Poezia religioasă românească.

Eseu monografic

TUDOR ARGHEZI:
„M-AM AJUNS ŞI M-AM BIRUIT!”

C ăutarea lui Dumnezeu este o formă

concretă de manifestare a iubirii omului,
pentru că atunci când iubim o anume
persoană o căutăm şi vrem să-i simţim prezenţa
permanent. Căutarea lui Dumnezeu, din poezia
românească interbelică, are diferite forme: de la
convingerea că este invocat un Deus absconditus şi până
la cufundarea totală în Iubirea divină.
Tudor Arghezi este poetul credinţei şi-al
tăgadei, dar al acelei tăgade care, in facto, sfârşeşte prin
a-l mărturisi pe Dumnezeu. Cei 17 Psalmi arghezieni în
versuri dar mai ales Psalmii în proză, publicaţi sub titlul
generic Ce-ai cu mine, vântule?, surprind ecouri din
Vechiul şi Noul Testament. În opera argheziană „un
proces dramatic se consumă între om şi Dumnezeu,
acesta din urmă nefiind conceput ca o abstracţie, ci ca
un Părinte. Drama omului nu se referă la absenţa unui
Dumnezeu în sine, ci la absenţa oricărui semn concret
prin care El ar putea să-i fie accesibil. Asemenea lui Iov
şi psalmistului David, poetul are sentimentul părăsirii, şi
suferă că Dumnezeu şi-a întors faţa de la el, că l-a lăsat
singur, că între El şi om a tras o perdea de nepătruns, că
s-a învăluit într-o taină neagră, asemenea
întunericului.”77

77
Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi
Clujului, [Link]., p. 8-9
- 87 -
Maria-Daniela Pănăzan

Lamentaţia poetică izvorăşte însă tot din

căutarea divinităţii ca semn al iubirii omului care
doreşte să-L ştie pe Dumnezeu aproape. Plânsul lui este
unul metafizic, pentru că are conştiinţa însingurării sale
în lume şi a pierderii harului divin. Oricât de mare este
sforţarea, Dumnezeu se lasă căutat dar nu se vrea
descoperit, constrângându-l pe om la o căutare şi o
îndârjire supraumane:
„Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş,
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş,
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie”
Metafora „copacului pribeag” nuanţează
expresia unei teribile căutări care se vrea o înălţare
spirituală, până la cer, pentru că el creşte-n Altarul
cosmic. Poetul strigă şi vrea să fie auzit până dincolo de
ceruri, parafrazându-l pe psalmistul David care spunea
”Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă;/ Ia aminte la
glasul rugăciunii mele când strig către Tine./ Să se
îndrepteze rugăciunea mea ca tămîia înaintea Ta”
(Psalmul 140, 1-2):
„Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin şi se aprind pe rând
În ramurile-ntinse pe altare –
Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?”
Precum Iov care, deznădăjduit şi epuizat, îi cere
socoteală lui Dumnezeu: „Ascultă-mă Tu, Doamne, ca
să grăiesc şi eu;/ eu să Te-ntreb pe Tine, iar Tu să mă
înveţi./ Te auzeam-nainte cu-auzul, şi atât;/ dar astăzi şi
cu ochiul vederii Te-am văzut./ De-aceea eu pe mine
m-acopăr cu dispreţ,/ eu, care-n mine însumi pământ
sunt şi ţărână”(Iov 42,4-6), Arghezi reproşează el însuşi

