Contents

Barbu Stefanescu Delavrancea – Hagi Tudose.............................................................................................2

Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul...................................................................................................13
Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunica....................................................................................................17
Barbu Stefanescu Delavrancea – Hagi Tudose
Dincolo de „Crucea de piatra”, de-a stanga Șoselei Vitanului, se ridica biserica „Sfanta Troița”. Mandrețe
de biserica. Ce zugraveli, pe dinauntru și pe dinafara, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din
vechime. Dar de asculți la troițeni, mai cu seama la cei batrani, te apuca amețelile cand încep ei sa-și
ridice biserica în slava cerului. Ma rog, nu au atatea degete la amandoua mainile cate minuni se afla în
sfantul locaș. Și cand se încurca, se fac foc batranii troițeni; ba își mușca degetele la numaratoare, caci
iata, cum au apucat ei sa numere minunile: ridica amandoua mainile în dreptul ochilor, ți le vara sub nas
cu degetele rasfirate, apoi la fiece lauda zice „una la mana” și moaie cate un deget în gura. La
înfierbanțeala, uita ca degetele sunt ale lor, și le mușca, și vorba se preface în suparare, supararea în
cearta și cearta în galceava. Cum sa caza ei la învoiala?… Fiecare vrea sa laude și sa numere numai cum
vrea el, iar nu cum lauda și numara ceilalți.

De cumva nu ești din partea locului, trei-patru batrani – care de obicei asculta, cu gurile cascate și cu
șepcile pe ceafa, la cantecele copiilor din școala vestitului dascal Nicuța cum te-or zari, te simt, ca niște
copoi, ca ești strain, ca n-ai mai vazut biserica lor. Își freaca mainile; tușesc; își dreg glasul; apoi, rara-
rara, cu niște pași lungi și semeți, îți ies înainte, îți cauta prilej de vorba, toți cu aceleași cuvinte, cu
aceeași taraganire de glas și cu capul dat pe spate:

– Ei, flacaule, de pe unde?… Ce vanturi?… Pe la noi… ai?… Și de ce?… Ce zici de biserica noastra?… Nu,
ma rog, ce crezi d-ta, ca n-o sa-ți taiem capul…

De te împinge pacatul sa spui ceva de sfinții uscați și drepți – unii cu sulițe, alții cu paloșe, unii calari, alții
pe jos și cu mainile așa de încrucișate pe piept, ca palmele le ies afara din trup – pe loc batranii își ridica
pulpanele giubelelor în cingatoarea de plisa roșie și-ți sufla cuvantul din varful limbii:

– Ei, puișorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot… Am vazut și noi… am prea vazut cum o dau în paganește
și-ți toarna la sfinți cu ochi de om, cu mani și picioare ca și ale noastre… Da de, vezi d-ta, sfinții aștia, așa
cum i-am apucat noi, de cand am deschis ochii, sunt adevarat sfinți. Voi, tinerii de astazi, la legi umblați
cu șoalda, la scris cu șoalda și la sfinți tot cu șoalda…!

II

Așa m-au judecat și pe mine, și n-oi mai uita mai ales ochii mici și vargați ai ctitorului, care-mi talmacea
zugravelile, înfigand degetul aratator asupra sfinților și oftand parca ar fi voit sa planga vremile apuse și
credințele de odinioara.

Erau patru. Trei – cu giubele lungi, cu șepci cu cozoroace de lac, crapate și șterse de lustru. Jupan Hagiul
purta pe umeri o scurteica de elastic, galbena, spalacita, patata de untdelemn și picata cu ceara.

Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi radeau în obraz, ca și cum mi-ar fi spus: „Da-te prins, da-te
batut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a vazut multe ș-a pațit și mai multe”…

– Uite, îmi zicea ctitorul maniat, ce poftești? Nu-ți place Sfantul Gheorghe? Ce vitejește sta pe cal! Și cum
omoara balaurul spurcat, parca ar ucide un vierme, nici nu se sinchisește. Iaca și mucenicul Mina cum își
bate joc de Necuratul. Dar capul arhiereului Nicolae… ce mandrețe, ce curațel și frumos batran! Ei,
nenișorule, o sa traiți, și cu d-alde astea n-o sa va mai întalniți! În ziua de astazi?… vardie naționala cu
cozi de cocoș muiate în bacan… și barabance… și triu-liu-liu-triu-triu… la dreapta… la stanga… dreeeepți!
… Iar sfintele locașuri… rușine!

Ctitorul abia rasufla, roșu ca para focului. Ma hotarasem sa tac. În ușa amvonului: draci cu gheare de trei
ori mai lungi ca degetele, oameni cu parul vulvoi, îngeri slabi și lungi și, mai presus de toți, bunul
Dumnezeu, pe nori cenușii, rotocolit cu un curcubeu.

Ctitorul nu se mai putu stapani. Ridica mainile. Manecile i s-adunara în umeri și începu, ascuțindu-și
glasul:

– Nu vezi cum s-agața dimonii de talerul drepților, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cantar, caci o fapta
buna ridica de la pamant doi draci și mai bine… Nu vezi ca aștia-și apasa degetul pe un șir de oameni
dezbracați și albi ca varul, cari o pornisera spre rai – au fost buni, milostivi, și n-au ravnit la ale altuia, și
n-au zavistit, și n-au furat, și n-au luat numele Domnului în deșert, și n-au avut noua baieri la punga, ca
în ziua de azi…

Hagiul pleca capul în jos, strangandu-și poalele scurteicii.

