prin intermediul oricăror mijloace de comunicare ce asigură veridicitatea
obiecţiilor şi primirea lor la timp, în instanţa care a eliberat ordonanţa, obiecţiile sale
motivate împotriva pretenţiilor admise, anexînd probele ce le confirmă.
(3) În cazul depunerii obiecţiilor peste termenul stabilit de lege, judecătorul este în drept, la
cererea debitorului, să suspende executarea ordonanţei pînă la examinarea obiecţiilor, cu
excepţia cazurilor în care legea interzice suspendarea, soluţionînd concomitent chestiunea
de restabilire a termenului pentru depunerea lor în condiţiile art.116.
(4) Instanţa care a emis ordonanţa examinează obiecţiile debitorului fără citarea părţilor,
fără a încheia proces-verbal şi se limitează la admisibilitatea obiecţiilor din punct de vedere
al temeiniciei şi veridicităţii.

Articolul 353. Anularea ordonanţei judecătoreşti

(1) În termen de 5 zile de la data depunerii obiecţiilor, instanţa care a emis ordonanţa
dispune, prin încheiere care nu se supune nici unei căi de atac, admiterea obiecţiilor
debitorului şi anularea ordonanţei sau dispune, prin încheiere, respingerea obiecţiilor.
(2) În încheierea de anulare a ordonanţei, judecătorul lămureşte că pretenţia creditorului
poate fi înaintată debitorului în procedură de examinare a acţiunii civile. Copia de pe
încheierea de anulare a ordonanţei judecătoreşti se expediază părţilor în cel mult 3 zile de
la data pronunţării încheierii.
(3) În cazul anulării ordonanţei deja executate sau executate parţial şi neadresării
creditorului cu acţiune în procedura generală, debitorul nu este lipsit de dreptul de a se
adresa cu cerere potrivit art.159 din Codul de executare al Republicii Moldova.
(4) În cazul în care obiecţiile nu se referă la fondul cauzei, judecătorul va emite o încheiere
despre refuzul de anulare a ordonanţei. Încheierea respectivă poate fi atacată cu recurs în
termen de 10 zile.

Articolul 354. Eliberarea ordonanţei judecătoreşti creditorului

(1) Dacă, în termenul stabilit la art.352, instanţa judecătorească nu primeşte din partea
debitorului obiecţii motivate sau dacă debitorul este de acord cu pretenţiile creditorului,
judecătorul eliberează creditorului un al doilea exemplar de ordonanţă judecătorească,
certificîndu-l cu sigiliul instanţei, pentru a fi prezentată spre executare.
(2) La solicitarea creditorului, ordonanţa judecătorească poate fi expediată de judecător
executorului judecătoresc desemnat de creditor.
(3) În cazul încasării la bugetul de stat a taxei de stat de la debitor în temeiul ordonanţei
judecătoreşti, instanţa eliberează un titlu executoriu, care se certifică cu sigiliul instanţei şi
se expediază executorului judecătoresc în a cărui competenţă teritorială, stabilită de camera
teritorială a executorilor judecătoreşti, se află domiciliul sau sediul debitorului.
(4) Ordonanţa judecătorească se păstrează în original în procedura judecăţii.

E. PROCEDURA DE DECLARARE A INSOLVABILITĂŢII

Capitolul XXXVI
PROCEDURA DE DECLARARE A INSOLVABILITĂŢII

Articolul 355. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti în pricinile de

declarare a insolvabilităţii
Cererea de declarare a insolvabilităţii se depune la curtea de apel de drept comun
competentă în conformitate cu prevederile prezentului cod şi ale altor legi.

Articolul 356. Examinarea cererii

Cererea de declarare a insolvabilităţii se judecă în instanţă conform normelor generale din
prezentul cod, cu excepţiile şi completările stabilite de legislaţia insolvabilităţii.

TITLUL III
CĂILE DE ATAC AL HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI
Capitolul XXXVII
 APELUL

Articolul 357. Obiectul apelului

Hotărîrile susceptibile de apel pot fi atacate, pînă a rămîne definitive, în instanţă de apel
care, în baza materialelor din dosar şi a celor prezentate suplimentar, verifică
corectitudinea constatării circumstanţelor de fapt ale pricinii, a aplicării şi interpretării
normelor de drept material, precum şi respectarea normelor de drept procedural, la
judecarea pricinii în primă instanţă.

Articolul 358. Hotărîrile care pot fi atacate cu apel şi instanţele competente să

judece cererile de apel
(1) Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de judecătorii pot fi atacate cu apel la curţile de
apel de drept comun.
(2) Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de Judecătoria Comercială de Circumscripţie pot
fi atacate cu apel la Curtea de Apel Chişinău.
(3) Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile pronunţate în primă instanţă de judecătoriile de drept
comun în litigii care rezultă din raporturile de contencios administrativ, hotărîrile
pronunţate în primă instanţă de judecătoriile de drept comun în pricinile care apar în
legătură cu încălcarea dreptului la executarea în termen rezonabil a documentelor
executorii şi cu repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare, precum şi alte hotărîri
prevăzute de lege.
(4) Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel de
drept comun şi de Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curţii Supreme
de Justiţie.
(5) Hotărîrile pronunţate în primă instanţă după reexaminarea pricinii pot fi atacate cu apel
după reguli generale.

Articolul 359. Atacarea încheierilor emise în primă instanţă

(1) Încheierile emise în primă instanţă nu pot fi atacate cu apel decît o dată cu hotărîrea, cu
excepţia încheierilor care pot fi atacate cu recurs, separat de hotărîre, în cazurile
specificate la art.423.
(2) Apelul declarat împotriva hotărîrii se consideră declarat şi împotriva încheierilor date în
pricina respectivă, chiar dacă au fost emise după pronunţarea hotărîrii şi dacă atacarea
încheierii nu se menţionează în cererea de apel.

Articolul 360. Persoanele în drept să declare apel

(1) Sînt în drept să declare apel:
a) părţile şi alţi participanţi la proces;
b) reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în modul stabilit de lege;
c) martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul cu privire la compensarea
cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.
(2) Persoana interesată care a renunţat expres la apel în privinţa unei hotărîri nu mai are
dreptul să declare apel.

Articolul 361. Alăturarea la apel

(1) Coparticipanţii (coreclamanţii, copîrîţii) şi intervenienţii care participă în proces din
partea apelantului se pot alătura la apel, dacă pretenţiile lor coincid cu pretenţiile
apelantului, prezentînd o cerere scrisă. Pentru cererea de alăturare la apel nu se plăteşte
taxă de stat.
(2) În cazul în care pretenţiile apelantului nu coincid cu pretenţiile alăturatului, acesta din
urmă este în drept să depună apel după regulile generale, plătind taxă de stat.
(3) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau cererii de apel nu i se dă curs, sau cererea
a fost restituită, sau există alte motive care exclud soluţionarea fondului, alăturarea la apel
prevăzută la alin.(1) produce efecte juridice în cazul în care a avut loc în interiorul
termenului de apel şi persoana alăturată a plătit taxă de stat.

Articolul 362. Termenul de declarare a apelului

(1) Termenul de declarare a apelului este de 20 de zile de la data comunicării hotărîrii
motivate, dacă legea organică nu dispune altfel, chiar dacă apelul a fost depus anterior.
Termenul de apel curge şi în cazul comunicării concomitente a hotărîrii şi a somaţiei de
executare.
(2) Termenul de apel se întrerupe prin decesul participantului la proces care avea interes să
facă apel sau prin decesul mandatarului căruia i se comunicase hotărîrea. În astfel de
cazuri, se face o nouă comunicare la locul deschiderii succesiunii, iar termenul de apel
începe să curgă din nou de la data comunicării hotărîrii. Pentru moştenitorii incapabili şi
pentru cei limitaţi în capacitatea de exerciţiu sau pentru cei dispăruţi fără urmă termenul
curge din ziua în care se numeşte tutorele sau curatorul.
(3) Repunerea în termen de apel se face de către instanţa de apel în cazurile şi în ordinea
prevăzute de art.116.

Articolul 363. Efectul suspensiv al termenului de apel

(1) Termenul de apel suspendă executarea hotărîrii pronunţate în primă instanţă, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(2) Apelul exercitat în termen este, de asemenea, suspensiv de executare a hotărîrii.

Articolul 364. Depunerea cererii de apel

(1) Cererea de apel se depune în scris la instanţa judecătorească a cărei hotărîre se atacă,
cu plata taxei de stat în cazul în care apelul se impune cu taxă, în condiţiile legii.
(2) Cererea de apel şi înscrisurile noi care nu au fost prezentate în primă instanţă se depun
cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel.
Copiile de pe înscrisuri se legalizează în modul stabilit de lege.
(3) Înscrisurile alăturate, redactate într-o limbă străină se depun în traducere, certificată în
modul stabilit de lege.

Articolul 365. Cuprinsul cererii de apel

(1) În cererea de apel se indică:
a) instanţa căreia îi este adresat apelul;
b) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul apelantului, calitatea lui procedurală;
c) hotărîrea atacată, instanţa care a emis-o, completul de judecată, data emiterii;
d) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;
e) probele invocate în susţinerea apelului;
f) solicitarea apelantului;
g) numele şi domiciliul martorilor, dacă se cere a fi citaţi în apel;
h) documentele ce se anexează.
(2) În cererea de apel se poate indica şi alte date ce ţin de examinarea apelului.
(3) Cererea de apel se semnează de apelant sau de reprezentantul său. În ultimul caz, la
cerere se anexează documentul, legalizat în modul stabilit, care certifică împuternicirile
reprezentantului dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicire.
(4) La cererea de apel se anexează dovada de plată a taxei de stat dacă apelul se impune cu
taxă.

Articolul 366. Înaintarea referinţei împotriva apelului

(1) Participanţii la proces sînt în drept să prezinte în scris obiecţii împotriva apelului,
anexînd înscrisurile care confirmă corectitudinea obiecţiilor.
(2) Referinţele şi înscrisurile trebuie să fie depuse cu atîtea copii cîţi participanţi la proces
sînt, plus cîte o copie pentru instanţa de apel, în termenul prevăzut la art.370 alin.(2).
(3) Copiile de pe înscrisuri se legalizează în modul stabilit de lege .

Articolul 367. Acţiunile primei instanţe după primirea cererii de apel

(1) Preşedintele primei instanţe, după ce primeşte cererea de apel, înscrisurile şi alte probe
alăturate care nu au fost prezentate în primă instanţă, dispune înregistrarea imediată a
cererii de apel.
(2) Pînă la expedierea dosarului în instanţă de apel, apelantul este în drept să retragă
apelul, înaintînd o cerere scrisă, care se anexează la dosar.
(3) După expirarea, pentru toţi participanţii la proces, a termenului de depunere a apelului,
prima instanţă este obligată să expedieze a doua zi instanţei de apel dosarul împreună cu
apelurile depuse şi înscrisurile alăturate care nu au fost prezentate în primă instanţă.
(4) Pînă la expirarea, pentru toţi participanţii la proces, a termenului de depunere a
apelului, nimeni nu este în drept să reclame dosarul din prima instanţă. Participanţii la
proces pot lua cunoştinţă de materialele din dosar, de apelurile şi referinţele depuse de
probele noi prezentate şi pot înainta referinţe motivate împotriva apelurilor şi referinţelor.

Articolul 368. Cazurile în care nu se dă curs cererii de apel

(1) Dacă cererea de apel nu întruneşte condiţiile prevăzute la art.364 şi 365 şi dacă cererea
este depusă fără plata taxei de stat, instanţa de apel dispune printr-o încheiere să nu se dea
curs cererii, acordînd apelantului un termen pentru lichidarea neajunsurilor.
(2) Dacă apelantul îndeplineşte în termen indicaţiile din încheierea judecătorească, apelul se
consideră depus la data prezentării iniţiale.
(3) Încheierea instanţei de apel de a nu se da curs cererii poate fi atacată cu recurs.

Articolul 369. Restituirea cererii de apel

(1) Instanţa de apel restituie, printr-o încheiere, cererea dacă:
a) apelantul nu a îndeplinit în termen indicaţiile instanţei de apel din încheierea emisă în
conformitate cu art.368 alin.(1);
b) apelul a fost depus în afara termenului legal, iar apelantul nu solicită repunerea în
termen sau instanţa de apel a refuzat să efectueze repunerea în termen;
c) apelantul a înaintat o nouă pretenţie, neexaminată în primă instanţă;
d) cererea de apel a fost depusă de o persoană care nu este în drept să declare apel;
e) apelantul solicită restituirea apelului pînă la începerea dezbaterii pricinii în fond în
instanţa de apel;
f) în virtutea legii, hotărîrea nu poate fi atacată în apel.
(2) Încheierea judecătorească de restituire a cererii de apel poate fi atacată cu recurs.

Articolul 370. Pregătirea pricinii către dezbateri judiciare

(1) Instanţa de apel va efectua, în termen de 30 zile de la data primirii dosarului spre
examinare, actele procedurale în vederea pregătirii pricinii către dezbateri în şedinţă de
judecată în conformitate cu art.185 şi art.186.
(2) Instanţa de apel expediază participanţilor la proces copii de pe cererea de apel şi de pe
înscrisurile care nu au fost prezentate primei instanţe, citează părţile şi alţi participanţi la
proces, propunîndu-le să depună, cu cel puţin 3 zile înainte de judecarea apelului, noi
referinţe şi înscrisuri la dosar.
(3) Referinţele şi înscrisurile se depun cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plus cîte
o copie pentru instanţa de apel.