- 88 -
Poezia religioasă românească. Eseu monografic

divinităţii absenţa din viaţa omului, vrea să o forţeze

aducând argument sfârşitul timpului istoric:
„De când s-a întocmit Sfânta Scriptură
Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură
Şi anii mor şi veacurile pier
Aci sub tine, dedesupt sub cer.”
Revolta îl determină pe poet să ceară o
confruntare directă cu Dumnezeu, o luptă dreaptă din
care omul nu vrea să iese biruitor: „revolta este însă a
omului neputincios, incapabil să-şi transgreseze
condiţia. În fond, aici e drama generată de limitele
ontice. Dar e şi drama conştiinţei neclare asupra
adevăratei relaţii dintre Creator şi creatură. Aceasta din
urmă, asemenea lui Toma, face apel la experienţa
simţurilor şi-i cere lui Dumnezeu o prezenţă fizică,
controlabilă, care să nu mai permită negaţia”78:
„Singuri acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”
Psalmistul care luptă între cuvânt şi tăcere, între
ascultare şi căutare febrilă, între supunere şi revoltă sau
nesupunere are şi momente de resemnare, dar nu o
resemnare atee, ci una creştină. El înţelege că „din
plinătatea Lui noi toţi am primit şi har după har, căci
legea prin Moise s-a dat, dar harul şi adevărul prin
Iisus Hristos au venit. Pe Dumnezeu nimeni niciodată
nu L-a văzut; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul
Tatălui, El l-a făcut cunoscut.”(Ioan 1, 16-18)
De aceea, nu ezită să-şi recunoască vina: „Sunt
vinovat că am râvnit/ Mereu numai la bun oprit” şi să

78
Idem, p. 9
- 89 -
Maria-Daniela Pănăzan

considere că merită să-şi asume suferinţa, deoarece

„suferinţa psalmistului, patosul său nu aparţin
registrului larg, obişnuit, al suferinţelor preaumane. E o
suferinţă esenţială – nemotivată din pricini ce ţin de
această lume – o suferinţă a omului rănit la „rădăcinile”
sale, a omului care descoperă un gol de neumplut în
existenţa sa, în rostul său. E o suferinţă ontică, a fiinţei
umane. Ne doare „lipsa”, „vidul” – fie el şi aparent – al
lui Dumnezeu în viaţa noastră.”79
Această suferinţă a poetului e, fără îndoială,
metafizică, transcende limitele ontologice ale firii,
pentru că, psalmii însingurării omului, ai părăsirii,
poartă adânc în ei cuvintele evanghelice „Eli, Eli lama
Sabahtani?”, sau cele ale lui David: „Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?/ Departe sunt
de mântuirea mea cuvintele greşalelor mele./
Dumnezeul meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi”(Psalmul
21, 1-2).
În concepţia lui Nichifor Crainic „religiozitatea
poeziei lui Tudor Arghezi e o incertitudine subiectivă pe
de o parte şi o certitudine obiectivă pe de alta. Aceste
două moduri de a simţi religios nu sunt la acest poet
două momente în raport de succesiune, evolutive ca de
la ceva imperfect la ceva împlinit, ci ele coexistă
paralel, deşi lucrul are aerul unui paradox.”80 Tudor
Arghezi a scris mult mai multe poezii de inspiraţie
religioasă sau marcate de fiorul prezenţei/absenţei
sacrului. Pot să amintesc în acest context: Înviere,
Heruvic, Muntele Măslinilor, Rugă de seară, Denie,
Abece, Inscripţie pe Biblie, Duhovnicească, Priveghere,
79
Nicolae Balotă, Calea, Adevărul şi Viaţa. Meditaţii religioase,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 10
80
Nichifor Crainic, [Link]., p. 138
- 90 -
Poezia religioasă românească. Eseu monografic