Doi din batrani iar zambira și iar înțelesera cu zambetul lor șiret: „Bine mai vorbește ctitorul! Da-te prins,
da-te batut, nu te pune cu ctitorul, ca te face puzderie!”

– Iaca, urma ctitorul, iaca și bogații nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deșelați de
aur și de argint!

Hagiul tuși, trase cozorocul șepcii pe ochi și întoarse spatele „judecații d-apoi”.

– Strangeți-va voua comori în ceruri… striga ctitorul, amenințand cu pumnul pe bogații nemilostivi, cari
sa duceau liniștiți în iad… strangeți-va voua comori în ceruri, caci mai lesne va trece funia corabiei prin
urechile acului decat bogatul în împarația cerurilor!

Ctitorul ramasese cu pumnul încleștat asupra zidului; ceilalți doi își descoperira capul, își facura cruce,
înganand: „Doamne, Doamne, mare și milostiv ești, Doamne!”

Jupan Hagiul o șterse binișor-binișor și se facu nevazut.

– Fugi Hagiul… fugi… Nu-i vine la socoteala, – începu iar ctitorul – nu da un sfanț la cutia bisericii (ctitorul
ținea mult la cutia bisericii), și acasa – nomol de galbeni batuți și ferecați! Îngroapa mereu cazanele, și n-
are decat o nepoata, pripașita pe langa dansul de cand a plecat la hagialac, ca sa-i pazeasca coștoroaba.
Și nu marita fata mare, nu sleiește un puț, nu daruiește un crampei de salba iconostasului unde se
miruiește, caiafa de el!

Și vorba se încinse ca focul.

– Sa dea Hagiu?… Hagiu sa dea?…

– Dar nu l-ați vazut cum mișuna prin carciumi și bacanii? zise ctitorul. Intra într-una, ia binișor o maslina,
o aduce la gura ș-o strecoara printre gingii. Fol, fol, fol, o mesteca… „E, cum dai maslinele, draga cutare?
…” „Atat”… „Scump, scump de tot la așa vremuri. Vremuri grele!” Și pleaca… Intra peste drum.
Șterpelește icrele de cosac. Rupe o bucațica, îi face vant. Pleasc, pleasc… „Cum petreceți icrele?”…
„Atat”… „Scump, scump. Vremuri grele!” Și pleaca… Se duce la pastramagiul din colț. „Ia sa vedem,
vericule, cum ți-e marfa, ca nu mai dau pe la cutare”… Ia o feliuța, îi face de petrecanie. „Cum o dați?”
„Pe parale și atat.” „Aș, v-ați scumpit de tot! S-au dus vremurile alea… Vremuri grele!” Și pleaca. Îi e
sete. Intra într-o bragagerie. „Ei… sa gust… ce bașbuzuc aveți?” Suge un fund de tinichea, ghiorț, ghiorț,
ghiorț. „Zeama de agurida. Cin s-o bea? Cin s-o plateasca? Vremuri”… Și pleaca. Așa mananca și se
racorește, și pe el îl dau banii afara din casa.

Și batranii – hi-hi, ho-ho, hi-hi – rad cu lacrami, napustindu-se în vorba, care mai de care mai șiret la
cuvant și mai subțire la coada ochilor, rasucindu-și stropii de mustați, întorși ca niște colți albi împotriva
nasului.

– Carambii cizmelor?… De cand era flacau…

– I se scalcie tocurile?… Le bate singur cateva flecuri…

– Pe mine, de cate ori ma vede: „Da-mi o pustie de țigara, ca-mi uitai papușa acasa”.

– Aș! ce-a uitat acasa?… Bea pelinița. O aduna vara, o usuca, o freaca în mani ș-o așeaza în lacra. Bea
toata iarna și tușește sa-și dea sufletul.

– Da v-ați uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, razand și ciupindu-și mustațile. Nu?… Bine… Sa va
spui eu… Într-o zi, dupa slujba, stam de vorba… mai mulți inși și cateva cocoane. Hagiul se uitase într-un
jeț… Pandea o prescura. Paracliserul, un drac și jumatate, îi arata, jos, înaintea noastra, o firfirica de
paisprece și-i zise: „Jupan Hagiule, mi se pare ca dumitale ți-a cazut la miruiala”. Hagiul sari în capul
oaselor. Se apropie de firfirica. O țintui cu ochii, ca sa-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse
mana… Cand se apleca de jumatate, pe noi, din spatele lui, barbați și cocoane, ne bufni un ras strașnic, și
razi, și razi… Hagiul își uitase acasa turul pantalonilor… De rasul nostru, neîndraznind sa se aplece pana la
firfirica, se uita lung la dansa și, cu lacramile în ochi, ieși din biserica, mormaind: „A mea era!… era a
mea!”

Paracliserul știa de la nepoata Hagiului ca Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca sa-i carpeasca
pe unde se cosesc. Scurteica fusese înca p-atat de lunga, dar o scurtase mereu din poale, ca sa
încaputeze manecile.

III

Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nameții pana la streșini. Apele sa înghețe tun.
Treaba lor! Hagiul nu vrea sa știe de crapa pietrele la gerul Bobotezei, nici daca în iulie turbeaza canii de
caldura. Iarna tremura, vara gafaie.

Toata viața lui, de cate ori nepoata-sa – traind aciolata pe langa dansul – îi pomenea, la Craciun, sa taie
și ei un porc, ca tot creștinul, batranul raspundea:

– Îmi face rau, nepoata, s-aud guițand… Îmi face rau… c-așa sunt eu… milos…

– Cumpara-l, nene, taiat gata.

