Textul

Considerații (mai mult sau mai puțin) generale

1. Ce este un text?

Conceptul de „text” este unul greu de definit, datorită complexităţii aspectelor pe care le
presupune. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „text” provine din fr. “texte” si lat.
“textus”. Iată câteva din definiţiile pe care i le consacră dicţionarele:

TEXT, texte, s.n. 1. Ceea ce este exprimat în scris; cuprinsul unei opere literare sau
ştiinţifice, al unui discurs, al unei legi etc. ♦ Fragment, parte dintr-o scriere. 2. Cuvintele unei
compoziţii muzicale. 3. Literă de tipar cu un corp de 20 de puncte tipografice. (DEX 1998)

TEXT ~e n. 1) Succesiune de propoziţii sau de cuvinte, care constituie o comunicare

(scrisă), construită conform regulilor unei limbi. 2) Fragment dintr-o scriere. 3) Parte verbală a
unei compoziţii muzicale. (Noul Dicţionar explicativ al limbii române, 2002)

TEXT s.n. 1. Ansamblul cuvintelor conţinute într-un document, o publicaţie, o tipăritură

sau alt lucru scris. ♦ Scriere originală autentică, considerată în opoziţie cu notele, comentariile
etc. ♦ Fragment dintr-o scriere. 2. Cuvintele unei bucăţi muzicale. 3. (Poligr.) Corp de literă de
20 de puncte tipografice. (Dicţionar de neologisme, 1986).

TEXT s. n. 1. Totalitatea cuvintelor într-un document, o publicaţie, o tipăritură sau alt

lucru scris. ♢ scriere originală autentică, în opoziţie cu notele, comentariile etc. ♢ fragment
dintr-o scriere. 2. cuvintele unei bucăţi de muzică vocală. 3. corp de literă de 20 de puncte
tipografice. (Marele Dicţionar de neologisme, 2000).

Altfel spus şi într-o formulare mult restrânsă, putem înţelege prin „text” o succesiune
ordonată de cuvinte, propoziţii, fraze prin care ni se comunică idei.

2. Textul ca formă de comunicare

Un text are, în general, următoarele caracteristici:

  Cineva produce un text, producerea textului are o cauză şi vizează o intenţie (are
un scop);

 Acest text este destinat unui public;

 Textul comunică idei într-o anumită limbă;

 Ideile comunicate capătă o numită formă;

 Textul este produs într-un anumit context (într-un spaţiu şi timp determinate,
alături de alte texte, de acelaşi tip sau diferite);

 Textul este transmis pe un anumit canal;

 Textul aşteaptă un răspuns (feedback).

Vorbind despre un text, ne punem aşadar, în mod implicit, următoarele întrebări: Cine
comunică? Cui/pentru cine comunică? Ce comunică? Cum (în ce formă) comunică? Unde
şi când comunică (în ce context)? Pe ce canal? Din ce cauză? Cu ce scop? Care este
răspunsul aşteptat?

Emiţătorul/Autorul (în cazul textului scris) reprezintă sursa ideilor.

Destinatarul/Cititorul e cel căruia îi este adresat textul.

Ideile constituie ceea ce doreşte autorul/emiţătorul să transmită receptorilor/cititorilor săi.

Mesajul este forma pe care emiţătorul/autorul se hotărăşte să o dea ideii sale: ordinea în
care prezintă argumentele, înlănţuirea paragrafelor, succesiunea propoziţiilor, alegerea cuvintelor
etc

Contextul comunicării este reprezentat de totalitatea împrejurărilor în care apare un text:

evenimente şi conjuncturi sociale, aşteptările publicului, locul şi momentul apariţiei textului,
relaţia în care se află cu alte texte ale aceluiaşi emiţător/autorsau ale altor emiţători/autori.

Canalul constituie mediul prin care se transmite ceea ce spunem/scriem, în cazul textului
scris, forma scrisă (manuscrisă sau tipărită).
 Răspunsul primit (feedback-ul) - întârziat în cazul textului scris: textele emise pot să
placă sau nu publicului, cititorii fiind sau nu de acord cu ideile prezentate.

3. Cum se scrie un text „bun”?

Orice text este rezultatul aplicării unor reguli, ce depăşesc cu mult limitele
gramaticalităţii, ale corectitudinii: un text corect din punct de vedere gramatical nu este în mod
obligatoriu bun, interesant sau convingător.