Colind, Har, Rugăciune, Ogor pustiu, Mă uit la flori

etc. Dar niciunde nu apare ca-n Psalmii în proză
profunda religiozitate a poetului, împăcarea lui
definitivă cu acel Deus absconditus, pe care-l invoca cu
atâta sfâşiere lăuntrică şi revoltă în versuri.
Psalmii în proză (sau ciclul Ce-ai cu mine,
vântule?, subintitulat Printre psalmi) aparţin în
totalitatea lor poeticii argheziene, deoarece pentru
Arghezi „versul este cristalizarea geometrică a
Poeziei” (cum declara în articolul programatic Vers şi
poezie) iar „poetul se identifică cu cioplitorul care
împlineşte actul iniţial al creaţiei: a plăsmui fiinţe vii.
Frământând cuvântul asemenea olarului aplecat peste un
şubred vas de lut, asemenea făurarului a cărui statuie se
desprinde vie de pe soclu, visul său e acela al marilor
creatori: a da viaţă Corpului Glorios. Căci a scrie e a
face din nou, creaţia poetică repetând creaţia
cosmică.”81
Psalmii în proză au ca temă majoră Iubirea lui
Dumnezeu, alături de alte teme mari ale poeticii
argheziene: viaţa, moartea, creaţia, timpul. Arghezi
înţelege şi dă mărturie că „atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea...”. După ce-a căutat îndelung Iubirea
care este Însuşi Dumnezeu, poetul o află atât de aproape
de el, pentru că a învăţat să-i desluşească pasul lin care
„trece şi pipăie ca fulgul”, pas pe care-l ascultă acum
„cu urechea din palmă”. Mai mult de-atât, poetul
dialoghează cu eventualul cititor şi-i spune cu profundă
convingere: ”Tu faci ce face Dumnezeu, fără să ştii.
Domnul e în tine o fărâmă, o mărgică, o mireasmă.
Păstreaz-o în dreptul sufletului, necontenit. Tu porţi pe
81
Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, Editura Minerva,
Bucureşti, 1997, p. 30
- 91 -
Maria-Daniela Pănăzan

Dumnezeu în tine, mai uşure decât pruncul femeii. Ai

să-l cunoşti. Închide ochii şi ascultă: trece gândul. Tot
pasul lui e. Omul e poteca goală – pasul Domnului
calcă, şi poteca zvâcneşte. Potecile dau una într-alta,
împânzind pământul.”
Marcat de căutarea necontenită a divinităţii de la
care dorea semne, Arghezi ajunge să-i spună lui
Dumnezeu: „Doamne, tu trebuie să fii mai fraged ca
spicul de săcară şi mai smerit ca vioreaua. Şi de-aceea
poate că noi nu te putem desluşi.” În căutarea atâtor
răspunsuri existenţiale, poetul află credinţa cea
adevărată, înţelege atotputernicia, bunătatea şi Iubirea
lui Dumnezeu faţă de om. Înţelege că Singur Dumnezeu
este Bun, precum grăia cândva psalmistul David,
plângând: „Îndurat şi milostiv este Domnul,/ îndelung-
răbdător şi mult milostiv./ Nu până-n sfârşit Se va iuţi,/
nici în veac se va mânia./ Nu după păcatele noastre S-a
purtat cu noi,/ nici după fărădelegile noastre ne-a
răsplătit,/ ci după cât e cerul de-nalt de la pământ/
într-atât Şi-a întărit Domnul mila spre cei ce se tem de
El/ pe cât de departe sunt răsăriturile de apusuri,/
într-atât a-ndepărtat El de la noi fărădelegile noastre;/
în ce chip îi miluieşte tatăl pe fii,/ aşa i-a miluit Domnul
pe cei ce se tem de El; că El ne-a cunoscut alcătuirea,/
adusu-Şi-a aminte că ţărână suntem.”(Psalmul 102, 8-14)
Aceeaşi viziune asupra bunătăţii nesfârşite a
divinităţii se regăseşte şi la Arghezi. Psalmodierea
poetului e sinceră şi încărcată de varietate stilistică,
aducând cu ea un mesaj al Frumuseţii, al Bucuriei şi
Iertării divine, pe care omul le primeşte, conştient însă
că nu le merită: „Tu nu ceri dajdie, nu vinzi şi nu
plăteşti, şi dai de pomană viaţă şi floare, apă şi văzduh:
frumuseţe, bucurie şi cântec. Tu nu dai bunuri tocmite
- 92 -
Poezia religioasă românească. Eseu monografic