Daca așa îl aducea din cuvant Leana, înghițind în sec, cu gandul la șorici, batranul raspundea liniștit:

– Un porc… carne multa… Se strica… Doua guri suntem…

Venea Paștele.
– Nene, sa înroșim și noi oua…

– Ce prostie!… Oua roșii?… Nu e mai bine sa le mananci proaspete?… Oua roșii, oua statute…

– Sa roșim puțintele.

– De roșim puțintele, ardem focul degeaba, cumparam d-a surda bacanul… Cheltuiala zadarnica…
Vremuri grele!

– Da… o ciozvarta de miel…

– Miel?… Ce fel miel?… Cum miel?… Miroase a oaie… Paștele prea e în vara…

– Ce pustia de vara, nene Tudose, nu vezi ca ploua și fulguiește?!…

– Ei, fulguiește, fulguiește… tu nu vezi ca nu ține? Unde ține? Cum cade, se topește… Eu mor de
caldura… Uf!… uf!…

– Și eu mor de frig…

– Mori de frig… crapi!… Așa te-am pomenit… lacoma… nemulțumitoare!

Leana tace și înghite în sec. E saraca. N-are pe nimeni. Tace, ca batranul, de se manie, striga, trantește
ușile, apoi se arunca în pat și se vaieta pana la miezul nopții, uitand sa-i dea și de paine.

De mic copil Hagiul fusese copil cuminte și așezat. Nu i s-auzea gurița, nici pașii. Nu rupea pantofii. Nu-și
hartanea rochița. Pe ce punea mana punea bine.

Ajuns calfa la gaitanarie, vorbea frumos și cu patima în mijlocul tovarașilor sai.

– De cand eram d-o șchioapa pricepusem lumea, le zicea el. Înțelesesem bine de tot ca o carpa din gunoi
este o munca de om pe care te faci stapan daca o pui deoparte. Și daca mama îmi dadea un ban de trei
ca sa-mi iau un simit, eu ma uitam în ghiozdan: de aveam felia de paine, sanatate buna, aveam ce
manca. Nu te saturi cu paine? Ce-ți trebuie simiți? Și puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi,
peste doi daca pui altul, fac trei… Radeți voi… radeți… Da, vanturați banii în mani și veți simți ce racoare
ține cand va e cald, și ce cald cand va e frig. E destul sa te gandești ce poți face cu banii, ca sa și guști
bucuria lucrului pe care nu l-ai cumparat. Ai simțit bucuria?… De ce sa-l mai cumperi?… Radeți voi,
radeți… Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinși pe o masa?… Voi radeți… radeți cu
hohote… Niște risipitori… În viața voastra n-o sa gustați adevarata bucurie…

Într-o zi, o calfa, vazandu-l cum tremura și cum i s-aprind ochii cand vorbește de bani, i-a zis în gluma:

– Strangi tu, baiete, strangi, și într-o zi… fiut… fiut… p-aci l-e drumul… și ia-i de unde nu-s…

Tudose, la așa nelegiuire, s-a ridicat în varful picioarelor, a încleștat pumnii, i-a adus la gura și a strigat,
închizand ochii:

– Numai de veți varî tot pamantul în buzunar… numai atunci veți fura și banii mei!… Așa sa știți!… Așa!…
Ca n-am bani… N-am chioara lascaie… P-așa vremuri nu poți sa ai…

În sfarșit, Tudose muncea; strangea; nu bea; nu ochea prin mahala; manca paine cu braga. Dupa zece
ani, ajuns la parte, dupa alți cinci, tovaraș pe din doua cu stapanul sau.
În primii ani de tovarașie slabise, îngalbenise, îmbatranise la 30 de ani. De frica și de griji, bolea pe
picioare. Fostul sau stapan îl lua la masa la el ca sa-l mai îndrepte. Și ce frumos manca! Oscior peste
oscior și nimic pe oscior.

Se mai întremase. Erau cu toții pe iarba verde, sarbatorind și udand cu pelin ziua de întai mai. Jupanul i-
aduse vorba:

– Tudose, nu vrei tu sa-ți gasesc o fata buna, de treaba, cu ceva zestre? Ei, și știi, un copil, doi, ai pentru
ce trai.

– Nu se poate, jupane, nu se poate! Femeia, copiii cer demancare, vesminte, învațatura… și n-am de
unde… Ce bruma am sunt în negoț, și banul din negoț este al oricui ar voi sa te înșele.

– Tudose, baiete, nu vorbi cu pacat, sa nu vorbești într-un ceas rau.

Ceas rau? Își stranse fermeneaua la piept, apoi mormai pe ganduri:

– Nu se poate, jupane… copiii cer paine, îmbracaminte, învațatura, și femeia… rochii… plimbare…
scurteica de tibet… fuste în gherghef… Nu se poate, jupane… sa ma crezi ca nu!…

IV

Oh! ce fericire pe Hagiu cand ramase singur stapan în pravalie! În prima zi l-apuca caldurile. Obrajii îi
ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieșea din pravalie s-o priveasca pe dinafara.
Îi da tarcoale. Îi cerceta încaperile și zidurile cu d-amaruntul. Se ridica în varful picioarelor ca sa-și arunce
privirile pana peste acoperișul ei. Pravalia?… Era copilașul rumen și frumos. El? Parintele fericit ca are pe
cine mangaia. Pravalia? Femeia fermecatoare. El? El, nebunul care-i da în genunchi, cu ochii închiși și cu
inima speriata.