Articolul 371. Termenul de examinare a pricinii în instanţă de apel

După expirarea termenului de pregătire a pricinii către dezbateri în şedinţă de judecată,
apelul se examinează într-un termen rezonabil.

Articolul 372. Prezentarea unor noi probe şi pretenţii în instanţă de apel

(1) Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să refacă ori să completeze probele
administrate în primă instanţă, să prezinte noi probe, în condiţiile prezentului cod, iar
instanţa de apel este obligată să administreze noi probe şi să constate noi circumstanţe dacă
este necesar soluţionării juste a pricinii.
(2) Pot fi citaţi în instanţă de apel martorii audiaţi în primă instanţă dacă în cererea de apel
se contestă depoziţiile lor.
(3) În apel nu se poate schimba calitatea procedurală a părţilor, temeiul sau obiectul acţiunii
şi nici nu pot fi înaintate noi pretenţii. Se pot cere însă dobînzi, rate, venituri ajunse la
termen şi orice alte despăgubiri apărute după emiterea hotărîrii în primă instanţă, se poate
solicita o compensaţie legală.

Articolul 373. Limitele judecării apelului

(1) Instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, ale referinţelor şi obiecţiilor
înaintate, legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate în ceea ce priveşte constatarea
circumstanţelor de fapt şi aplicarea legii în primă instanţă.
(2) În limitele apelului, instanţa de apel verifică circumstanţele şi raporturile juridice
stabilite în hotărîrea primei instanţe, precum şi cele care nu au fost stabilite, dar care au
importanţă pentru soluţionarea pricinii, apreciază probele din dosar şi cele prezentate
suplimentar în instanţă de apel de către participanţii la proces.
(3) În cazul în care apelul nu este motivat ori motivaţia nu cuprinde argumente sau dovezi
noi, instanţa de apel se pronunţă în fond, numai în temeiul celor invocate în primă instanţă.
(4) Instanţa de apel nu este legată de motivele apelului privind legalitatea hotărîrii primei
instanţe, ci este obligată să verifice legalitatea hotărîrii în întregul ei.
(5) Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel.
(6) Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai dificilă decît aceea
din hotărîrea atacată cu apel, cu excepţia cazurilor cînd consimte şi cînd hotărîrea este
atacată şi de alţi participanţi la proces.

Articolul 374. Retragerea apelului

(1) Apelantul şi reprezentantul lui împuternicit în mod legal pot retrage apelul pînă la
dezbaterea pricinii în fond în instanţă de apel. Retragerea se face în scris sau oral, în ultimul
caz cu consemnare în proces-verbal.
(2) Retragerea apelului înaintat de procuror, de o altă persoană sau un organ împuternicit
prin lege să se adreseze în judecată pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale unei alte persoane nu privează persoana în al cărei interes este declarat apelul
de dreptul de a-l susţine după plata taxei de stat.
(3) În cazul retragerii apelului, instanţa de apel dispune printr-o încheiere încetarea
procedurii de apel, fapt ce se aduce la cunoştinţă participanţilor la proces, încetarea
procedurii în privinţa persoanei care a renunţat la apel şi examinează apelurile altor
participanţi la proces.

Articolul 375. Renunţarea reclamantului la acţiune şi tranzacţia părţilor

(1) Renunţarea reclamantului la acţiune şi tranzacţia încheiată între părţi după depunerea
apelului se prezintă instanţei de apel în scris sub formă de cerere.
(2) Examinarea cererii reclamantului de renunţare la acţiune sau a cererii părţilor de
încheiere a tranzacţiei, efectele admiterii sau respingerii renunţului sau tranzacţiei au loc în
conformitate cu art.212.
(3) În caz de admitere a renunţului reclamantului la acţiune sau de confirmare a tranzacţiei
dintre părţi, instanţa de apel anulează hotărîrea atacată şi dispune încetarea procesului
dacă sînt respectate prevederile art.60 alin.(5).

Articolul 376. Procedura de judecare a pricinii în instanţă de apel

(1) Dispoziţiile de procedură privind judecarea pricinilor civile în primă instanţă se aplică şi
în instanţa de apel în măsura în care nu sînt contrare dispoziţiilor prezentului capitol.
(2) Rolul instanţei de apel se afişează pînă la şedinţa de judecată.

Articolul 377. Dezbaterea pricinii în instanţă de apel

Preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi anunţă pricina, numele apelantului,
instanţa a cărei hotărîre este atacată, constată prezenţa participanţilor la proces şi
reprezentanţilor, determină identitatea celor prezenţi, verifică împuternicirile persoanelor
cu funcţie de răspundere şi ale reprezentanţilor.

Articolul 378. Anunţarea completului de judecată. Exercitarea dreptului de a face

propuneri de recuzare
(1) Preşedintele şedinţei de judecată anunţă completul de judecată şi informează
participanţii la proces că au dreptul să facă propuneri de recuzare.
(2) Temeiul înaintării propunerilor de recuzare şi abţinere de la judecată, modul soluţionării
şi efectele admiterii lor sînt prevăzute la art.49–54.
(3) Preşedintele şedinţei de judecată explică participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile
lor procedurale.

Articolul 379. Efectul neprezentării în şedinţă de judecată a participantului la

proces
(1) Neprezentarea în şedinţă de judecată a apelantului sau intimatului, a reprezentanţilor
acestora, precum şi a unui alt participant la proces, citaţi legal despre locul, data şi ora
şedinţei, nu împiedică judecarea apelului. Instanţa însă este în drept să amîne şedinţa dacă
va constata că neprezentarea este motivată.
(2) În cazul în care constată că participantului la proces nu i s-a remis cererea de apel,
probele noi, referinţele, instanţa de apel dispune amînarea procesului pentru remitere.

Articolul 380. Examinarea cererii şi demersului participantului la proces

(1) Instanţa de apel soluţionează cererea şi demersul participantului la proces ce ţin de
examinarea apelului după ce ascultă opiniile celorlalţi participanţi.
(2) Părţile şi ceilalţi participanţi la proces sînt în drept să ceară prezentarea unor noi probe
a căror reclamare a fost respinsă de prima instanţă.
(3) Cererea şi demersurile înaintate se soluţionează în conformitate cu prevederile art.48 şi
203, instanţa de apel nefiind în drept să le respingă din motivul respingerii lor în primă
instanţă.

Articolul 381. Raportul asupra pricinii

(1) Judecarea pricinii în instanţă de apel se deschide cu raportul asupra pricinii, prezentat
de preşedintele şedinţei de judecată sau de un judecător.
(2) Raportorul expune circumstanţele pricinii, cuprinsul hotărîrii primei instanţe, motivele
înaintării apelului, sumarul referinţelor depuse împotriva lui, conţinutul noilor probe
prezentate instanţei de apel, alte date necesare verificării legalităţii şi temeiniciei hotărîrii.

Articolul 382. Explicaţiile participanţilor la proces

Instanţa de apel este obligată să asculte explicaţiile participanţilor la proces prezenţi în
şedinţa de judecată şi ale reprezentanţilor acestora. Primul ia cuvînt apelantul şi
reprezentantul său, după aceea şi ceilalţi participanţi la proces în ordinea stabilită de
instanţă. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvînt reclamantul.

Articolul 383. Cercetarea probelor

(1) După explicaţiile participanţilor la proces, instanţa de apel verifică probele din dosar şi
cele prezentate suplimentar de aceştia. Procedura de administrare a probelor în instanţă de
apel este similară celei din primă instanţă.
(2) Instanţa de apel este în drept să dea citire explicaţiilor participanţilor la proces absenţi,
precum şi depoziţiile martorilor care nu au fost citaţi în instanţa de apel.

Articolul 384. Susţinerile orale

(1) După examinarea pricinii în fond, preşedintele şedinţei de judecată oferă participanţilor
la proces şi reprezentanţilor posibilitatea de a face demersuri sau completări. După ce
soluţionează demersurile, instanţa trece la susţineri orale.
(2) Susţinerile orale se fac în conformitate cu prevederile art.233 şi art.234. Primul ia cuvînt
apelantul. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvînt reclamantul.

Articolul 385. Împuternicirile instanţei de apel

(1) Instanţa de apel, după ce judecă apelul, este în drept:
a) să respingă apelul şi să menţină hotărîrea primei instanţe;
b) să admită apelul şi să modifice hotărîrea primei instanţe;
c) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, emiţînd o nouă
hotărîre;
d) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, restituind
pricina spre rejudecare în primă instanţă dacă a constatat încălcarea sau aplicarea eronată
a normelor de drept procedural specificate la art.388. La solicitarea participanţilor la
proces, instanţa de apel este în drept să judece pricina în fond, fără a o restitui în primă
instanţă, în cazurile prevăzute la art.388 alin.(1) lit.b), c), e) şi f);
e) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, dispunînd
încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol.
(2) Dacă hotărîrea primei instanţe a fost casată pentru lipsă de competenţă materială sau
jurisdicţională, pricina se trimite spre rejudecare instanţei competente, cu excepţia cazului
în care se constată propria competenţă.

Articolul 386. Temeiurile casării sau modificării hotărîrii de către instanţa de apel
(1) Hotărîrea primei instanţe se casează sau se modifică de instanţa de apel dacă:
a) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost constatate şi elucidate
pe deplin;
b) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, pe care prima instanţă le
consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice şi suficiente;
c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu circumstanţele
pricinii;
d) normele de drept material sau normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate
eronat.
(2) O hotărîre legală în fond nu poate fi casată numai din motive formale.

Articolul 387. Încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material

Se consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care
instanţa judecătorească:
a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;
b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
c) a interpretat eronat legea;
d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.

Articolul 388. Încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept procedural

(1) Hotărîrea primei instanţe urmează a fi casată, independent de argumentele cererii de
apel, dacă:
a) pricina a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal;
b) pricina a fost judecată de instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a
comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată;
c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului;
d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces;
e) la emiterea hotărîrii a fost încălcat secretul deliberării;
f) hotărîrea nu este semnată de judecător sau de cineva din judecători ori hotărîrea este
semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sînt menţionaţi în hotărîre;
g) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată;
h) în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural.
i) pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei generale sau jurisdicţionale.
(2) Săvîrşirea altor încălcări decît cele consemnate la alin.(1) constituie temeiul casării
hotărîrii numai dacă ele au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a pricinii.

Articolul 389. Adoptarea şi pronunţarea deciziei

(1) După încheierea dezbaterilor judiciare şi ascultarea susţinerilor orale, completul de
judecată se retrage în camera de deliberare pentru adoptarea deciziei.
(2) Deliberarea judecătorilor şi adoptarea deciziei se efectuează conform prevederilor art.
238, 240, 241 şi 242.
(3) Decizia adoptată se pronunţă în şedinţă de judecată de preşedintele ei sau de un alt
judecător din completul de judecată.
(4) Decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs în modul stabilit de prezentul cod.

Articolul 390. Cuprinsul deciziei

(1) Decizia instanţei de apel trebuie să conţină:
a) denumirea instanţei care a emis decizia, completul de judecată;
b) locul şi data pronunţării deciziei;
c) numele sau denumirea apelantului şi calitatea lui procedurală;
d) expunerea succintă a hotărîrii primei instanţe, a motivelor cererii de apel, a noilor probe,
lămuririle participanţilor la procesul în apel;
e) motivele concluziilor instanţei de apel şi referirea la legea guvernantă;
f) concluziile instanţei de apel în urma examinării apelului.
(2) În cazul respingerii apelului, instanţa de apel este obligată să indice în decizie motivele
respingerii.
(3) În cazul casării integrale sau parţiale a hotărîrii primei instanţe şi restituirii pricinii spre
rejudecare în primă instanţă, instanţa de apel poate să se expună în decizia sa asupra
actelor procedurale care urmează a fi efectuate în primă instanţă la rejudecarea pricinii,
însă nu este în drept să prejudece în opiniile sale că o anumită probă ar inspira sau nu
încredere, că unele probe ar fi mai temeinice decît altele şi nici să stabilească ce hotărîre ar
trebui adoptată după rejudecarea pricinii.
(4) Decizia este semnată de toţi judecătorii care au examinat apelul, inclusiv de judecătorul
care are opinie separată.

Articolul 391. - exclus

Articolul 392. - exclus

Articolul 393. Casarea hotărîrii şi încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe

rol
(1) Hotărîrea primei instanţe este casată de instanţa de apel care dispune prin decizie
încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile consemnate la
art.265 şi 267.
(2) Decizia instanţei de apel privind încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol
poate fi atacată cu recurs.

Articolul 394. Puterea legală a deciziei instanţei de apel

Decizia instanţei de apel rămîne definitivă în momentul pronunţării şi se execută conform
prevederilor prezentului cod şi ale altor legi.