Deși regulile generale de redactare a textelor se aplică diferit de la un tip de text la altul,
există câteva coordonate generale ce garantează, într-o anumită măsură, alcătuirea unui
text reuşit. Dintre acestea, amintim:

-Textul să aibă o temă bine aleasă, în funcţie de contextul comunicării.

-Să prezinte un conţinut unitar, ducând la o concluzie.

-Vocea autorului să fie cea a unei autorităţi în materie, care să îi ofere cititorului
informaţie de calitate (interesantă, corectă, specifică, sinceră).

-Autorul să se implice în ceea ce scrie prin atitudinea abordată faţă de temă, să

împărtăşească cititorilor săi, cu abilitate, gânduri, impresii şi sentimente.

-Textul să aibă un scop clar.

-Să satisfacă aşteptările cititorului.

-Să fie elegant în conţinut şi ca formă, adică să fie unitar.

-Să fie concis, pentru a lăsa mesajul să ajungă la cititor în forme concise.

-Să convingă cititorul.

-Autorul să-şi asume conştient consecinţele pe care textul său le-ar putea avea asupra
publicului.

De asemenea, putem scrie bine văzând cum scriu alţii, adică pătrunzând în laboratorul
lor, învăţând din modele, adică din textele bine scrise.
 4. Structura textului

Textul este mai mult decât o simplă înlănţuire de propoziţii şi fraze; el are o
structură internă, altfel spus, elementele care îl compun intră în diverse relaţii.

4. 1. Structura globală a textului (introducerea, cuprinsul şi încheierea; tranziţiile;

paragraful)

Toate ideile pe care autorul doreşte să le transmită, indiferent de ordinea în care sunt
aranjate sau de tehnica după care sunt înlănţuite, vor intra în canonul celor trei părţi constitutive
ale textului: introducerea, cuprinsul, încheierea. Între aceste părţi există secvenţe de tranziţie,
semnale pentru cititor privind înlănţuirea ideilor. La rândul ei, fiecare parte se compune din unul
sau mai multe paragrafe.

Introducerea constituie punctul de contact dintre autor şi cititor, momentul în care

primul îl ajută pe cel de-al doilea să-l urmeze în direcţia pe care i-o propune. De aceea, autorul
trebuie să-i dea cititorului o imagine generală pentru a-l ajuta să înţeleagă textul, să-i prezinte
contextul de interpretare, să-i focalizeze interesul şi să-i suscite curiozitatea.

Introducerea nu trebuie să fie foarte lungă, ci proporţională cu dimensiunile

textului.

Ce ar putea conţine introducerea, în funcţie de text?

-O anecdotă care îl aduce pe cititor într-o stare afectivă favorabilă receptării;

-Ceva şocant, neaşteptat, incitant, care produce suspans; cititorul va fi curios să afle
continuarea;

-Focalizarea unui element în jurul căruia va fi construit întregul text; atenţia cititorului va
fi astfel rapid direcţionată;

-Un citat de autoritate, scurt şi la obiect, care trezeşte curiozitate şi clădeşte încrederea
cititorului în autor;

-Un exemplu, o scurtă „povestire” personală, care umanizează textul, îi dă viaţă şi îl face
pe cititor să meargă mai departe, pentru a face o confruntare cu propriile experienţe de viaţă;
 -Un apel abil la empatie, pentru a crea sentimentul complicităţii dintre autor şi cititor;

-O legătură cu un alt text, cu putere de evocare pentru cititor; starea de spirit este astfel
indusă;

-O întrebare „retorică”, prin care cititorul este implicat în text şi motivat să citească
pentru a găsi răspunsul propus de autor;

-Prezentarea contextului în care trebuie încadrate ideile ce vor fi prezentate;

-Definirea exactă a conceptelor şi a cadrului teoretic.

Alegerea uneia sau alteia dintre aceste modalităţi depinde de tipul de text, de locul
apariţiei, de public, de subiectul particular, de personalitatea autorului, de structura textului, de
inspiraţie etc.

Ce nu ar trebui să conţină introducerea?

-Formulări stereotipe de genul: „prezentul articol îşi propune să...”, „în cele din urmă ne
vom opri asupra...”, obiectul articolului de faţă este...”, articolul se constituie într-o pledoarie...”;

-Afirmaţiile vagi;

-Scuze adresate de autor cititorului: „deşi nu sunt un specialist în domeniu...”, „îi cer
scuze cititorului pentru...”;

-Lamentări: „mi-a fost foarte greu să abordez acest subiect deoarece”, „îmi pare rău că”;

-Comentarii asupra subiectului: „este un subiect foarte interesant pentru mine...”, „nu ştiu
ce aş mai putea scrie despre acest subiect, dar...”, „dintotdeauna acesta a fost subiectul meu
preferat...”.