I s-a izbandit visul, singurul vis pe lume! A ramas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubițele și ghemurile de
gaitane; ale lui razboaiele, rodanele și maldarele de lana; numai el singur deșchide tejgheaua; numai el
singur tocmește, face prețul și primește, numai în mana lui, banii frumoși și rotunzi.

În prima seara, zavorand ușile și obloanele, ochii îi jucara în toate parțile, mustrand pe ucenici la fitece
mișcare.

– Încet, încet, încetinel, ca ușile nu sunt de fier!

– Ia seama, trandavule, sa nu spargi geamurile, ca nu sunt de fier!

– Nu tranti obloanele, ponivosule, ca nu sunt de fier!

– Încet, încet cu lacatele, mototolule, ca nu sunt… și daca sunt?… au broasca, au meșteșug, costa parale!

De zece ori se întoarse din drum ca sa mai priveasca o data, înca o data, pravalia. La urma o privi lung, îi
surase, i se umplu ochii de lacrimi și pleca, mormaind:

– Mititica… trista și ea… cu obloanele în jos, cu ușa închisa… ca un om care a închis ochii!… Se crapa de
ziua?… Face ochii mari, cat geamurile ei, și parca vorbește, momind pe trecatori sa intre, sa-i dea o buna-
ziua și sa-i targuiasca cate ceva… Lingușitoarea…
Cu capul în jos, ciulind mustațile, ștergandu-și sudoarea de pe frunte, iuțind și muind pașii, mestecand și
tușind, se duce acasa. Vorbește. Se vede în lupta cu ceilalți: cu ucenicii, cu calfele, cu mușteriii marunți și
cu toptangiii. La unii surade, unora le strange mana, cu alții se cearta, la urma se împaca cu toți, îi atrage,
îi momește, îi înșeala.

Obosit, ajunge acasa.

La raspantia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pitulește casuța Hagiului, în mijlocul
unei gradini stufoase.

Deschide ușa tinzii; o încuie grabnic; intra într-o odaie mica și întunecoasa; aprinde o lumanare de seu;
se așeaza pe pat; își ia capul în mani și-și reazema coatele de genunchi.

Pareții sunt cojiți și galbeni; grinzile tavanului, negre și prafuite; icoanele, cu sfinți șterși; patul de
scanduri, acoperit cu o patura lațoasa, vargata cu alb și vișiniu. Doua perne de paie la perete și una de
lana îmbracata într-o fața soioasa. Pe jos, pardoseala de caramizi reci. Odaie trista, întunecoasa, un
mormant pe ai carui ochi de geam, ca un sfert de hartie, țar fi frica sa privești, de frica sa nu vezi morții
odihnindu-se cu fețele în sus.

Hagiul tresari și sufla în lumanare.

– Costa parale. Ma gandesc eu și pe întuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun ești, ce înțelept ești! De n-
ar fi soare, cate lumanari mi-ar trebui sa arz ziua în pravalie!… Ce cheltuiala!…

Abia se lungi în pat, și gandurile începura, întai blande, prietenoase, ș-apoi îndoielnice, posomorate.

Bine ca a ramas singur stapan în pravalie! Jupanul era bun, era cinstit, da de… doua chei la o tejghea…
doua mani în parale… douazeci de degete în firfirici… patru buzunare și doua socoteli… Cine știe!… Din
greșeala… bani sunt mici… ușor îți scapa printre degete… ba în buzunar… în punga… în captușeala
hainei… Stapanu-sau era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriași, pe ucenici, cand
rupeau și spargeau prin pravalie. Venea un cerșetor, doi, douazeci: „Sa le dam, ca avem copii”. Da, dar el
n-avea copii. Da, dar jumatate din acei bani aruncați era munca lui, erau banii lui, erau mangaierea și
fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpara cu d-a sila, lumanarile de Paște, discurile, miruiala,
caci îl ducea de guler la biserica… dar cutia bisericii, de care îi era spaima… Socoteala limpede: masa,
creditul și numele stapanului sau produceau mai puțin ca mila stapanului, hainele pentru masa
stapanului, evlavia stapanului și nepriceperea stapanului la vanzarea gaitanului.

Hagiul se rostogolește în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Rade și ofteaza. E deștept și viseaza. Ce vis!
De nu s-ar sfarși! Daca aci, în zaduf și întuneric, ar sta în picioare, și banii ar crește, ca o revarsare de apa,
de la talpi în sus pana peste creștetul capului… Oh! ce fericit ar fi Hagiul! Înainte sa-și dea sufletul, ar
vedea fața și vecinicia lui Dumnezeu. Moartea sa aiba coasa de aur, el și-ar înfige amandoua mainile în
taișul ei!

Picaturi de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se șterge pe frunte de nadușeala.
Rasufla greu, ca p-un suiș de deal c-o povara în spinare. Îi bate inima: visul unei morți fericite i s-a
prefacut într-o viața de spaima. Picaturi grele izbesc în geamuri. Gandul ca ar putea sa-l jefuiasca cineva
îl face sa sara din pat. Aprinde lumanarea. E galben ca ceara. Parul, nepieptanat și lung, i-atarna în
vițioane pe ceafa și pe frunte. Se uita la icoane. Se închina. Și-aduce aminte de Dumnezeu. Firește ca se
gandește la el! Se gandește ca sufera pe pamant din cauza leneșilor și a talharilor. Lui nu i-ar fura o
bașica cu zece mii de galbeni, îngropați sub caramizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura
sufletul turnat în fitece galben. El niciodata n-a priceput ce este zece, o suta, o mie. Astea sunt vorbe,
sunt numere pe raboj ori pe hartie. În zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o suta, inima lui de o
suta de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii
de copii ai lui, fiecare cu chipul și cu viața lui. Iaca de ce se gandește la Dumnezeu.