Articolul 395. Judecarea apelului primit după examinarea pricinii în instanţă de

apel
(1) În cazul în care cererea de apel depusă în termen sau depusă după repunere în termen
este primită de instanţa de apel după judecarea pricinii în temeiul unor alte cereri de apel,
instanţa este obligată să primească un astfel de apel şi să îl examineze conform regulilor
stabilite de prezentul capitol.
(2) Dacă, după ce judecă apelul consemnat la alin.(1),ajunge la concluzia că decizia
anterioară este ilegală sau neîntemeiată, instanţa de apel o casează şi emite o nouă decizie.

Articolul 396. Restituirea dosarului către prima instanţă

După examinarea pricinii în instanţă de apel, dosarul se restituie primei instanţe.

Capitolul XXXVIII
RECURSUL
Secţiunea 1
Recursul împotriva hotărîrilor şi încheierilor judecătoreşti
pentru care nu este prevăzută calea apelului

Articolul 397. Hotărîrile care pot fi atacate cu recurs

Pot fi atacate cu recurs:
a) hotărîrile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel;
b) alte hotărîri pentru care legea nu prevede calea apelului.

Articolul 398. Persoanele în drept să declare recurs

Sînt în drept să declare recurs:
a) părţile şi alţi participanţi la proces;
b) martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul cu privire la compensarea
cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.

Articolul 399. Instanţele competente să examineze recursul

(1) Curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărîrilor emise în prima instanţă
fără drept de apel.
(2) Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie
examinează recursurile declarate împotriva hotărîrilor emise în primă instanţă de către
curţile de apel, în conformitate cu competenţa jurisdicţională.

Articolul 400. Temeiurile declarării recursului şi casării hotărîrii

(1) Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care:
a) nu au fost constatate şi elucidate pe deplin circumstanţele care au importanţă pentru
soluţionarea pricinii în fond;
b) nu au fost dovedite circumstanţele considerate de prima instanţă ca fiind stabilite;
c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu circumstanţele
pricinii;
d) au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material sau normele de drept
procedural.
(2) Se consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în
care instanţa judecătorească:
a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;
b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
c) a interpretat eronat legea;
d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.
(3) Se consideră că normele de drept procedural sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul
în care:
a) pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe la examinarea ei;
b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat
locul, data şi ora şedinţei de judecată;
c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului;
d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces;
e) hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul nemenţionat în
hotărîre, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 242 alin.(2);
f) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată.
g) hotărîrea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei generale sau jurisdicţionale.
(4) Temeiurile prevăzute la alin.(3) se iau în considerare întotdeauna şi din oficiu de către
instanţă.

Articolul 401. Alăturarea la recurs

(1) Coparticipanţii (coreclamanţii, copîrîţii) şi intervenienţii care participă în proces din
partea recurentului se pot alătura la recurs, dacă poziţiile lor coincid în ceea ce priveşte
temeiul recursului, prezentînd o cerere scrisă. Pentru cererea de alăturare la recurs nu se
plăteşte taxă de stat.
(2) În cazul în care temeiurile recursului nu coincid, persoana alăturată este în drept să
depună recurs după regulile generale, plătind taxă de stat.
(3) Dacă recurentul principal îşi retrage recursul sau cererii de recurs nu i se dă curs, sau
cererea i-a fost restituită, sau există alte motive care exclud soluţionarea fondului,
alăturarea la recurs prevăzută la alin.(1) produce efecte juridice în cazul în care a avut loc
în interiorul termenului de recurs şi persoana alăturată a plătit taxă de stat.

Articolul 402. Termenul de declarare a recursului

(1) Recursul se declară, în condiţiile prezentului capitol, în termen de 20 zile de la data
comunicării hotărîrii sau deciziei motivate, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Pentru participanţii la proces, termenul de declarare a recursului începe să curgă de la
data comunicării hotărîrii sau deciziei motivate, chiar dacă recursul a fost făcut anterior.
(3) Repunerea în termenul de 20 zile poate fi efectuată de instanţa de recurs în condiţiile
art.116.

Articolul 403. Efectul suspensiv al recursului

Recursul suspendă executarea hotărîrii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Articolul 404. Depunerea recursului

(1) Recursul se depune de persoanele menţionate la art.398, cu respectarea prevederilor
art.405.
(2) Recurentul depune recursul la instanţa a cărei hotărîre se atacă, însoţit de atîtea copii
cîţi participanţi la proces sînt, plătind taxă de stat în cazurile prevăzute de lege.
(3) Copiile de pe înscrisuri se certifică în modul prevăzut de lege.

Articolul 405. Cuprinsul cererii de recurs

(1) Cererea de recurs trebuie să fie dactilografiată şi trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanţei la care se depune recursul;
b) numele, denumirea, calitatea procesuală a recurentului sau a persoanei ale cărei interese
le reprezintă, adresa lor;
c) numele sau denumirea intimatului şi adresa lui;
d) data pronunţării hotărîrii atacate cu recurs;
e) denumirea instanţei care a emis hotărîrea în fond, data pronunţării şi dispozitivul
hotărîrii, argumentele admiterii sau respingerii acţiunii;
f) esenţa şi temeiurile recursului, argumentul ilegalităţii sau netemeiniciei hotărîrii atacate,
solicitările recurentului, propunerile respective;
g) data declarării recursului şi semnătura recurentului.
(2) La cererea de recurs se anexează dovada de plată a taxei de stat şi lista noilor înscrisuri.
(3) Dacă cererea de recurs se depune de un reprezentant, la ea se anexează documentul,
legalizat în modul stabilit, care atestă împuternicirile acestuia dacă în dosar lipseşte o astfel
de împuternicire.

Articolul 406. Acţiunile instanţei a cărei hotărîre este atacată cu recurs

(1) Preşedintele instanţei a cărei hotărîre este atacată cu recurs, după ce primeşte recursul
şi înscrisurile alăturate, care nu au fost prezentate primei instanţe, dispune înregistrarea
recursului cel tîrziu a doua zi.
(2) După expirarea, pentru toţi participanţii la proces, a termenului de declarare a
recursului, instanţa judecătorească a cărei hotărîre este atacată în recurs expediază, în
termen de 5 zile, dosarul împreună cu recursul în instanţa de recurs competentă.
(3) Pînă la expirarea, pentru toţi participanţii la proces, a termenului de declarare a
recursului, nimeni nu este în drept să reclame dosarul din instanţa judecătorească.
Participanţii la proces pot lua cunoştinţă de materialele din dosar, de recursurile şi
înscrisurile alăturate şi să înainteze referinţe motivate împotriva recursului.

Articolul 407. Actele procedurale ale instanţei de recurs

(1) Instanţa de recurs, după ce primeşte dosarul împreună cu cererea de recurs,
desemnează un judecător care să prezinte raportul asupra pricinii în şedinţă de judecată.
(2) Judecătorul raportor:
a) verifică respectarea prevederilor art.400,402 şi 405 cu privire la declararea recursului. În
caz contrar, se aplică prevederile art.408 şi art.409;
b) ordonă expedierea, către participanţii la proces, a copiilor de pe recurs şi de pe
înscrisurile alăturate. Intimatului i se propune să prezinte referinţă cu cel puţin 5 zile
înainte de data şedinţei de judecată;
c) stabileşte termenul judecării pricinii şi dispune citarea părţilor şi a celorlalţi participanţi
la proces.
(3) Judecătorul raportor face parte în mod obligatoriu din completul de judecată la
examinarea recursului. Dacă participarea lui în şedinţă este imposibilă, se numeşte un nou
raportor cu cel puţin 3 zile înainte de judecarea pricinii.

Articolul 408. Cazurile în care nu se dă curs cererii de recurs

(1) Dacă cererea de recurs nu întruneşte condiţiile prevăzute la art.405 şi dacă recursul este
depus fără plata taxei de stat, instanţa de recurs dispune, printr-o încheiere, să nu se dea
curs cererii, acordînd recurentului un termen pentru lichidarea neajunsurilor.
(2) Dacă recurentul îndeplineşte în termen indicaţiile din încheierea judecătorească,
recursul se consideră depus la data prezentării sale iniţiale. În caz contrar, cererea de
recurs se restituie recurentului.
(3) Încheierea instanţei de recurs de a nu da curs cererii poate fi atacată cu recurs dacă
face imposibilă judecarea de mai departe a pricinii, cu excepţia încheierilor pronunţate de
către Curtea Supremă de Justiţie.

Articolul 409. Restituirea cererii de recurs

(1) Cererea de recurs se restituie dacă:
a) recursul nu este declarat în temeiurile consemnate la art.400;
b) a fost depusă în afara termenului legal, iar recurentul nu solicită repunere în termen;
c) a fost depusă de o persoană care nu este în drept să declare recurs;
d) recurentul solicită restituirea recursului pînă la dezbaterea pricinii în fond în instanţă de
recurs.
e) în virtutea legii, hotărîrea nu poate fi atacată cu recurs.
(2) După lichidarea neajunsurilor şi respectarea celorlalte reguli stabilite de lege pentru
declararea recursului, restituirea cererii în cazurile prevăzute la alin.(1) lit.a) şi c) nu
împiedică depunerea repetată a recursului în interiorul termenului prevăzut de lege.
(3) Restituirea cererii de recurs se efectuează în temeiul încheierii instanţei de recurs.
Încheierea instanţei de recurs privind restituirea cererii de recurs poate fi atacată cu recurs
potrivit art.426, cu excepţia încheierilor pronunţate de către Curtea Supremă de Justiţie.

Articolul 410. Limitele judecării pricinii în recurs

(1) La judecarea pricinii în recurs, instanţa verifică, în limitele recursului declarat, în baza
materialelor din dosar şi a noilor înscrisuri, corectitudinea aplicării şi interpretării de către
prima instanţă a normelor de drept material şi procedural.

(2) Instanţa de recurs verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe în întregul ei
şi în ceea ce priveşte persoanele care nu au declarat recurs.
(3) Recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai dificilă decît aceea
din hotărîrea atacată cu recurs, cu excepţia cazurilor cînd consimte şi cînd hotărîrea este
atacată şi de alţi participanţi la proces.

Articolul 411. Retragerea recursului

(1) Pînă la începerea dezbaterii recursului în fond, recurentul şi reprezentantul său pot
retrage recursul. Retragerea se face prin depunerea unei cereri scrise.
(2) Recursul se retrage în condiţiile art.374, care se aplică în modul corespunzător.

Articolul 412. Renunţarea reclamantului la acţiune şi tranzacţia părţilor

(1) Renunţarea reclamantului la acţiune şi tranzacţia încheiată între părţi după depunerea
recursului se prezintă instanţei de recurs în scris sub formă de cerere.
(2) Examinarea cererii reclamantului de renunţare la acţiune sau a cererii părţilor de
încheiere a tranzacţiei, efectele admiterii sau respingerii renunţului sau tranzacţiei au loc în
conformitate cu art.375.

Articolul 413. Procedura de judecare a pricinii în instanţă de recurs

(1) Dispoziţiile de procedură privind judecarea pricinilor civile în instanţă de apel se aplică
şi în instanţa de recurs în măsura în care nu sînt contrare dispoziţiilor prezentului capitol.
(2) În instanţă de recurs nu se poate schimba calitatea părţilor, temeiul sau obiectul acţiunii
şi nici nu se pot înainta pretenţii noi.
(3) În instanţă de recurs nu se pot prezenta probe noi, cu excepţia înscrisurilor.
(4) În instanţă de recurs nu se întocmeşte proces-verbal.
(5) Judecarea recursului cu privire la pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului
la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau cu încălcarea dreptului la executarea în
termen rezonabil a hotărîrii judecătoreşti şi cu repararea prejudiciului cauzat prin această
încălcare nu poate depăşi termenul de 60 de zile de la depunerea cererii de recurs.

Articolul 414. Efectul neprezentării în şedinţă de judecată a participantului la

proces
(1) Neprezentarea în şedinţă de judecată a participantului la proces sau a reprezentantului,
citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică judecarea recursului.
(2) În cazul neprezentării în şedinţă de judecată a participantului la proces căruia nu i s-a
comunicat în mod legal locul, data şi ora şedinţei sau căruia nu i s-a expediat copia de pe
recurs sau de pe noile înscrisuri, instanţa este în drept să amîne şedinţa.

Articolul 415. Examinarea cererii şi demersului participantului la proces

(1) Instanţa de recurs soluţionează cererea şi demersul participantului la proces după ce
ascultă opiniile celorlalţi participanţi.
(2) Cererea şi demersul participantului la proces se soluţionează în condiţiile art.380.

Articolul 416. Explicaţiile participanţilor la proces

(1) După examinarea cererilor şi demersurilor participanţilor la proces, instanţa de recurs
este obligată să asculte explicaţiile participanţilor la proces prezenţi în şedinţa de judecată
şi ale reprezentanţilor acestora. Primul ia cuvînt recurentul şi reprezentantul său, după
aceea intimatul şi reprezentantul său. Dacă ambele părţi au declarat recurs, primul ia cuvînt
reclamantul. Ordinea ascultării explicaţiilor celorlalţi participanţi la proces se stabileşte de
instanţă.
(2) Părţile şi ceilalţi participanţi la proces au dreptul la o singură replică asupra problemelor
apărute în cadrul dezbaterilor.