cu datorii, tu dai şi pleci, şi iarăşi dai. Omul se naşte

cu zestrea făcută. Bunătatea şi mila ta sunt de
totdeauna, oricât aş greşi după socoteala omenească.
Că sunt rău, sărac, ticălos, tu nu ştii. Tu eşti ca mama,
pentru care copilul cocoşat e frumos, şi copilul nebun e
drag ca şi cel cu minte. Tu ierţi înainte de a se naşte
păcatul.”
Rugăciunea psalmistului modern nu mai este
nici înverşunare, nici răzvrătire. Din contră, e împăcare,
regăsire a unei stări primordiale, arhetipale, psalmistul
cerând, prin rugă, să nu-şi mai aparţină lui însuşi, ci
Aceluia Care i-a dat viaţă şi frumuseţe: „Mă rog ţie
pentru că ţi-s stelele frumoase, pentru că ai urzit azurul,
pentru că ai făcut caprele şi copacii şi ţi-ai distribuit
fiinţa în toate seminţele şi în toate fiinţele, cu care, fără
voia mea, mă simt legat, fie că ştii tu sau nu ştii. Mă rog
ţie, Doamne, să nu mai fiu eu însumi.”
Ultimul psalm din ciclul Ce-ai cu mine, vântule?
aduce în lumină întreaga măsură a talentului lui Arghezi
de mare poet religios. Convins de faptul concret că
„viaţa mea trece către veac, şi nu a fost zi în care să nu
mă gândesc pentru tine şi să nu mă leapăd de chipul
făcut ţie de oameni”, psalmistul modern recunoaşte că
„ruga mea e gândul”. În această rugăciune din fiece
gând, el scrie ultimul monolog liric în care-i vorbeşte lui
Dumnezeu precum i-ar vorbi unui prieten. Împăcarea
este clară, sigură şi mântuitoare, amintind parcă de
mântuirea tâlharului de pe cruce, în ultimele lui clipe de
viaţă, Hristos promiţându-i „Astăzi vei fi cu Mine în
Rai!”. Psalmistul aduce cu el bucuria unei vieţi în care
Dumnezeu nu i-a dat nici un prilej de mâhnire sau
tristeţe, doar oamenii, pentru că Dumnezeu i-a fost
mereu aproape, uitându-se împreună cu El în prisacă:
- 93 -
Maria-Daniela Pănăzan

„Tu eşti un prieten, mai puţin decât un prieten şi mai

mult. Te-am găsit ca pe un copil, între ceruri, aruncând
cu stele în mare şi jucând cu mâna oglinda lumii
rotunde în odăile noastre albe. Tu nu te-ai posomorât
niciodată, ca oamenii răi şi chinuiţi, şi nu ai făgăduit
munci şi poveri. În prisacă, te uitai cu mine la stupi şi
albine, şi, în câmpie, te aplecai pe florile de trifoi.”
Împăcarea finală aduce clipa de revelaţie când
poetul pricepe că, în toată sforţarea-i de a-L căuta pe
Dumnezeu, L-a întâlnit tocmai în momentul când îşi
pusese „uneltele deoparte”: „zi de zi şi ceas de ceas
m-am gândit pe tăcute şi m-am întristat. Nimeni nu a
crezut că suferinţa mea venea de unde ninge teiul de
zăpadă şi că era o suferinţă de nemărginit. Nu am
cutezat, când întârziam şi mă lăsam codaş, tărăgănitor
afară de lume, să răspund că, tiptil, căutam pe
Dumnezeu. Îmi lipsea acel Dumnezeu care nu era nici
în cărţi, nici în biserici şi pe lângă care au trecut
oamenii şi nu l-au văzut. Pe acela l-am găsit după ce
s-a stins vara fierbinte şi toamna frumoasă, peste
mine, de cincizeci de ori.”
De aceea, finalul poemului vorbeşte despre
bucuria nepreţuită a întâlnirii cu Dumnezeu în această
viaţă, simbol al biruinţei, al descoperirii unei patrii şi a
unui cămin care înseamnă acasă, simbol al eternei
reîntoarceri la starea paradisiacă, în Grădina lui
Dumnezeu. Într-o singură clipă, izbăvitoare, poetul a
gustat din bucuria paradisului şi a împăcării definitive
cu oamenii şi cu Dumnezeu.
Iar această clipă izbăvitoare este clipa Învierii,
aşa cum a vorbit Mântuitorul: „Eu sunt Pâinea vieţii;
cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în
Mine niciodată nu va înseta. Dar Eu v-am spus că M-aţi
- 94 -
Poezia religioasă românească. Eseu monografic