– S-aprind candela, deși Milostivul ar trebui sa vaza și pe întuneric! zise Hagiul și se ridica, tremurand, în
dreptul icoanelor.

Scoase binișor paharul din candela; îl puse pe pat; stoarse și îndrepta firul de iasca; turna în paharelul
murdar untdelemn dintr-un urcior; masura cu ochii roata untdelemnului…

– Un deșt de untdelemn!… un deșt!… e prea mult… risipa… se revarsa de ziua… Cum o sa mai vaza
atotștiutorul o limbulița galbuie cand soarele o potopi lumea cu lumina lui?…

Puse paharul pe un taler de pamant și turna apa. Untdelemnul se scurse în taler, ramaind în pahar un
rotocol d-o muchie de cuțit.

Se varî în patura. Candela sfarai și trosni. Hagiul, amețit, mormai în mustați:

– De ce-o fi trosnind? Semn rau! Am turnat destul untdelemn… De ce-o fi trosnind?… De nu mi-ar arde
pravalia!…

Așa petrecu viața Hagiul pana la batranețe. Un șir necurmat de chinuri fericite, nebagand nimic în el,
nepunand nimic pe el. Fara foc; fara fiertura; neiubind pe nimeni; tresarind cand umbra i se încurca în
picioare; închizandu-se ziua cu zavorul în casa; robotind nopțile în odaie cu o lumanare de seu în mana,
ca o stafie uscata.

La batranețe, gaitanaria nu mai mergea. Desfacu pravalia. Vandu tot.

– M-am ales și eu c-o paine, dupa o munca caineasca de la opt și pana la șaizeci de ani.

Dar în acest batran, pentru care prietenii, copiii și nevasta erau banii agonisiți și ascunși, un singur gand,
mai presus de orice, îi turbura fericirea:

– Dumnezeu vede toate… platește toate. Vede toate!… Cum vede?… N-am furat pe nimeni… N-am luat
banul nimanui!

„Vede toate, platește toate”. Icoanele și vorbele din biserica i se deșteptau în minte. Ce strica bogatul
nemilostiv daca nu fura și nu bate pe nimeni? Daca bogații ar da în fiece zi la saraci, saracii s-ar îmbogați
și bogații ar saraci. În ce ar fi D-zeu mai caștigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de
sarutat; pantecele lui n-au poftit la mancari grase, și o vecinicie toata sa nu vaza fața luminoasa a idolului
sau?

Într-o zi batranul, nemaiputand rabda aceste ganduri, s-a hotarat:

– Da, da, am sa ma iau bine cu Dum… Sa vad locurile sfinte! Ce jertfa ar putea întrece jertfa mea?
Locurile sfinte… lemn sfant… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfant… p-acolo toate padurile
trebuie sa fie sfinte…

Și batranul s-a dus la hagialac și s-a întors aghios – „hagiu” – sfant, dar mai soios de cum plecase.

Și tuturor, de cate ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfant. Vazuse el, cu
ochii lui, leproși vindecați cu lemn sfant. Le atingea ranile cu o bucațica mica, mititica, de lemn, și ranile
se închideau, și pielea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trait zece ani, fara sa bage nimic
în gura lui, mirosind lemn sfant. Unui nebun i-a venit mințile la loc cum l-a atins cu lemn sfant pe frunte.

Povestind așa minunile și închinandu-se, Hagiul a vandut lemn sfant batranilor, babelor și vaduvelor.

De multe ori Hagiul, vesel ca s-a pus bine cu Dumnezeu și fericit ca și-a întors paralele cheltuite cu
hagialacul – ba a mai și caștigat -, bombanea, uitandu-se în toate parțile:

– Ce negoț, ce daraveri, ce banet s-ar face! Lemnul sfant merge gaitan! Acum patruzeci de ani o pravalie
cu lemn sfant ar fi fost un potop de aur. Astazi lumea începe sa fie rea… credința puțina… Doamne!
Doamne!

Și Hagiul își facu cruce ca lumea sa ducea la pieire.

Pustiile de batraneți sunt grele. Tusea îl apuca mai des și-l ține mai mult; sangele nu mai rabda gerul;
aducerea-aminte se împuțineaza. Deseori se cearta el cu el:

– Ba sunt opt mii…

– Ba sunt zece!

– Ce fel zece?

– Atunci, dincolo, sunt opt!

– Aș! nu se poate, aseara i-am numarat.

Și auzul îl cam lasa. De vorbește mai tare, se aude, se sperie și se uita în toate parțile…

– Na, Hagiule, cap sec, strigi cat te ia gura, parca cine știe ce-ai fi avand! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, ești sarac
lipit!

Iar în mintea lui: „Am, am ceva, dar e mai bine sa zic ca n-am chioara para”.

VI

Pana la optzeci de ani nu i s-a întamplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte macar. I-au cazut toți
de batranețe, pierzandu-i pe unii în coaja, pe alții în miez de paine.

Tocmai în ast an se puse o iarna grea. Trosneau pomii în gradina. Pe geamurile Hagiului înflorise gheața
cu frunze mari și groase. Degeaba se încerca nepoata-sa sa faca ochiuri în geam. Rotunjea biata fata
gura, sufla din toata inima; se croia cate un rotocol, dar se prindea la loc.