Articolul 417. Împuternicirile instanţei de recurs

(1) Instanţa de recurs, după ce judecă recursul, este în drept:
a) să respingă recursul şi să menţină hotărîrea primei instanţe;
b) să admită recursul şi să modifice hotărîrea primei instanţe;
c) să admită recursul şi să dea o nouă hotărîre fără a restitui pricina spre rejudecare,
anulînd hotărîrea primei instanţe dacă nu este necesar să verifice suplimentar dovezile
prezentate în instanţă de recurs şi dacă circumstanţele pricinii au fost stabilite de prima
instanţă, însă normele de drept material au fost aplicate eronat;
d) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, restituind
pricina spre rejudecare în primă instanţă în cazul în care eroarea judiciară a primei instanţe
nu poate fi corectată de instanţa de recurs;
e) să admită recursul şi să caseze hotărîrea primei instanţe, luînd spre examinare pricina
dacă constată că este competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în recurs;
f) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, dispunînd
încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol dacă există temeiurile prevăzute la
art.265 şi 267.
(11) După examinarea recursului cu privire la pricinile care apar în legătură cu încălcarea
dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau cu încălcarea dreptului la
executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătoreşti şi cu repararea prejudiciului cauzat
prin această încălcare, instanţa de recurs nu poate restitui pricina spre rejudecare în primă
instanţă.
(2) Dacă se constată mai multe motive întemeiate dintre care unele ţin de modificare, iar
altele de casare, instanţa de recurs, pentru a asigura o judecată unitară, casează integral
hotărîrea atacată.
(3) Hotărîrea sau încheierea casată nu are nici o putere legală. Actele de asigurare sau de
executare efectuate în temeiul unei astfel de hotărîri sau încheieri îşi pierd puterea legală
dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.
(4) Actele de dispoziţie ale Curţii Supreme de Justiţie, în calitate de instanţă de recurs,
devin irevocabile din momentul pronunţării.

Articolul 418. Adoptarea şi pronunţarea deciziei

Deliberarea judecătorilor, adoptarea deciziei şi pronunţarea ei se efectuează în condiţiile
art.389.

Articolul 419. Cuprinsul deciziei

(1) Decizia instanţei de recurs trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanţei care a emis decizia, completul de judecată;
b) indicaţia locului şi data emiterii deciziei;
c) numele sau denumirea recurentului, calitatea lui procedurală;
d) expunerea succintă a circumstanţelor pricinii şi rezumatul hotărîrii atacate cu recurs;
e) rezumatul recursului, al noilor înscrisuri şi referinţe prezentate în instanţă de recurs, al
explicaţiilor participanţilor la proces prezenţi la judecarea recursului;
f) temeiurile concluziilor instanţei de recurs şi referinţa la legea guvernantă;
g) concluziile făcute de instanţa de recurs în urma judecării recursului.
(2) În cazul respingerii recursului, instanţa de recurs este obligată să indice în decizie
motivele respingerii.
(3) În cazul casării integrale sau parţiale a hotărîrii primei instanţe şi restituirii pricinii spre
rejudecare în primă instanţă, instanţa de recurs poate să se expună în decizia sa asupra
actelor procedurale care urmează a fi efectuate în primă instanţă la rejudecarea pricinii,
însă nu este în drept să prejudece în opiniile sale că o anumită probă ar inspira sau nu
încredere, că unele probe ar fi mai temeinice decît altele şi nici să stabilească ce hotărîre ar
trebui adoptată după rejudecarea pricinii.

Articolul 420.- exclus

Articolul 421. Puterea legală a deciziei instanţei de recurs

Decizia instanţei de recurs rămîne irevocabilă din momentul pronunţării.

Articolul 422. Examinarea recursului primit după judecarea pricinii în recurs

(1) În cazul în care recursul depus în termen sau depus după repunere în termen este primit
de instanţa de recurs după judecarea pricinii în temeiul unor alte recursuri, instanţa de
recurs este obligată să primească un astfel de recurs şi să îl examineze conform regulilor
stabilite de prezentul capitol.
(2) Dacă, după ce judecă recursul consemnat la alin.(1), ajunge la concluzia că decizia
anterioară este ilegală sau neîntemeiată, instanţa de recurs o casează şi emite o nouă
decizie.

Articolul 423. Recursul împotriva încheierii primei instanţe

(1) Încheierea dată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, separat de hotărîre, de
către părţi şi de ceilalţi participanţi la proces în cazurile prevăzute de prezentul cod şi de
alte legi, precum şi în cazurile în care încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai
departe a procesului. Ea se examinează în recurs conform regulilor stabilite de prezentul
capitol.
(2) Împotriva celorlalte încheieri pronunţate în primă instanţă nu se poate face recurs.

Articolul 424. Instanţele competente să examineze recursurile împotriva

încheierilor emise în primă instanţă
(1) Curţile de apel examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise în primă
instanţă.
(2) Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie
examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise în primă instanţă de către
curţile de apel, în conformitate cu competenţa jurisdicţională.

Articolul 425. Termenul de declarare a recursului împotriva încheierii

Termenul de declarare a recursului împotriva încheierii este de 15 zile de la pronunţarea ei.

Articolul 426. Depunerea şi examinarea recursului împotriva încheierii

Depunerea şi examinarea recursului împotriva încheierii se efectuează în modul stabilit de
prezentul capitol.

Articolul 427. Împuternicirile instanţei la examinarea recursului împotriva

încheierii
Instanţa de recurs, după ce examinează recursul împotriva încheierii, este în drept:
a) să respingă recursul şi să menţină încheierea;
b) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, restituind pricina spre
rejudecare în primă instanţă;
c) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, soluţionînd prin decizie
problema în fond.

Articolul 428. Puterea legală a deciziei instanţei de recurs pronunţate asupra

recursului împotriva încheierii
Decizia instanţei de recurs pronunţată după examinarea recursului împotriva încheierii
emise în primă instanţă rămîne irevocabilă din momentul pronunţării.

Secţiunea a 2-a
Recursul împotriva deciziilor instanţei de apel

Articolul 429. Deciziile care pot fi atacate cu recurs

(1) Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel în calitate de instanţă de
apel.
(2) Încheierile date în apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia, cu excepţia
cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs şi cînd încheierea face
imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului.
(3) Recursul împotriva deciziei se consideră declarat şi împotriva încheierilor, chiar dacă
acestea au fost emise după pronunţarea hotărîrii atacate cu recurs.
(4) Nu pot fi atacate cu recurs deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare ce nu se supun
nici unei căi de atac, nici hotărîrile în a căror privinţă persoanele indicate la art.430 nu au
folosit calea de apel, din moment ce legea prevede această cale de atac, sau în privinţa
cărora apelul a fost retras în modul prevăzut la art.374.

Articolul 430. Persoanele în drept să declare recurs

Sînt în drept să declare recurs:
a) părţile şi alţi participanţi la proces;
b) martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul, cu privire la compensarea
cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.

Articolul 431. Instanţa competentă să examineze recursul. Modul de constituire a

completelor de judecată
(1) Examinarea recursului împotriva deciziilor instanţelor de apel ţine de competenţa Curţii
Supreme de Justiţie.
(2) Asupra admisibilităţii recursului decide un complet din 3 judecători desemnaţi de
preşedintele colegiului respectiv al Curţii Supreme de Justiţie.
(3) Examinarea recursului admisibil se efectuează de colegiul lărgit al Curţii Supreme de
Justiţie, format din 5 judecători, care se constituie de preşedintele sau, după caz, de
vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie, de regulă din rîndul judecătorilor colegiului
respectiv. Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele şi, după caz,
vicepreşedintele colegiului respectiv sînt de drept preşedinţi ai colegiului lărgit. În cazul în
care aceştia sînt în imposibilitatea de a participa la judecarea cauzei, preşedintele sau
vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie desemnează preşedintele colegiului lărgit.

Articolul 432. Temeiurile declarării recursului

Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă
încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de
drept procedural prevăzute la art.400 alin.(2) şi (3).

Articolul 433. Temeiurile inadmisibilităţii recursului

Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care:
a) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.400 alin. (2) şi (3) sau este vădit
neîntemeiat;
b) recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art.434;
c) persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare;
d) recursul este abuziv sau este depus repetat după examinarea lui.

Articolul 434. Termenul de declarare a recursului

1) Recursul se declară în termen de 2 luni de la dată pronunţării deciziei, iar în cazul
redactării acesteia – de la data înştiinţării scrise a părţilor despre semnarea hotărîrii
redactate.
(2) Termenul de 2 luni este termen de decădere şi nu poate fi restabilit.

Articolul 435. Efectul suspensiv al recursului

(1) Recursul suspendă executarea hotărîrii în cazul strămutării de hotare, distrugerii de
plantaţii şi semănături, demolării de construcţii sau de orice bun imobil, în alte cazuri
prevăzute de lege.
(2) La cererea recurentului, instanţa învestită cu judecarea recursului este în drept să
dispună suspendarea executării hotărîrii atacate cu recurs dacă recurentul a depus
cauţiune.
(3) Cauţiunea se depune în pricinile patrimoniale în care hotărîrile nu au fost executate, în
cuantumul stabilit la art. 81 din Codul de executare.
(4) Cauţiunea se depune pe contul executorului judecătoresc în conformitate cu prevederile
art. 80 din Codul de executare. Confirmarea eliberată de executorul judecătoresc
recurentului urmează să fie anexată la cererea de suspendare a executării hotărîrii atacate
cu recurs.
(5) În cazul în care recursul este admis cu adoptarea unei noi hotărîri prin care acţiunea
este respinsă, suma depusă se restituie în temeiul acestei hotărîri.
(6) În cazul în care recursul este admis cu casarea hotărîrii şi remiterea pricinii la
rejudecare, cauţiunea rămîne, pînă la adoptarea unei noi hotărîri irevocabile, la contul în
care este depus.
(7) Dacă instanţa de recurs menţine hotărîrile atacate, suma respectivă se utilizează în
contul executării hotărîrii, în modul prevăzut de lege.
(8) În pricinile nepatrimoniale, executarea hotărîrii poate fi suspendată la cererea motivată
a recurentului.

Articolul 436. Depunerea recursului

(1) Recursul se depune de persoanele menţionate în art.430, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de art.437.
(2) Recurentul depune recursul la Curtea Supremă de Justiţie, însoţit de atîtea copii cîţi
participanţi la proces sînt, plătind taxă de stat în cazurile prevăzute de lege.

Articolul 437. Cuprinsul cererii de recurs

(1) Cererea de recurs trebuie să fie dactilografiată şi trebuie să cuprindă:
a) denumirea instanţei la care se depune recursul;
b) numele, denumirea, calitatea procesuală a recurentului sau a persoanei ale cărei interese
le reprezintă, adresa lor;
c) numele sau denumirea, adresa intimatului;
d) data pronunţării deciziei atacate cu recurs;
e) denumirea instanţei care a emis decizia în apel, data pronunţării şi dispozitivul deciziei,
argumentele admiterii sau respingerii apelului;
f) esenţa şi temeiurile recursului, argumentul ilegalităţii deciziei atacate,solicitările
recurentului, propunerile respective;
g) data declarării recursului şi semnătura recurentului.
(2) La cererea de recurs trebuie să se anexeze dovada de plată a taxei de stat, dacă cererea
de recurs se impune cu taxă.
(3) În cazul cînd recursul este declarat prin reprezentant, la cererea de recurs se anexează
şi documentul, legalizat în modul stabilit, care atestă împuternicirile acestuia dacă în dosar
lipseşte o astfel de împuternicire.

Articolul 438. Restituirea cererii de recurs

(1) Cererea de recurs se înregistrează la serviciul grefă al Curţii Supreme de Justiţie.
(2) Dacă cererea de recurs nu corespunde prevederilor art.437, instanţa, printr-o încheiere
semnată de preşedintele sau vicepreşedintele colegiului respectiv, o restituie în termen de 5
zile. Încheierea este nesusceptibilă de atac.
(21) În cazul în care se solicită scutirea, amînarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat (cu
prezentarea documentelor justificative) sau aplicarea măsurilor de asigurare, cererea de
recurs nu se restituie, completul din trei judecători urmînd să se pronunţe, printr-o
încheiere nesusceptibilă de atac, asupra demersului înaintat.
(22) Dacă demersul privind scutirea, amînarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat a fost
respins, se dispune, printr-o încheiere nesusceptibilă de atac, de a nu da curs cererii,
acordîndu-i-se recurentului un termen rezonabil pentru achitarea taxei de stat. Dacă
recurentul îndeplineşte în termen indicaţiile din încheierea judecătorească, recursul se
consideră depus la data prezentării iniţiale. În caz contrar, cererea de recurs se restituie
recurentului.
(23) În cazul în care se solicită suspendarea executării hotărîrii atacate cu recurs, cererea de
recurs nu se restituie, completul din trei judecători urmînd să se pronunţe asupra
demersului înaintat, printr-o încheiere nesusceptibilă de atac, în cel mult 10 zile de la
depunerea cererii însoţite de confirmarea eliberată de executorul judecătoresc privind
depunerea cauţiunii. Încheierea de suspendare se transmite imediat recurentului.
(3) Restituirea cererii de recurs nu împiedică declararea repetată a recursului după
lichidarea neajunsurilor şi respectarea celorlalte reguli stabilite de lege pentru declararea
lui.
(4) Dacă cererea de recurs corespunde prevederilor art.437, serviciul grefă al Curţii
Supreme de Justiţie remite recursul cancelariei colegiului respectiv, care va înregistra
intentarea procedurii în recurs.