şi văzut, şi nu credeţi. Tot ce-Mi dă Mie Tatăl, va veni

la Mine; şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară;
pentru că M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea,
ci voia Celui Care M-a trimis. Iar voia Celui ce M-a trimis
aceasta este: să nu pierd pe nici unul din cei pe care mi i-a
dat, ci să-l înviez în ziua de apoi”(Ioan 6, 36-39).
Întâlnirea cu Dumnezeu este prilejul celei mai
mari bucurii pentru poetul credinţei şi tăgadei, este
prilejul regăsirii pe sine în voioşia mântuitoare a clipei,
este cea mai importantă împrejurare a vieţii lui, care i-a
dat puterea să învingă toate „ceasurile negre” ale vieţii
sale, pe care le-a alungat cu „bătătoarea de muşte”,
astfel că „o singură clipă a înghiţit o jumătate de veac”,
motiv pentru care nu mai simte nici durerea, nici ura
oamenilor, ci doar trăieşte acut o stare de imensă
bucurie şi pace lăuntrică, pentru că rostul său a intrat în
mătci fireşti, autentic creştine, înălţătoare şi izbăvitoare:
„Bucuria mea cine ar putea-o povesti acum? Ziua mea
are un rost. Înţeleg multe lucruri până aseară
neînţelese. Sunt voios şi sprinten, culorile mele au
înviat: am câştigat! Am o patrie, am un cămin!
Împrejurările s-au micşorat, ura nimănui nu mai doare;
deodată, oamenii s-au pitit ca greierii şi au scoborât la
măsura lor. În tot ce mă îngrijora şi mă ţinea în loc s-a
strecurat nepăsarea sfântă, căci am chemat toate
ceasurile mele negre şi le-am adunat şi le-am gonit cu
bătătoarea de muşte; o singură clipă a înghiţit o
jumătate de veac.”
Întâlnirea cu Dumnezeu a psalmistului a dăruit
astfel o capodoperă literaturii noastre, pentru că marile
creaţii, aşa cum spuneam în Introducere, sunt rodul
întâlnirii omului cu Dumnezeu. Cum ştim însă dacă
poetul a atins starea de har? Cum realizăm minunea
- 95 -
Maria-Daniela Pănăzan

întâlnirii cu Cel ce este Dăruitorul? Arghezi găseşte

câteva expresii de un rafinament estetic sublim şi
sfârşeşte prin a zugrăvi dorinţele unui suflet eliberat de
poverile vieţii şi-ale prihanei pământeşti. El pare un
arhanghel care-a biruit păcatul şi pleacă la o nouă luptă
prin care să convingă cetăţile de izbânda omului care
aflatu-L-a pe Dumnezeu. Pentru aceasta însă are nevoie
şi de vioara cea fermecată, prin care obţine graţia divină
şi îşi face auzit glasul poate chiar şi în cer, vioară menită
să cânte lumii biruinţa omului luptător care s-a învins,
mai presus de toate, pe el însuşi: „Aduceţi-mi calul
tânăr din grajd, aduceţi-mi veşmintele noi, cizmele de
fier, platoşa lucie şi spada. Şi aduceţi-mi şi vioara, căci
vreau să cânt călare, trecând prin păduri şi cetăţi.”
De altfel, vioara este unul dintre motivele
poetice cele mai frecvente în lirica argheziană, deoarece
„integrată unor scenarii mitopoetice ca parabole ale
creatorului, vioara nu mai e percepută ca obiectul
cunoscut, cu rol strict funcţional-instrumental, ci ca
entitate spirituală cu atribute şi potenţe sacre. Devine,
astfel, un canal al graţiei. Prin mijlocirea ei, alesul
percepe taina creaţiei. Vioara este purtătoare de divin,
este – cum citim în tableta Enescu şi Menuhin – glasul
cel mai adevărat al lui Dumnezeu.”82
Biruinţa aceasta finală poate aminti, oarecum, de
lupta lui Iacob cu Îngerul lui Dumnezeu, pe care l-a
biruit în revărsatul zorilor: „De-acum nu-ţi va mai fi
numele Iacob, ci Israel te vei numi, pentru că ai fost
tare cu Dumnezeu; şi cu oamenii puternic vei fi. A
întrebat şi Iacob, zicând: Spune-mi numele Tău! Iar
Acela a zis: De ce-ntrebi tu de numele Meu? El e