– Sufla mai cu inima, Leano, striga Hagiul, cocoloșit într-un colț al patului.
– Suflu, nene Hagiule, suflu, dar ma taie frigul și mi-a înghețat rasuflarea, raspunse nepoata-sa,
tremurand c-o cerga în spinare. Ar trebui sa-mi dai de lemne, ca înlemnim pana mane.

– Cum?… lemne acum?… pe frigul asta? P-așa frig o cioacla de lemne costa un galben… un galben!

Leana pleca bombanind în odaia d-alaturi. Hagiul ramase singur. Trist, întuneric și frig. Vantul se repede
pe coș, rece ca gheața, și nu gasește în vatra nici carbuni, nici cenușa. Hagiul tremura și morfolește o
bucațica de paine. Fiori reci îi trec prin șira spinarii. Nu-și mai simte picioarele din talpi pana la genunchi.

Zapada se ridica pana la geamuri. În toata mahalaua nu s-aude nici om, nici cane.

Hagiul adoarme, mahnit ca, daca iarna va ține tot așa, n-o mai duce fara lemne. Și ce scumpe trebuie sa
fie lemnele. Așa e, o sa iasa din iarna sarac lipit. A adormit. Se mișca. Se învartește. Toata noaptea
viseaza ca se prigorește la un foc mare.

A doua zi nepoata-sa îl gasi pe jumatate înghețat. Abia putu sa zica: „Leano, foc, ca mor”, și îi întinse un
banuț de aur, închizand ochii. Îi fu rușine ca sa nu-l vaza acel ochi de aur cu cata ușurința îl arunca în
mainile nemiloase ale lumii. Ofta dureros.

Focul palpaie în vatra. Mormanul de jeratic dogorește și arunca un polei cald și rumen, pe peretele din
fața. Tavanul trosnește și zidurile asuda. Leana, cu picioarele goale pana la genunchi, se parpalește în
gura sobei. Batranul a ieșit din patura și-i e cald, și îl ia cu fiori. Picioarele îi tremura. E lihnit. Îi cere inima
o ciorba, ca niciodata în viața lui.

– Ce pui atatea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Și tot mi-e frig… Prea multe lemne!… Mi-e
foame… O sa dai foc casei!… Ah! painea nu ma mai satura… picioarele nu ma mai țin!

– Oi fi bolnav, raspunse Leana. Sa chem pe cineva. Langa spițerie e un doftor…

– Sa nu calce nimeni în casa mea! striga Hagiul. Cat scrie doftorul pe hartie nu platești cu viața toata!
Sunt sanatos, voinic, mai bine ca oricand!…

Dar, voind sa umble, cazu pe pat, zicand: „Oh! da, niciodata n-am fost mai bine!”

Dupa trei zile de friguri Hagiul se scula din pat, uscat și galben, cu ochii duși în fundul capului, cu parul
lung și ciufulit. Leana îl întreba încetișor daca n-ar vrea ceva.

– Aș vrea, raspunse trist Hagiul, aș vrea o ciorba de gaina… cu nițica lamaie… lamaia e scumpa… cateva
boabe de sare de lamaie… Și, vezi, gaina sa nu fie prea mare… mica și grea.

Pe seara, Leana întinse în mijlocul patului un ștergar. Pe ștergar o strachina cu ciorba calda. Aburii se
ridica din strachina. O aripa galbena iese din zeama presarata cu steluțe de grasime. Pe buzele strachinii,
o lingura de cositor. Alaturi clondirul, cu doua degete de vin, cu dop de hartie. Hagiul privi cu lacomie, se
șterse pe frunte și zise cu o nespusa parere de rau:

– Ce pofta de copil!…

Se vazu topind, el, cu mana lui, bulgari de aur, turnandu-i în strachina și sorbindu-i cu lingura.

Se apropie de pat. Începu sa manance. Plescai; își supse gropile din obraji; se încrunta; și-acoperi ochii cu
sprincenele; se rasti la Leana, aruncand lingura:
– Una de lemn… asta e coclita!…

Leana, ravnind la ciorba și înghițind în sec, ieși afara și-i aduse una de lemn.

Hagiul începu iarași a sorbi zgomotos. Se scutura și scuipa de mai multe ori.

– Ia ciorba d-aci! M-am saturat… Simț pe gat o cocleala acra… sarata… un miros nesuferit… Ia-o… fugi cu
ea… nu vezi?… îmi sorb viața!

Leana lua strachina și ieși.

Hagiul își tranti capul pe o perna de paie. Trupul lui, o flacara. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare
fara fund. Și se ducea adanc, adanc, tot mai adanc. Și pe gat gustul aurului, sangelui viu al aurului!
Nefericit parinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur!

Cand Leana intra în odaie, el se ridica în coate și-i striga:

– Stinge focul… sa dai carbunii și cenușa înapoi!… Arunca ciorba… și sa dai fulgii și bucațelele înapoi…
Vreau banii pe jumatate, daca nu toți!

Și începu sa planga în hohote.

– Ucigaș!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o sa te saturi!

Leana, înmarmurita, sa uita la el. Tocmai atunci s-auzi miorlaind la ușa cotoiul, tovarașul ei de foame și
de tremurat, singura ființa care o mangaie și pe care o mangaie.

Leana crapa ușa. Hagiul se uita speriat și, vazand cotoiul strecurandu-se pe ușa, se rasti:

– Sa-i tai coada!… Sa-i tai coada!… O coada d-un stanjen!… pana sa intre, se racește odaia!… Sa
cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am sa i-o tai eu!

Se ridica în picioare. Picioarele tremurara, se îndoira, trosnira din încheieturi. Hagiul se curma de mijloc;
deschise ochii, mari și roșii; casca gura și cazu pe spate.