Articolul 439. Actele procedurale preparatorii

(1) După intentarea procedurii în recurs, Curtea Supremă de Justiţie solicită, în cel mult 10
zile, dosarul de la instanţa respectivă.
(2) După parvenirea dosarului, preşedintele şi, după caz, vicepreşedintele Colegiului civil,
comercial și de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie desemnează un
complet din 3 judecători, inclusiv un judecător raportor, pentru a decide asupra
admisibilităţii recursului, dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înştiinţarea
despre necesitatea depunerii obligatorii a referinţei timp de o lună de la data primirii
acesteia. În cazul neprezentării referinţei în termenul stabilit, admisibilitatea recursului se
decide în lipsa acesteia.
(3) Judecătorul raportor verifică, în cel mult 3 luni, încadrarea în prevederile legii a
temeiurilor invocate în recurs şi face un raport verbal în faţa completului de judecată
instituit în conformitate cu alin.(2).

Articolul 440. Procedura examinării admisibilităţii recursului

(1) În cazul în care se constată existenţa unuia din temeiurile prevăzute la art.433,
completul din 3 judecători decide, printr-o decizie motivată irevocabilă, asupra
inadmisibilităţii recursului.
(2) Asupra admisibilităţii recursului se decide fără citarea părţilor.

Articolul 441. Actele procedurale ale colegiului lărgit al Curţii Supreme de Justiţie
(1) În cazul în care completul de judecată a decis că recursul este admisibil, el se trimite
spre judecare colegiului lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, constituit în conformitate cu
art.431 alin.(3).
(2) Preşedintele colegiului lărgit stabileşte, în cel mult o lună, termenul de judecare a
recursului şi dispune să se comunice faptul participanţilor la proces. O dată cu citarea,
părţilor li se expediază copia de pe recurs, cu înştiinţarea necesităţii depunerii obligatorii,
cel tîrziu cu 5 zile înainte de judecată, a referinţei asupra recursului declarat.

Articolul 442. Limitele judecării recursului

(1) Judecînd recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanţa verifică, pe baza
actelor din dosar, în limitele invocate în recurs, legalitatea hotărîrii atacate, fără a
administra noi dovezi.
(2) Instanţa de recurs este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în
recurs.
(3) În cazul în care, la judecarea recursului, se constată că soluţionarea cauzei poate
conduce la o contradicţie faţă de o hotărîre anterioară a Curţii Supreme de Justiţie sau că se
ridică o problemă importantă de drept, precum şi în cazul cînd soluţionarea pricinii prezintă
un interes deosebit pentru practica judiciară sau pentru evaluarea dreptului, colegiul lărgit
al Curţii Supreme de Justiţie se desesizează în favoarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie,
care va judeca recursul.
(4) Desesizarea se efectuează printr-o încheiere nemotivată, care nu este susceptibilă de
atac.

Articolul 443. Retragerea recursului

(1) Pînă la retragerea completului de judecată în camera de deliberare, recursul poate fi
retras de persoana care l-a declarat. Retragerea poate fi făcută de parte sau printr-un
mandatar special. Declaraţia de retragere a recursului se face în instanţa care s-a învestit
cu judecarea recursului.
(2) În cazul retragerii recursului, instanţa competentă dispune, printr-o încheiere
irevocabilă, încetarea procedurii în recurs.

Articolul 444. Procedura de judecare a recursului

(1) La judecarea recursului împotriva deciziilor şi încheierilor instanţei de apel, se aplică
dispoziţiile de procedură, indicate în secţiunea 1 din prezentul capitol, în măsura în care nu
sînt contrare dispoziţiilor din prezenta secţiune.
(2) Judecarea recursului se face cu citarea părţilor. Neprezentarea lor însă nu împiedică
examinarea recursului.
(3) Preşedintele şedinţei de judecată este în drept să atenţioneze participanţii la proces în
cazul în care aceştia se abat vădit în luări le de cuvînt de la expunerea problemelor de drept
ori argumentele expuse nu au legătură cu temeiurile invocate în recurs.

Articolul 445. Împuternicirile şi actele de dispoziţie ale instanţei

(1) Instanţa, după ce judecă recursul, este în drept:
a) să respingă recursul şi să menţină decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe,
precum şi încheierile atacate cu recurs;
b) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial decizia instanţei de apel şi hotărîrea
primei instanţe, pronunţînd o nouă hotărîre;
c) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial decizia instanţei de apel şi hotărîrea
primei instanţe, restituind pricina spre rejudecare în primă instanţă sau, după caz, în
instanţă de apel, cînd eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs;
d) să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel şi hotărîrea primei instanţe,
dispunînd încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol dacă există temeiurile
prevăzute la art.265 şi 267.
e) să admită recursul şi să modifice decizia instanţei de apel şi/sau hotărîrea primei
instanţe;
f) să admită recursul, să caseze decizia instanţei de apel şi să menţină hotărîrea primei
instanţe.
(2) Hotărîrea sau decizia casată nu are nici o putere legală. Actele de asigurare sau de
executare făcute în temeiul unei astfel de hotărîri sau decizii îşi pierd puterea legală dacă
instanţa de recurs nu dispune altfel.
(3) În urma examinării recursului, instanţa de recurs emite decizii şi încheieri, cu excepţia
Plenului Curţii Supreme de Justiţie care emite hotărîri.
(4) Actele de dispoziţie ale instanţei de recurs devin irevocabile în momentul pronunţării.
(5) În urma judecării recursului, instanţa este în drept să pronunţe dispozitivul deciziei sau a
hotărîrii, care urmează să fie redactate în termen de o lună.

Capitolul XXXIX
REVIZUIREA HOTĂRÎRILOR

Articolul 446. Dispoziţiile judecătoreşti care pot fi supuse revizuirii

Pot fi supuse revizuirii hotărîrile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor instanţelor
judecătoreşti, în condiţiile prezentului capitol.

Articolul 447. Persoanele care sînt în drept să depună cerere de revizuire

Sînt în drept să depună cerere de revizuire:
a) părţile şi alţi participanţi la proces;
b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin hotărîrea,
încheierea sau decizia judecătorească;
c) Procurorul General, în cazurile prevăzute la art.449 lit.g), la propunerea Agentului
guvernamental.

Articolul 448. Instanţele competente să examineze cererea de revizuire

(1) Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri sau încheieri rămase irevocabilă prin
neatacare se soluţionează de instanţa care s-a pronunţat asupra fondului.
(2) Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri care, fiind supusă căilor de atac, a fost
menţinută, modificată sau casată, emiţîndu-se o nouă hotărîre, se soluţionează de instanţa
care a menţinut, a modificat hotărîrea sau a emis o nouă hotărîre.
(3) Cererea de revizuire declarată în temeiurile prevăzute la art.449 lit.g) şi h) se
examinează în toate cazurile de Curtea Supremă de Justiţie, în conformitate cu prevederile
art.453.
(4) Cererile de revizuire împotriva deciziilor curţilor de apel în privinţa cărora Curtea
Supremă de Justiţie s-a pronunţat printr-o decizie asupra inadmisibilităţii se examinează de
Curtea Supremă de Justiţie.

Articolul 449. Temeiurile declarării revizuirii

Revizuirea se declară în cazul în care:
a) s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, că unul dintre participanţii la proces sau
unul dintre judecători a comis o infracţiune în legătură cu judecarea pricinii;
b) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi
nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;
c) după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost reţinute de un
participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei într-o împrejurare ce nu
depinde de voinţa participantului la proces;
d) prin sentinţă penală irevocabilă, au fost declarate mincinoase depoziţiile martorului, fals
raportul de expertiză, incorectă traducerea, fals înscrisul ori falsă proba materială în al
căror temei s-a emis hotărîrea;
e) s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti sau
hotărîrea ori decizia unui alt organ care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau
deciziei a căror revizuire se cere;
g) Guvernul Republicii Moldova, reprezentat de Agentul guvernamental, sau Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a iniţiat o procedură amiabilă într-o cauză pendinte
împotriva Republicii Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un
drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana interesată poate obţine, potrivit legii
naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea hotărîrii pronunţate de o judecată
din ţară.

Articolul 450. Termenele de depunere a cererii de revizuire. Calcularea lor

Cererea de revizuire se depune:
a) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele
respective – în cazurile prevăzute la art.449 lit.f);
b) în termen de 3 luni din ziua în care a devenit irevocabilă sentinţa penală – în cazurile
prevăzute la art.449 lit.a) şi d);
c) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele
sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi
cunoscute – în cazurile prevăzute la art.449 lit.b);
d) în termen de 3 luni din ziua în care s-a descoperit înscrisul respectiv – în cazurile
prevăzute la art.449 lit.c);
e) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de hotărîrea,
sentinţa sau decizia anulată sau modificată care au servit drept temei pentru emiterea
hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere – în cazurile prevăzute la art.449 lit.e);
f) în interiorul termenului de derulare a procedurii amiabile la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului – în cazul prevăzut la art.449 lit.g);
g) în termen de 3 luni după emiterea hotărîrii Curţii Europene a Drepturilor Omului – în
cazul prevăzut la art.449 lit.h).

Articolul 451. Depunerea cererii de revizuire

(1) Cererea de revizuire se depune în scris de persoanele menţionate la art.447, indicîndu-se
în mod obligatoriu temeiurile consemnate la art.449 şi anexîndu-se probele ce le confirmă.
(2) Cererea de revizuire se depune la instanţa competentă prevăzută la art.448.
(3) La cererea de revizuire se anexează dovada de plată a taxei de stat.
(4) Nu se admite depunerea repetată a cererii de revizuire în aceleaşi temeiuri.
(5) Instanţa de revizuire este în drept să suspende executarea hotărîrii a cărei revizuire se
cere dacă se depune o cauţiune în condiţiile art.435.

Articolul 452. Examinarea cererii de revizuire

(1) Instanţa examinează cererea de revizuire în şedinţă publică în conformitate cu normele
de examinare a cererii de chemare în judecată.
(2) Dezbaterile sînt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.
(3) Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor însă
nu împiedică examinarea cererii de revizuire.

Articolul 453. Împuternicirile şi actele de dispoziţie ale instanţei de revizuire

(1) După ce examinează cererea de revizuire, instanţa emite unul din următoarele acte de
dispoziţie:
a) încheierea de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă;
b) încheierea de admitere a cererii de revizuire şi de casare a hotărîrii sau deciziei supuse
revizuirii.
(2) Încheierea de admitere a cererii de revizuire se pronunţă în camera de deliberare şi se
supune căilor de atac o dată cu fondul, în condiţiile legii.
(3) Încheierea de respingere a cererii de revizuire poate fi atacată cu recurs în instanţa
ierarhic superioară, cu excepţia cazurilor în care cererea de revizuire este examinată de
Curtea Supremă de Justiţie.
(4) În cazul în care o hotărîre sau o decizie neexaminată în recurs a fost supusă revizuirii,
pricina se judecă, după casarea hotărîrii sau deciziei, conform regulilor generale stabilite de
prezentul cod, de către instanţa care a admis revizuirea.
(5) În cazul în care o hotărîre examinată în recurs pentru care nu este prevăzută calea de
atac apelul a fost supusă revizuirii, pricina se trimite, după casarea hotărîrii, la rejudecare
în instanţa care a emis hotărîrea sau, după caz, în instanţa de recurs.
(6) În cazul în care o hotărîre examinată anterior în apel şi în recurs a fost supusă revizuirii,
pricina se trimite, după admiterea cererii de revizuire, la rejudecare în apel, în recurs sau în
primă instanţă, după caz.
(7) În urma judecării cauzei după admiterea cererii de revizuire, instanţa adoptă o hotărîre,
care poate fi supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărîrea revizuită.

TITLUL IV
PROCEDURA ÎN PROCESELE CU ELEMENT
DE EXTRANEITATE
Capitolul XL
DISPOZIŢII GENERALE

Articolul 454. Drepturile şi obligaţiile procedurale ale persoanelor străine

(1) Cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale (denumite
în continuare persoane străine) sînt în drept să se adreseze în instanţele judecătoreşti ale
Republicii Moldova pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime şi
beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi drepturi şi au
aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova, în condiţiile
legii. Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie din
motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu ori sediu în Republica Moldova.
(2) Guvernul Republicii Moldova poate stabili retorsiunea faţă de persoanele statelor în care
există restricţii ale drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi organizaţiilor Republicii
Moldova.