82
Ilie Guţan, Caleidoscop, Editura Alma Mater, Sibiu, 2003, p. 143
- 96 -
Poezia religioasă românească. Eseu monografic

minunat. Şi chiar acolo l-a binecuvântat. Iacob a numit

locul acela cu numele Penuel, căci [şi-a zis el] L-am
văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi mântuit a fost
sufletul meu!”(Facere 32, 28-30).
Biruinţa finală la care aderă poetica argheziană,
a omului care vrea să spună lumii întregi cum s-a
împăcat el cu Dumnezeu, este o dovadă a profundei
religiozităţi a poetului, care ştie că „Dumnezeu preferă,
pare-se, temperamentul luptătorului, îndrăzneala,
ofensiva sinceră, dacă El este ales ca interlocutor. De
ce? (...) Pentru că recunoaşte, în credinciosul care îl
înfruntă, calitatea omenească la care ţine cel mai mult:
libertatea. Dumnezeu vrea să obţină adeziunea noastră,
angajând capacitatea noastră de a ne opune. Cu alte
cuvinte, El se comportă simultan, ca adversar şi ca aliat,
ca instanţă neobosit încurajatoare şi provocator
descurajantă.”83 Această victorie a omului care şi-a găsit
pacea sufletească este o expresie a Iubirii divine care se
lasă biruită tocmai pentru a câştiga adeziunea finală
totală a iubirii şi libertăţii omului: „vreau să ştie toată
lumea că m-am împăcat cu cel pe care l-am cunoscut, şi
că de aci înainte suntem în loc de unul mai mulţi, căci
Domnul meu este cât o sută şi cât o mie. M-am ajuns şi
m-am biruit.”
Considerat de unii ca fiind „poet nereligios”,
Tudor Arghezi devine un simbol al omului modern care
doreşte să primească, precum patriarhii sau apostolii,
semne şi vorbe de la Dumnezeu. El se revoltă într-o
căutare febrilă neîntreruptă şi-L află pe Dumnezeu după
cincizeci de ani, într-o biruinţă finală a firii umane care
ajunge la convingerea că Dumnezeu este Bunătate şi
83
Andrei Pleşu, Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003,
p. 247-248
- 97 -
Maria-Daniela Pănăzan

Iubire. Conştient că nu-L vrea pe Dumnezeu nici din

cărţi, nici din biserici, poetul L-a căutat mereu în
sufletul său, şi-atâta L-a căutat până L-a aflat. De aceea,
„Arghezi nu face parte, ca să întrebuinţăm un limbaj
religios, din speţa tăgăduitoare a lui Petru, nici din
aceea, haină, a lui Iuda, nu ia loc nici printre apostolii
mai obscuri, neclintiţi în credinţa lor, el se trage din
speţa filosofică a lui Toma Necredinciosul, primul
existenţialist creştin.”84

84
Eugen Simion, Tudor Arghezi, din antologia „[Link]
interpretat de...”, Editura Eminescu, 1981, p. 243
- 98 -