Leana, speriata, fugi afara, închinandu-se.

S-a înnoptat. Ea pandește la ușa. Tremura și inima i se bate. Ar vrea sa intre, și spaima ca e mort or
nebun o îngheața. Vantul fluiera în strașina casei. Zapada le-a troienit ușa pe dinafara. În tinda e frig și
întuneric.

Pe la miezul nopții se paru ca în odaia Hagiului se taraște cineva de-a bușilea. Asculta. Auzi deslușit un
sunet de bani.

– El e. N-a murit, șopti Leana, banii îi prelungesc viața. Saracu nenea Hagiu!

Liniștita puțin, dibui pe întuneric clanța de la odaița ei, deschise ușa binișor și se duse sa se culce,
tanguind încet pe nen-sau Hagiu:

– Saracu, ce bogat este!

A doua zi, de dimineața, Leana, intrand în odaia Hagiului, îl gasi numai în camașa, în camașa sa petec de
petec, trantit cu fața în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închiși.
Cum îl vazu, începu sa planga.

Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremura. Banii sunara d-a lungul, de la picioare pana la frunte.
Salta capul; deschise ochii stinși și-i îndrepta, ca niște sticle reci, asupra Leanei; bolborosi cateva cuvinte
nedeslușite; mușca în vant cu gingiile albe și izbuti sa slomneasca:

– Nu te uita… închide ochii… ochii fura… închide ochii!…

Casca gura; limba i se mototoli în gat; capul îi cazu într-o parte; picioarele i se lungira; mainile i se
înfipsera în bani… și adormi de veci, cu ochii deschiși și ținta asupra Leanei.

Cand l-au scaldat, pe genunchi, pe piept și pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Și i-au rupt pleoapele
de sus, și ochii lui spaimantați nu s-au închis.

Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, arhiereu, oranist, coliva, steagul Bisericii Troița, flori,
lumanari, zabranice. Leana, privind, zicea:

– Ce frumusețe! Bine de el!

La capul lui mergea Leana; dupa ea, cațiva batrani, cu ctitorul la mijloc.

Unul din batrani întreba pe ctitor:

– Ce bani a lasat?

– Un milion, raspunse ctitorul!

– Cat face un milion?

– Un milion? De zece ori cate o suta de mii.

– Saracu Hagiu!

– Daca ar vedea el cum se cheltuiește cu înmormantarea lui…

– Ar muri! raspunse unul din batrani.

Și oranistul, cletanandu-și ceaprazurile de fir, intra în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auzira în
departare: „Veșnica lui pomenire, veșnica lui pomenire”…
Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul
Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n
fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere.

Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba... peste
toate au nins anii mulţi şi grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.

Cine trânti poarta?

— Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!

Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mânele lui „tata-moşu“.

— Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?

— Fincă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.

— Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?

— Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Bătrânul coprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.

— O, voinicii moşului!...

Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare.

— Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?

— În ţara cocorilor.

— În ţara cocorilor?

— Da.

— Dar rândunelile un’se duc când se duc?

— În ţara rândunelilor.

— În ţara rândunelilor?

— Da.

— Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul

netezindu-i barba.

— Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.
— Da... hâ... hâ... poi ce fel... şi mie?

Fata se întristă.

Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:

— Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.

— Ţie două şi mie două... nu e-aşa, tată-moşule?

— Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.

— Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.

— Cum de nu?! Mie un scatiu.

Ce fericiţi sunt!

Băiatul încălecă pe un genuchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme. Bunicul le cântă:

„Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele“...

O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copiii tăcură din râs şi bunicul din cântec.

E muma lor şi fata lui.

Cum îi văzu, începu:

— I... tată, şi d-ta... iar îi răzgâi... o să ţi să suie în cap...

Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvintează, şi zise prelung:

— Lăsaţi pe copii să vie la mine!

— Biiine, tată, biiine... dar ştii... o, bată-i focul de copii!...

Femeia intră în casă.

— Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul
capului şi pe unul, şi pe altul.

Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul. Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

— Partea asta este a mea.

— Şi partea asta, a mea!

— Mustaţa asta este a mea.

— Şi asta, a mea!

La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

— Pe din două.
Şi copii o şi dăspicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

— Jumătate mie.

— Şi jumătate mie.

Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.

Băiatul:

— Mustaţa mea e mai lungă.

Fata:

— Ba a mea e mai lungă!

Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lacrâmile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:

— Amândouă sunt dopotrivă.

— Ş-a mea, ş-a ei!

— Ş-a mea, ş-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

— Partea mea e mai frumoasă.

— Ba a mea, că e mai albă!

Bunicul zâmbi.

— Ba a mea, că e mai caldă!

— Ba a mea, că e mai dulce!

— Ba a mea, că nu e ca a ta!

— Ba a mea, că are un ochi mai verde!

— Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!

Bunicul abia se ţinea de râs.

— Ba a mea!

— Ba a mea!

Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.

Fata ţipă, sări de pe genuchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.

Băiatul, cu lacrâmile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.

Mama lor ieşi pe uşe şi întrebă restit:

— Ce e asta, vermi neadormiţi!

Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:

— Lăsaţi pe copii să vie la mine!

Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunica
O văz, ca prin vis.

O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu
buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.

Cum dăschidea poarta, îi săream înainte.

Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:

— Ghici...

— Alune!

— Nu.

— Stafide!

— Nu.

— Năut!

— Nu.

— Turtă-dulce!

— Nu.

Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.

Şi totdauna sânul ei era plin.

Îi sărutam mâna.

Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte.

Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.

Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă

culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.

Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printer frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură
o ploaie albastră.

— Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.

— Să spui...

Şi niciodată nu isprăvea basmul.

Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau şi adormeam; uneori tresăream ş-o întrebam câte ceva;

ea începea să spuie, şi eu visam înainte.

— A fost odată un împărat mare, mare...

— Cât de mare?

— Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că
nu avea copii...

— Bunico, e rău să nu ai copii?

— Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.

— Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.

Ea lăsa fusul, râdea, îmi dăsfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului.

Câte-o frunză se dăsprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii dupe ea şi ziceam:

— Spune, bunico, spune.

— Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi... nu mai putea de părere de rău că nu are copii...
Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era
mic, mic de tot...

— Cât era de mic?

— Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.

— Va să zică, nu era mic, mic de tot...

— Era mic, da’ nu aşa mic de tot. Şi cum veni îi zise:

„Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale
altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc,
înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa
o să rămâie grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur“... Piticul se duse, şi împăratul alergă în
grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub
ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.

— De ce nu legau rod, bunico?

— Ştiu eu?... Dumnezeu ştie...

Era aşa de cald... aşa de bine în poala bunichii... o adiere încetinică îmi răcorea fruntea... norii albi,
alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau... închideam ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.

— Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-i ude mereu;
şi i-a udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult soare; şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur. Şi
merii înfloreau în fitece săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă
bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică...

— Ca moşu de mică?

— Da, ca moşu...

— Atunci nu era mică de tot...

— Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului:

„Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de laZâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii,

într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzeşti, măria-ta,
că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se
dăşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre; şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, dupe cum o apuca-o
toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă“...

— Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?

Tresăream.

— A, nu... ştiu unde ai rămas... la-a-a... Zâna Florilor...

Auzisem prin vis.

Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind
pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor...

Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din
burienile în care adormisem de atâtea ori.

— Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun...

— Cel mai bun... îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.

— ... ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat...

— ... ş-a plecaaat...

— Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus...

— ... s-a dus, s-a dus...

— Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă...

— ... întunecoasă...

— ... de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un ştejar bătrân, ş-a pus dăsagele căpătâi şi a
închis ochii ca să se odihnească. Şi... pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi... cum îi
aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi...

Când m-am dăşteptat, bunica isprăvise caierul.

Dar basmul?
Cu capul în poala bunichii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.

Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi

zâmbetul ei.__
Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti - Puiul
Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea de departe, tocmai din
Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit
vreo cateva
zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib pe un mosoroi
de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in
tot sapte
oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si
ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca,
ca nu cumva sa patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit niste pui
draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau
sapte gogosi de matase, si au inceput sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o
furnica, ori cate o lacusta, le-o firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu cioculetele lor, o
mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si
cand ii striga: “Pitpalac!” repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa
secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea ma-sii, si cum nu stia sa
zboare, hat! l-a prins un flacau sub caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma
flacaului, numa, el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un
taran batran, care s-a rugat pentru el:

— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de- abia e cat luleaua?!
Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit. Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a
spus:
— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai vrea tu, dar acum, ca
esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti si mai rau. Si asa traiau acolo
linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza
de boabe cu care se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau de sete, ca
beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura mare, stau la umbra
in lastar; dupa-amiaza, cand se

potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau gramada, ca sub un
cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei.
Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei lor au inceput sa
zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu
noaptea, si seara in
amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau tarcoale pe deasupra miristii.

Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau ei. “Una, doua, trei!” Si cand
zicea “trei”, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea
si tot asa
indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuiau s-o
faca in curand, cand o trece vara. “Si o sa zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem
dedesubtul nostru orase mari si rauri, si marea.”

Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul
prepelitei, aud o caruta venind si oprindu- se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat
toti in sus capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau. “Nero! inapoi!” s-a auzit un
glas strigand. Puii n-au priceput; dar mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas
incremenita.
Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa o clipa de socoteala, le-a
poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu paman- tul, si cu nici un pret sa nu se miste.
— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles?
Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere. Se auzea fasaitul unui caine
care alerga prin miriste si din cand in cand glasul omului:
— Unde fugi? inapoi, Nero!
Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta inspre ei.
— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe. Cainele paseste incet
dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad
cum i se urca o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita
zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul se departeaza
strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se
preface asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca
e in afara de bataia pustii, zboara repede spre lastar. In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa
stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul
zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a picat, a
putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea
aripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta.
Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul,
socotind ca nu
face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita.
Ascultau
in tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand “Apporte!”
Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si
strigatele s-au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul
greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei
lor chemandu-i din capul miristii: “Pitpalac! pitpalac!” Repede au zburat inspre ea si au gasit-o.
Ea i-a numarat: lipsea
unul.
— Unde e nenea?
— Nu stim, a zburat. Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare, ascultand din
toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu! piu!”… Cand l-a gasit, cand i-a vazut
aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el…
D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la
zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu
spaima:
— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi arati cetati mari si rauri,
si marea?
— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.
Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-
un lan de porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au
taiat cocenii si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul
zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se
rareasca frunza lastarului. Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului,
ori palcuri de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele
cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi. In inima bietei prepelite era o lupta
sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de
frigul toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de ea cu disperare.
Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti
puii, mai bine numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu
puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde:
— Nu ma lasati! Nu ma lasati!
A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au
pierit in zarea dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a
iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La
marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile
grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie
de vedenii… miriste…un caramb de cizma pe care se urca o furnica… aripa calda a mamei. Se
clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru
inchinaciune.