Articolul 455. Capacitatea procedurală de folosinţă şi capacitatea procedurală de

exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizilor
(1) Capacitatea procedurală de folosinţă şi capacitatea procedurală de exerciţiu a
cetăţenilor străini şi apatrizilor în procesele civile este guvernată de legea naţională a
acestora.
(2) Se consideră lege naţională a cetăţeanului străin legea statului a cărui cetăţenie o
deţine. Dacă cetăţeanul, concomitent cu cetăţenia Republicii Moldova, are şi o altă
cetăţenie, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova. În cazul în care
persoana deţine cetăţenia mai multor state, legea lui naţională se consideră legea statului în
care îşi are domiciliul. Dacă cetăţeanul străin are domiciliu în Republica Moldova, legea lui
naţională se consideră legea Republicii Moldova.
(3) Se consideră lege naţională a apatridului legea statului în care îşi are domiciliul.
(4) Persoana care, în conformitate cu legea naţională, nu beneficiază de capacitatea de
exerciţiu al drepturilor procedurale poate fi declarată, pe teritoriul Republicii Moldova, cu
capacitate de exerciţiu dacă dispune, conform legislaţiei acesteia, de capacitatea de
exerciţiu al acestor drepturi.

Articolul 456. Capacitatea procedurală de folosinţă a organizaţiei străine şi a

organizaţiei internaţionale
(1) Se consideră lege naţională a organizaţiei străine legea statului în care aceasta este
fondată. În baza legii naţionale, organizaţiei străine i se determină capacitatea procedurală
de folosinţă.
(2) Organizaţia străină care, potrivit legii naţionale, nu beneficiază de capacitate
procedurală de folosinţă poate fi declarată pe teritoriul Republicii Moldova, în conformitate
cu legislaţia ei, ca avînd o astfel de capacitate.
(3) Capacitatea procedurală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se determină în
baza contractului internaţional în conformitate cu care este fondată, a actelor de constituire
sau a acordului cu autorităţile competente ale Republicii Moldova.

Articolul 457. Acţiunile intentate altor state şi organizaţiilor

internaţ[Link] diplomatică
(1) Intentarea în instanţa judecătorească a Republicii Moldova unei acţiuni către un alt stat,
antrenarea acestuia în proces în calitate de pîrît sau de intervenient, punerea sub sechestru
a bunului său amplasat pe teritoriul Republicii Moldova sau adoptarea împotriva bunului
unor alte măsuri de asigurare a acţiunii, sau punerea lui sub sechestru în procedura de
executare a hotărîrii judecătoreşti se pot face numai cu consimţămîntul organelor
competente ale statului respectiv, dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care
Republica Moldova este parte nu prevede altfel.
(2) În pricini civile, organizaţiile internaţionale cad sub jurisdicţia instanţelor judecătoreşti
ale Republicii Moldova în limitele stabilite de tratatele internaţionale şi de legile Republicii
Moldova.
(3) În procese civile, reprezentanţii diplomatici ai altor state acreditaţi în Republica Moldova
şi celelalte persoane menţionate în tratatele internaţionale sau în legile Republicii Moldova
sînt supuşi jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în limitele stabilite
de normele dreptului internaţional sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte.

Articolul 458. Legea aplicabilă, regimul probelor în procesele civile cu element de

extraneitate
(1) În procesele civile cu element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale Republicii
Moldova aplică legislaţia procedurală a ţării dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.
(2) Obiectul şi temeiul acţiunii civile în procesele cu element de extraneitate sînt
determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios. După aceeaşi
lege se determină şi calitatea procesuală a părţilor.
(3) Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a înscrisului
care îl constată sînt cele prevăzute de legea locului unde a fost încheiat actul juridic sau de
legea aleasă de părţi dacă ele au dreptul să o aleagă.
(4) Proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs. Cu toate acestea, este
posibilă şi aplicarea legii Republicii Moldova dacă ea admite şi alte mijloace probatoare
decît cele specificate la alin.(3).
(5) Dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sînt reglementate de
legea locului unde s-a încheiat înscrisul invocat.
(6) Administrarea probelor de judecată se face în conformitate cu legea Republicii Moldova.

Capitolul XLI
COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI
ALE REPUBLICII MOLDOVA
ÎN PROCESE CU ELEMENT DE EXTRANEITATE

Articolul 459. Aplicarea regulilor de competenţă jurisdicţională

(1) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente, în condiţiile prezentului
capitol, să soluţioneze litigiile civile dintre o parte a Republicii Moldova şi o parte străină
sau numai dintre persoane străine.
(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în judecarea pricinilor civile
cu element de extraneitate se determină conform dispoziţiilor [Link], dacă prezentul capitol
nu prevede altfel.
(3) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente să soluţioneze pricini cu
element de extraneitate dacă pîrîtul organizaţie străină are sediu sau pîrîtul cetăţean străin
are domiciliu în Republica Moldova.
(4) Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa de a soluţiona pricina cu element de
extraneitate şi, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă
a Republicii Moldova, respinge cererea.

Articolul 460. Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în

pricinile cu element de extraneitate
(1) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente să judece şi pricini cu
element de extraneitate dacă:
a) organul de administrare sau filiala, agenţia, sucursala, reprezentanţa persoanei străine
are sediu în Republica Moldova;
b) pîrîtul are bunuri pe teritoriul Republicii Moldova;
c) reclamantul în procesul cu privire la încasarea pensiei de întreţinere şi constatarea
paternităţii are domiciliu în Republica Moldova;
d) prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin o altă vătămare a
sănătăţii ori prin deces a avut loc pe teritoriul Republicii Moldova ori reclamantul are
domiciliu în Republica Moldova;
e) fapta sau o altă circumstanţă ce serveşte drept temei pentru intentarea acţiunii în
reparaţie a daunei cauzate unui bun s-a produs pe teritoriul Republicii Moldova;
f) acţiunea decurge dintr-un contract a cărui executare, deplină sau parţială, trebuie să aibă
loc ori a avut loc în Republica Moldova;
g) acţiunea ce rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză a avut loc în Republica Moldova;
h) reclamantul în procesul de desfacere a căsătoriei are domiciliu în Republica Moldova sau
cel puţin unul dintre soţi este cetăţean al Republicii Moldova;
i) reclamantul în procesul privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale are
domiciliu în Republica Moldova;
j) în procesul privind protecţia în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane
domiciliate în Republica Moldova, persoana este cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid,
iar prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă;
k) în procesul dintre persoane străine, acestea au convenit expres astfel, iar raporturile
juridice privesc drepturi de care ele pot dispune în legătură cu bunuri sau interese ale
persoanelor din Republica Moldova;
l) prin lege sînt prevăzute şi alte cazuri.
(2) Dacă o instanţă judecătorească străină se declară necompetentă a soluţiona cererea
înaintată de un cetăţean al Republicii Moldova, acesta o poate depune la o instanţă
judecătorească competentă din Republica Moldova.

Articolul 461. Competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii

Moldova în procese cu element de extraneitate
(1) De competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt
procesele cu element de extraneitate în care:
a) acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobiliare de pe teritoriul Republicii
Moldova;
b) bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în Republica Moldova;
c) pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori punctele de plecare sau
sosire se află în Republica Moldova;
d) procesul se referă la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi la asistenţa ori
salvarea unor persoane sau a unor bunuri în largul mării, dacă nava sau aeronava are
naţionalitate moldovenească, ori locul de destinaţie sau primul port sau aeroport unde nava
sau aeronava a ajuns se află pe teritoriul Republicii Moldova;
e) nava sau aeronava a fost sechestrată în Republica Moldova;
f) procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă procedură judiciară privind
încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediu în Republica Moldova;
g) la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a nulităţii căsătoriei, precum
şi în alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobile din străinătate, ambii soţi
domiciliază în Republica Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al Republicii Moldova sau
apatrid;
h) ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul Republicii Moldova.
(2) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova examinează pricinile în procedură
specială dacă:
a) solicitantul constatării unui fapt care are valoare juridică este domiciliat în Republica
Moldova sau faptul a avut sau are loc pe teritoriul ei;
b) persoana în a cărei privinţă se solicită încuviinţarea adopţiei, declararea capacităţii
depline de exerciţiu (emanciparea), declararea incapacităţii totale sau parţiale,
încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat, efectuării examenului psihiatric,
spitalizării în staţionarul de psihiatrie sau prelungirii termenului de spitalizare fără liberul
consimţămînt este cetăţean al Republicii Moldova sau are domiciliu în Republica Moldova;
c) persoana în a cărei privinţă se solicită declararea dispariţiei fără urmă sau decesului este
cetăţean al Republicii Moldova sau a avut pe teritoriul ei ultimul domiciliu cunoscut şi de
soluţionarea acestei probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru persoane
fizice sau organizaţii cu domiciliu sau sediu în Republica Moldova;
d) s-a depus o cerere de declarare a nulităţii unui titlu de valoare la purtător pierdut sau a
unui titlu de valoare la ordin eliberat de o persoană fizică sau unei persoane fizice
domiciliate în Republica Moldova ori eliberat de o organizaţie sau unei organizaţii care are
sediu în Republica Moldova ori o cerere de restabilire în dreptul asupra lor (procedura de
chemare);
e) s-a depus o cerere cu privire la declararea fără stăpîn a unui bun mobil care se află pe
teritoriul Republicii Moldova sau o cerere cu privire la declararea dreptului de proprietate
municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn amplasat pe teritoriul Republicii Moldova;
f) cererea de constatare a inexactităţii înscrierii în registrul de stare civilă îndeplinite de
organul Republicii Moldova priveşte un cetăţean al Republicii Moldova sau un apatrid;
g) cererea urmăreşte contestarea unui act notarial sau a unui act emis de un alt organ al
Republicii Moldova ori se referă la refuzul de a îndeplini un act.
(3) Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova stabilită în prezentul articol
şi la art.460 nu se exclude prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost pornit în
faţa unei instanţe judecătoreşti străine.

Articolul 462. Competenţa contractuală în procesele cu element de extraneitate

(1) Într-un litigiu civil cu element de extraneitate, părţile, înainte de pornirea procesului, pot
schimba competenţa litigiului şi pot învesti o anumită instanţă cu competenţă jurisdicţională
(prorogarea convenţională).
(2) Competenţa jurisdicţională în pricinile cu element de extraneitate specificate la art.33,
34, 36, 40 nu poate fi schimbată la înţelegerea părţilor.

Articolul 463. Nestrămutarea locului de examinare a pricinii

Pricina pe care instanţa judecătorească din Republica Moldova a reţinut-o spre judecare, cu
respectarea normelor de competenţă, trebuie să fie examinată de această instanţă în fond
chiar dacă ulterior, în legătură cu schimbarea cetăţeniei, domiciliului, sediului părţilor sau
cu alte circumstanţe, pricina a devenit de competenţa unei instanţe judecătoreşti străine.

Articolul 464. Efectele hotărîrilor judecătoreşti străine

(1) Instanţa judecătorească a Republicii Moldova refuză să primească cererea spre
examinare sau dispune încetarea procesului pornit dacă există o hotărîre în litigiul dintre
aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, pronunţată de o instanţă
judecătorească a unui alt stat cu care Republica Moldova a încheiat tratat internaţional în
care se stipulează recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărîrilor judecătoreşti sau cînd
recunoaşterea şi executarea hotărîrilor se efectuează pe principiul reciprocităţii.
(2) Instanţa judecătorească a Republicii Moldova restituie cererea ori scoate cererea de pe
rol dacă în instanţa judecătorească străină a cărei hotărîre urmează a fi recunoscută sau
executată pe teritoriul Republicii Moldova a fost intentat anterior un proces în litigiul dintre
aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect, avînd aceleaşi temeiuri.

Articolul 465. Delegaţiile judecătoreşti

(1) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova execută delegaţiile care le-au fost date
de către instanţe judecătoreşti străine cu privire la efectuarea unor acte de procedură
(înmînarea de citaţii şi de alte acte, obţinerea de explicaţii ale părţilor, de depoziţii ale
martorilor, de raporturi de expertiză, cercetarea la faţa locului, luarea de măsuri de
asigurare a acţiunii etc.).
(2) Delegaţia instanţei judecătoreşti străine cu privire la efectuarea unor acte de procedură
nu poate fi executată în cazul în care executarea:
a) ar fi în contradicţie cu suveranitatea Republicii Moldova sau ar ameninţa securitatea ei;
b) nu este de competenţa instanţei judecătoreşti.
(3) Delegaţia instanţei judecătoreşti străine se execută în modul stabilit de legislaţia
Republicii Moldova dacă tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte nu
prevede altfel.
(4) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da delegaţii instanţelor judecătoreşti
străine în vederea efectuării unor acte de procedură. Modul de stabilire a relaţiilor între
instanţele judecătoreşti din Republica Moldova şi cele străine se determină de legislaţia
Republicii Moldova sau de tratatul internaţional la care aceasta este parte.

Articolul 466. Recunoaşterea actelor eliberate, redactate sau legalizate de

autorităţi competente străine
(1) Actele oficiale eliberate, redactate sau legalizate, în conformitate cu legislaţia străină şi
în forma stabilită, de organe competente străine în afara Republicii Moldova în privinţa
cetăţenilor sau organizaţiilor ei ori persoanelor străine pot fi prezentate instanţelor
judecătoreşti ale Republicii Moldova numai dacă sînt supralegalizate pe cale administrativă
ierarhică şi, ulterior, de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale Republicii
Moldova.
(2) Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de
origine a actului, urmată de supralegalizarea efectuată de misiunea diplomatică sau de
oficiul consular al Republicii Moldova în statul de origine, fie de misiunea diplomatică sau
de oficiul consular al statului de origine în Republica Moldova şi, ulterior, în ambele situaţii,
de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova.
(3) Supralegalizarea actelor încheiate sau legalizate de instanţele judecătoreşti ale
Republicii Moldova se face, din partea autorităţilor Republicii Moldova, de Ministerul
Justiţiei şi de Ministerul Afacerilor Interne.
(4) Actele oficiale eliberate pe teritoriul unui stat participant la tratatul internaţional la care
Republica Moldova este parte sînt recunoscute fără supralegalizare ca înscrisuri în
instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova.
(5) Actele încheiate într-o limbă străină se prezintă în instanţele judecătoreşti ale Republicii
Moldova în traducere în limba moldovenească, cu autentificarea traducerii în modul stabilit.

Capitolul XLII
RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI
ŞI HOTĂRÎRILOR ARBITRALE STRĂINE

Articolul 467. Recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine

(1) Hotărîrile judecătoreşti străine, inclusiv tranzacţiile, sînt recunoscute şi se execută de
plin drept în Republica Moldova fie dacă astfel se prevede în tratatul internaţional la care
Republica Moldova este parte, fie pe principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele
hotărîrilor judecătoreşti străine.
(2) În sensul prezentului capitol, prin hotărîre judecătorească străină se înţelege o hotărîre
pronunţată în pricină civilă de o judecată de drept comun sau de o judecată specializată pe
teritoriul unui alt stat.
(3) Hotărîrea judecătorească străină poate fi înaintată spre executare silită în Republica
Moldova în termen de 3 ani de la data rămînerii ei definitive, potrivit legii statului în care a
fost pronunţată. Repunerea în termenul omis din motive întemeiate se poate face de
instanţa judecătorească a Republicii Moldova în modul stabilit la art.116.
(4) Hotărîrile judecătoreşti străine prin care s-au luat măsuri de asigurare a acţiunii şi cele
cu executare provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul Republicii Moldova.

Articolul 468. Cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine

Hotărîrea judecătorească străină care nu a fost executată benevol poate fi pusă în executare
pe teritoriul Republicii Moldova, la cererea creditorului, în temeiul încuviinţării date de
curtea de apel de drept comun în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze
executarea. În cazul în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova ori
cînd domiciliul nu este cunoscut, hotărîrea se pune în executare la locul de aflare a
bunurilor acestuia.

Articolul 469. Cuprinsul cererii

(1) În cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine se indică:
a) numele sau denumirea creditorului, precum şi al reprezentantului dacă cererea se
depune de acesta, domiciliul (reşedinţa) ori sediul;
b) numele sau denumirea debitorului, domiciliul (reşedinţa) ori sediul;
c) solicitarea încuviinţării executării silite a hotărîrii, termenul de la care se cere executarea
hotărîrii.
(2) Pentru soluţionarea justă şi rapidă a pricinii, în cerere se indică numerele de telefon,
faxul, poşta electronică, alte date.
(3) La cerere se anexează actele stipulate de tratatul internaţional la care Republica
Moldova este parte. Dacă în tratatul internaţional nu se indică astfel de acte, la cerere se
anexează:
a) copia de pe hotărîrea judecătorească străină, încuviinţarea executării căreia se cere,
legalizată de judecată în modul stabilit;
b) actul oficial care confirmă rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti străine, conform
legii statului în care s-a emis, dacă faptul acesta nu rezultă din hotărîre;
c) actul care confirmă că partea împotriva căreia s-a emis hotărîrea, deşi a fost înştiinţată
legal, nu a participat la proces;
d) actul care confirmă executarea anterioară a hotărîrii pe teritoriul statului respectiv.
(4) Actele enumerate la alin.(3) lit.a), b) şi d) se însoţesc de traduceri în limba
moldovenească autorizate şi supralegalizate, cu respectarea prevederilor art.466.
Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sînt de acord cu depunerea actelor în
copii certificate.

Articolul 470. Procedura de examinare a cererii

(1) Cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine se examinează în şedinţă de
judecată, cu înştiinţarea legală a debitorului despre locul, data şi ora examinării.
Neprezentarea din motive neîntemeiate a debitorului citat legal nu împiedică examinarea
cererii.
(11) Instanţa Judecătorească care examinează cererea de recunoaştere a hotărîrii
judecătoreşti
străine informează în mod obligatoriu şi neîntîrziat despre acest fapt Ministerul Justiţiei şi,
după caz, Banca Naţională a Moldovei, în cazul în care este vizată o instituţie financiară
licenţiată de aceasta, cu remiterea cererii şi a documentelor aferente. Prezenţa
reprezentantului Ministerului Justiţiei şi, după caz, al Băncii Naţionale a Moldovei la şedinţa
de Judecată în cadrul căreia se examinează cererea de recunoaştere a hotărîrii Judecătoreşti
străine este obligatorie. Lipsa reprezentantului Ministerului Justiţiei şi, după caz, al Băncii
Naţionale a Moldovei, legal citaţi, nu împiedică examinarea cauzei.
(2) Instanţa judecătorească poate satisface cererea întemeiată a debitorului privind
amînarea examinării cererii, înştiinţîndu-l.
(3) Instanţa judecătorească, după ce ascultă explicaţiile debitorului şi examinează probele
prezentate, pronunţă o încheiere de încuviinţare a executării silite a hotărîrii judecătoreşti
străine sau de refuz al autorizării executării.
(4) În cazul în care hotărîrea judecătorească străină conţine soluţii asupra mai multor
pretenţii disociabile, încuviinţarea executării lor poate fi acordată separat.
(5) La examinarea cererii de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine, instanţa sesizată
poate, după caz, să ceară explicaţii solicitantului recunoaşterii şi să interogheze debitorul
privitor la cererea depusă ori să ceară explicaţii instanţei străine emitente.
(6) Sub rezerva verificării condiţiilor prevăzute de lege pentru încuviinţarea executării
hotărîrii judecătoreşti străine, instanţa judecătorească a Republicii Moldova nu poate
proceda la reexaminarea fondului hotărîrii judecătoreşti străine şi nici la modificarea ei.
(7) În temeiul hotărîrii judecătoreşti străine şi încheierii, rămase irevocabile, de încuviinţare
a executării ei silite, se eliberează un titlu executoriu, care se expediază executorului
judecătoresc desemnat de creditor. În cazul în care executorul judecătoresc nu a fost
desemnat, se aplică prevederile art. 15 şi 30 din Codul de executare.

Articolul 471. Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărîrii judecătoreşti

străine
(1) Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărîrii judecătoreşti străine se admite în
unul din următoarele cazuri:
a) hotărîrea, conform legislaţiei statului pe al cărui teritoriu a fost pronunţată, nu a devenit
irevocabilă sau nu este executorie;
b) partea împotriva căreia este emisă hotărîrea a fost lipsită de posibilitatea prezentării la
proces, nefiind înştiinţată legal despre locul, data şi ora examinării pricinii;
c) examinarea pricinii este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale
Republicii Moldova;
d) există o hotărîre, chiar şi nedefinitivă, a instanţei judecătoreşti a Republicii Moldova
emisă în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri
sau în procedura instanţei judecătoreşti a Republicii Moldova se află în judecată o pricină în
litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri la data
sesizării instanţei străine;
e) executarea hotărîrii poate prejudicia suveranitatea, poate ameninţa securitatea Republicii
Moldova ori poate să contravină ordinii ei publice;
f) a expirat termenul de prescripţie pentru prezentarea hotărîrii spre executare silită şi
cererea creditorului de repunere în acest termen nu a fost satisfăcută de judecata Republicii
Moldova;
g) hotărîrea judecătorească străină este rezultatul unei fraude comise în procedura din
străinătate.
(2) Copia de pe încheierea judecătorească emisă în conformitate cu art.470 alin.(3) se
expediază de judecată creditorului şi debitorului în termen de 3 zile de la data pronunţării.
Încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi în termenele
prevăzute de prezentul cod.

Articolul 472. Recunoaşterea hotărîrilor judecătoreşti străine nesusceptibile de

executare silită
(1) Hotărîrea judecătorească străină care nu este susceptibilă de executare silită se
recunoaşte fără procedură ulterioară dacă persoana interesată nu a înaintat obiecţii
referitor la recunoaştere.
(2) Persoana interesată este în drept ca, în termen de o lună după ce a luat cunoştinţă de
primirea hotărîrii judecătoreşti străine, să înainteze la curtea de apel de drept comun de la
domiciliul ori sediul său obiecţii împotriva recunoaşterii acestei hotărîri.
(3) Obiecţiile împotriva recunoaşterii hotărîrii judecătoreşti străine ale persoanei interesate
se examinează în şedinţă publică, cu înştiinţarea legală a acesteia despre locul, data şi ora
examinării. Neprezentarea fără motive neîntemeiate a persoanei interesate citate legal nu
împiedică examinarea obiecţiilor.
(4) Instanţa judecătorească poate satisface cererea întemeiată a persoanei interesate
privind amînarea examinării obiecţiilor, înştiinţînd-o.
(5) Instanţa judecătorească, după ce examinează obiecţiile împotriva recunoaşterii hotărîrii
judecătoreşti străine, pronunţă o încheiere.
(6) Copia de pe încheierea judecătorească se expediază, în termen de 5 zile de la
pronunţare, persoanei la a cărei cerere a fost emisă hotărîrea judecătorească străină ori
reprezentantului ei, precum şi persoanei care a înaintat obiecţii împotriva recunoaşterii
hotărîrii judecătoreşti străine. Încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în
ordinea şi în termenele stabilite de prezentul cod.

Articolul 473. Refuzul de a recunoaşte hotărîrea judecătorească străină

Refuzul de a recunoaşte hotărîrea judecătorească străină care nu este susceptibilă de
executare silită se admite în cazurile stabilite la art.471 alin. (1).

Articolul 474. Recunoaşterea hotărîrilor judecătoreşti străine pentru care nu se

cere procedură ulterioară
În Republica Moldova se recunosc următoarele hotărîri ale instanţelor judecătoreşti străine
care, în virtutea caracterului lor, nu cer procedură ulterioară:
a) hotărîrile referitoare la statutul civil al cetăţeanului statului a cărui judecată a pronunţat
hotărîrea sau dacă, fiind pronunţată într-un stat terţ, a fost recunoscută mai întîi în statul de
cetăţenie al fiecărei părţi;
b) hotărîrile privitoare la desfacerea, anularea sau declararea nulităţii căsătoriei, precum şi
la alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobilele din străinătate, între un
cetăţean al Republicii Moldova şi un cetăţean străin, dacă la data desfacerii căsătoriei cel
puţin unul dintre soţi era domiciliat în străinătate;
c) hotărîrile privind desfacerea, anularea sau declararea nulităţii căsătoriei între cetăţeni ai
Republicii Moldova dacă la data desfacerii căsătoriei ambii soţi erau domiciliaţi în
străinătate;
d) alte hotărîri prevăzute de legea Republicii Moldova.
Articolul 475. Recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine
(1) Dispoziţiile art.469, cu excepţia alin.(3), ale art.470, 471, cu excepţia alin.(1) lit.a), b), c),
d) şi f), şi ale art.472, se aplică în modul corespunzător şi referitor la recunoaşterea şi
executarea hotărîrilor arbitrale străine.
(2) Partea care solicită recunoaşterea sau executarea hotărîrii arbitrale străine este obligată
să prezinte în judecată hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată, precum şi
convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul respectiv. Dacă hotărîrea
arbitrală sau convenţia arbitrală este expusă într-o limbă străină, partea este obligată să le
prezinte în traducere în limba moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege.

Articolul 476. Refuzul de a recunoaşte hotărîrile arbitrale străine şi de a le executa

(1) Cererea privind recunoaşterea hotărîrii arbitrale străine şi executarea ei poate fi
respinsă, la solicitarea părţii împotriva căreia s-a emis, dacă aceasta va prezenta instanţei
competente, căreia i se cere recunoaşterea hotărîrii sau executarea ei, probe doveditoare
că:
a) una din părţile convenţiei arbitrale era într-o măsură oarecare incapabilă sau că această
convenţie este ilegală potrivit legii guvernante, iar în lipsa unei astfel de probe, că este
ilegală în conformitate cu legea ţării în care a fost emisă hotărîrea;
b) partea împotriva căreia este emisă hotărîrea nu a fost înştiinţată legal despre
desemnarea arbitrului sau despre dezbaterea arbitrală ori nu a putut din alte motive să
prezinte probe sau să dea explicaţii în faţa arbitrajului;
c) hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală sau nu
se înscrie în condiţiile convenţiei;
d) hotărîrea conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia arbitrală;totuşi, dacă
dispoziţiile în problemele cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de cele care nu se
înscriu în ea, partea hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii referitoare la problemele ce
decurg din convenţia arbitrală poate fi recunoscută şi pusă în executare;
e) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterii arbitrale nu corespunde convenţiei
părţilor ori, în lipsa acestora, nu se conformează legii din ţara în care a avut loc arbitrajul;
f) hotărîrea nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori executarea ei a fost
suspendată de instanţa judecătorească a ţării în care a fost pronunţată hotărîrea sau în
conformitate cu legea căreia a fost pronunţată.
(2) Instanţa judecătorească refuză, de asemenea, să recunoască hotărîrea arbitrală străină
şi să o execute, stabilind că obiectul litigiului nu poate fi dat în dezbatere arbitrală conform
legii Republicii Moldova sau că recunoaşterea hotărîrii şi încuviinţarea executării ei este în
contradicţie cu ordinea publică din Republica Moldova.
(3) Dacă în judecată s-a depus o cerere privind desfiinţarea sau suspendarea executării
hotărîrii arbitrale străine, instanţa căreia i se solicită recunoaşterea hotărîrii arbitrale şi
executarea ei poate amîna emiterea unei decizii asupra cererii dacă va considera că
amînarea este raţională.

TITLUL V
PROCEDURA ÎN PRICINILE DE CONTESTARE
A HOTĂRÎRILOR ARBITRALE ŞI DE ELIBERARE A TITLURILOR
DE EXECUTARE SILITĂ A HOTĂRÎRILOR ARBITRALE
Capitolul XLIII
PROCEDURA ÎN PRICINILE
 DE CONTESTARE A HOTĂRÎRILOR ARBITRALE

Articolul 477. Contestarea hotărîrii arbitrale

(1) Hotărîrea arbitrală pronunţată pe teritoriul Republicii Moldova poate fi contestată în
judecată de către părţile în arbitraj, înaintînd o cerere de desfiinţare a hotărîrii arbitrale în
conformitate cu art.479.
(2) Părţile nu pot renunţa prin convenţie arbitrală la dreptul de a contesta hotărîrea
arbitrală. La acest drept se poate renunţa după pronunţarea hotărîrii arbitrale.
(4) Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se impune cu taxă de stat în cuantum stabilit
de lege pentru cererea de eliberare a titlului executoriu.

Articolul 478. Cuprinsul cererii

(1) Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se depune în scris şi se semnează de partea
care contestă hotărîrea sau de reprezentantul ei.
(2) În cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se indică:
a) instanţa căreia îi este adresată cererea;
b) denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a adoptat hotărîrea;
c) numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
d) locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale;
e) data înmînării hotărîrii arbitrale părţii care a adresat în judecată cererea de desfiinţare a
hotărîrii;
f) solicitarea părţii interesate de a desfiinţa hotărîrea arbitrală, motivele contestării
hotărîrii.
(3) Cererea poate cuprinde, de asemenea, număr de telefon, fax, adresa electronică, alte
date.
(4) La cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se anexează:
a) hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. Copia de pe
hotărîrea arbitrajului permanent se autentifică de preşedintele arbitrajului permanent, iar
copia de pe hotărîrea arbitrajului constituit pentru soluţionarea unui anumit litigiu trebuie
să fie autentificată notarial;
b) convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
c) actele care argumentează cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;
d) dovada de plată a taxei de stat;
e) copia de pe cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;
f) procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.
(5) Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale depusă cu nerespectarea condiţiilor
prezentului articol se restituie solicitantului sau ei nu i se dă curs în conformitate cu art.170
şi 171.

Articolul 479. Examinarea cererii

(1) Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se examinează în şedinţă de judecată în cel
mult o lună de la data intrării ei în judecată, potrivit regulilor stabilite de prezentul cod.
(2) În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, la solicitarea ambelor părţi în
arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului, potrivit regulilor stabilite de prezentul cod
pentru reclamarea probelor, materialele dosarului, hotărîrea arbitrală, care se contestă, în
original.
(3) Părţile în arbitraj sînt înştiinţate legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată.
Neprezentarea lor însă nu împiedică dezbaterea pricinii.
(4) În timpul dezbaterii pricinii, judecata constată, în urma cercetării probelor prezentate de
părţi în argumentarea pretenţiilor şi obiecţiilor lor, existenţa sau lipsa temeiurilor pentru
desfiinţarea hotărîrii arbitrale, prevăzute de art.480.

Articolul 480. Temeiurile pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale

(1) Hotărîrea arbitrală se desfiinţează numai în cazurile prevăzute de prezentul articol.
(2) Hotărîrea arbitrală se desfiinţează în cazul cînd partea care cere desfiinţarea hotărîrii
prezintă în judecată probe despre faptul că:
a) litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale;
b) convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii;
c) hotărîrea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi temeiurile, locul şi data pronunţării ori nu
este semnată de arbitri;
d) dispozitivul hotărîrii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi executate;
e) arbitrajul nu a fost constituit sau procedura arbitrală nu este în conformitate cu convenţia
arbitrală;
f) partea interesată nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau
despre dezbaterile arbitrale, inclusiv despre locul, data şi ora şedinţei arbitrale sau, din alte
motive întemeiate, nu s-a putut prezenta în faţa arbitrajului pentru a da explicaţii;
g) arbitrajul s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală
ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori hotărîrea arbitrală conţine dispoziţii în
probleme ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale. Dacă dispoziţiile în problemele cuprinse
în convenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu decurg din convenţie, instanţa
judecătorească poate desfiinţa numai acea parte a hotărîrii arbitrale în care se conţin
dispoziţii ce nu se înscriu în convenţia arbitrală;
h) hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau
bunele moravuri.

Articolul 481. Încheierea judecătorească cu privire la contestarea hotărîrii arbitrale

(1) După ce examinează cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, judecata pronunţă o
încheiere despre desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale sau despre refuzul de a
o desfiinţa.
(2) În încheierea judecătorească despre desfiinţarea hotărîrii arbitrale sau despre refuzul de
a o desfiinţa trebuie să se indice:
a) date despre hotărîrea arbitrală contestată şi locul pronunţării hotărîrii;
b) denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a emis hotărîrea contestată;
c) numele sau denumirea părţilor în arbitraj;
d) desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale sau refuzul total sau parţial de a
admite cererea petiţionarului.
(3) Desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale nu împiedică părţilor să se adreseze
din nou în arbitraj pentru soluţionarea litigiului, cu excepţia cazului în care litigiul nu poate
fi obiectul dezbaterii arbitrale, ori să depună cerere de chemare în judecată potrivit
regulilor stabilite de prezentul cod.
(4) Dacă hotărîrea arbitrală a fost desfiinţată total sau parţial din cauza nulităţii convenţiei
arbitrale sau dacă hotărîrea a fost emisă într-un litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală ori
nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori conţine dispoziţii în probleme care nu s-au cerut
conform convenţiei arbitrale, părţile în arbitraj se pot adresa, pentru soluţionarea unui
astfel de litigiu, în judecată în conformitate cu regulile generale din prezentul cod.
(5) Încheierea judecătorească privind desfiinţarea hotărîrii arbitrale sau privind refuzul de a
o desfiinţa poate fi atacată în ordinea şi în termenele stabilite de prezentul cod.

Capitolul XLIV
PROCEDURA ÎN PRICINILE DE ELIBERARE A TITLURILOR DE EXECUTARE SILITĂ
A HOTĂRÎRILOR ARBITRALE

Articolul 482. Eliberarea titlului executoriu

(1) Problema eliberării titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se examinează de
instanţă la cererea părţii în arbitraj care a avut cîştig de cauză.

Articolul 483. Cuprinsul cererii

(1) Cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se depune în scris
de partea care a avut cîştig de cauză ori de reprezentantul ei.
(2) În cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se indică:
a) instanţa căreia îi este adresată cererea;
b) arbitrajul care a pronunţat hotărîrea şi componenţa lui nominală;
c) numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
d) locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale;
e) data primirii hotărîrii arbitrale de partea care s-a adresat în judecată;
f) solicitarea părţii care a avut cîştig de cauză de a i se elibera titlu de executare silită a
hotărîrii arbitrale.
(3) În cerere se poate indica şi numărul de telefon, faxul, adresa electronică, alte date.
(4) La cererea de eliberare a titlului executoriu se anexează:
a) hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. Copia de pe
hotărîrea arbitrajului permanent se autentifică de preşedintele acestuia, iar copia de pe
hotărîrea arbitrajului constituit pentru soluţionarea unui anumit litigiu se autentifică
notarial;
b) convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
c) dovada de plată a taxei de stat;
d) copia de pe cererea de eliberare a titlului executoriu;
e) procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.
(5) Cererea de eliberare a titlului executoriu depusă cu încălcarea condiţiilor menţionate în
prezentul articol şi la art.482 se restituie persoanei care a înaintat-o sau ei nu i se dă curs,
în conformitate cu art.170 şi art.171.

Articolul 484. Examinarea cererii

(1) Cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se examinează în
şedinţă de judecată în cel mult o lună de la data depunerii în instanţă, conform regulilor
stabilite de prezentul cod.
(2) În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, la solicitarea ambelor părţi în
arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului materialele dosarului în al căror temei se solicită
eliberarea titlului executoriu, potrivit regulilor stabilite de prezentul cod pentru reclamarea
probelor.
(3) Părţile în arbitraj sînt înştiinţate legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată.
Neprezentarea lor însă nu împiedică dezbaterea pricinii.
(4) În timpul examinării pricinii în şedinţă de judecată, instanţa constată existenţa sau lipsa
temeiurilor, enumerate la art.485, pentru refuzul de a elibera titlu executoriu în urma
cercetării probelor prezentate de părţi în argumentarea pretenţiilor şi obiecţiilor înaintate.
(5) Dacă în instanţa menţionată la art.477 alin.(3) se găseşte în dezbatere cererea de
desfiinţare a hotărîrii arbitrale, instanţa la care se examinează cererea de eliberare a titlului
executoriu în temeiul acestei hotărîri este în drept, dacă va considera raţional, să amîne
examinarea cererii de eliberare a titlului executoriu şi, la solicitarea părţii care a adresat în
judecată cererea de eliberare a titlului, poate obliga cealaltă parte la asigurarea
eventualelor pagube, în conformitate cu prezentul cod.

Articolul 485. Temeiurile refuzului de a elibera titlu executoriu

(1) Judecata refuză să elibereze titlul de executare silită a hotărîrii arbitrale numai dacă
partea în arbitraj care nu a avut cîştig de cauză prezintă în judecată probe despre faptul că:
a) convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii;
b) partea în arbitraj nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau
despre dezbaterile arbitrale şi nici despre locul, data şi ora şedinţei arbitrajului sau, din alte
motive întemeiate, nu a putut să dea explicaţii arbitrajului;

c) hotărîrea arbitrală este emisă într-un litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală
ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori conţine dispoziţii în probleme neprevăzute
de convenţia arbitrală. Dacă dispoziţiile în problemele care decurg din convenţia arbitrală
pot fi separate de dispoziţiile care nu rezultă din această convenţie, judecata eliberează titlu
executoriu numai în acea parte a hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii privitor la
problemele care se înscriu în convenţia arbitrală;
d) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterilor arbitrale nu s-a conformat cu
convenţia arbitrală sau cu legea;
e) hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată
de judecată, conform legii în al cărei temei a fost pronunţată.
(2) Judecata refuză, de asemenea, să elibereze titlu executoriu dacă va constata că litigiul
examinat de arbitraj nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale potrivit imperativului legii,
precum şi în cazul cînd hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei
Republicii Moldova sau bunele moravuri.

Articolul 486. Încheierea judecătorească privind eliberarea titlului executoriu

(1) După ce examinează cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii
arbitrale, instanţa judecătorească pronunţă o încheiere privind eliberarea titlului executoriu
sau refuzul de a-l elibera. /
(2) Încheierea judecătorească de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale
trebuie să cuprindă:
a) denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a pronunţat hotărîrea;
b) numele sau denumirea părţilor în arbitraj;
c) date despre hotărîrea arbitrală de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii pe
care o solicită petiţionarul şi locul pronunţării ei;
d) menţiunea despre eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale sau despre
refuzul de a-l elibera.
(3) Refuzul de a elibera titlu de executare silită a hotărîrii arbitrale nu împiedică părţile să
se adreseze din nou în arbitraj, dacă posibilitatea adresării nu s-a epuizat, ori să înainteze
acţiune în baze generale.
(4) În cazul refuzului total sau parţial de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii
arbitrale datorat nulităţii convenţiei arbitrale sau în cazul emiterii hotărîrii într-un litigiu
neprevăzut de convenţia arbitrală, sau în cazul neînscrierii în condiţiile convenţiei, sau al
existenţei de dispoziţii din convenţie în probleme neprevăzute de aceasta, părţile în arbitraj
sînt în drept a se adresa în judecată pentru soluţionarea unui astfel de litigiu, potrivit
regulilor stabilite de prezentul cod.
(5) Încheierea judecătorească pronunţată în conformitate cu alin.(1) poate fi atacată în
ordinea şi în termenul stabilit de prezentul cod.

PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI EUGENIA OSTAPCIUC

Chişinău, 30 mai 2003. Nr.225-XV.