O introducere bună este, prin urmare, scurtă, alertă, merge direct la ţintă, îl captează pe
cititor, îl face interesat să continue lectura.

Introducerea are patru funcţii:

-De a direcţiona atenţia;

 -De a stabili tonul;

-De a crea imaginea publică a autorului (primul contact al autorului cu cititorul este foarte
important, deoarece acesta din urmă îl judecă pe primul încă de la primele rânduri, dându-i astfel,
încă din start, votul său de încredere sau de blam);

-De a schiţa direcţia de dezvoltare a textului (autorul prezintă subiectul şi face scurte
comentarii privind modul în care urmează să îl trateze; toate acestea se scriu, de obicei, în unul
sau două paragrafe care conţin teza textului; teza captează ideea fundamentală a textului,
ordonând lectura).

Cuprinsul

Un text bine scris este un text cu care cititorul vizat poate ţine pasul. Cititorii pot urmări
cel mai bine un text atunci când ideile se succedă pe baza principiilor care guvernează
cunoaşterea lumii înconjurătoare de către indivizi Respectarea acestor principii îl ajută pe autor
să-şi împărtăşească ideile cititorilor.

Studiile de psihologie au stabilit trei principii fundamentale:

-principiul proximităţii: ordinea naturală este cea a înlănţuirii în timp şi spaţiu, deci
cunoaşterea se bazează pe secvenţialitate şi cronologie;

-principiul similarităţii: în procesul cunoaşterii oamenii tind să includă în aceeaşi clasă

„obiectele” care seamănă;

-principiul întregului, al lucrului încheiat: oamenii doresc să cunoască întregul, să

ajungă la capătul drumului, să ştie deopotrivă cauza şi efectul, să găsească soluţii când au
probleme.

Încheierea este un rezumat al textului care formulează concluzii la capătul unei

demonstraţii, dă o imagine de ansamblu finală şi constituie ultimul contact al autorului cu
cititorul, deci un bun prilej de a-i intări convingerile. Ea trebuie să aibă un impact puternic asupra
cititorului, fiind echivalentă cu destinaţia la care autorul a ajuns şi spre care li-a condus şi
cititorul.
 Încheierea este o sinteză a principalelor idei, dar şi punctul pe „i”, pe care autorul îl
pune pentru a-l determina pe cititor să-i ia în seamă opiniile.

Ce ar trebui să conţină încheierea, în funcţie de text?

-Ideile-cheie punctate, evocate în sinteză, pentru a le împrospăta în memoria cititorului;

-Un accent mai special în legătură cu subiectul, pentru a-l face demn de reţinut prin
noutate;

-Un îndemn direct la acţiune; dacă cititorul a fost convins de text, va urma acest îndemn;

-Un apel la emoţie;

-O proiecţie în viitor, sugestia unei continuări;

-O „rezoluţie”;

-Un citat de autoritate;

-O anecdotă;

-O întoarcere la punctul de pornire (introducere), relevând modul în care textul scris a

modificat ideea de la care s-a pornit;

-O întrebare adresată cititorului pentru a-l face pe acesta să se gândească la tema

respectivă şi după ce a încheiat lectura textului.

Ce nu ar trebui să conţină încheierea?

-„Insulte” la adresa cititorului, de tipul „după cum se poate observa cu uşurinţă, nu există
motive de îndoială privind...”, „orice cititor raţional ar fi de acord cu acest punct de vedere”,
„nimeni nu se mai poate îndoi acum de justeţea punctului nostru de vedere”...”;

-Aceeaşi idee din introducere, reformulată;

-O idee nouă, care să ducă într-o direcţie total diferită de cea spre care a condu textul
până în acel punct;
 -Concluzii care nu au acoperire în text;

-Scuze adresate cititorului;

-Propoziţii care l-ar putea face pe cititor să se îndoiască de competenţa autorului: „ deşi
nu sunt specialist în domeniu...”;

-Propoziţii formale, care dau impresia că autorul scrie ceva doar pentru ca textul să aibă
încheiere;

-Propoziţii care anunţă încheierea textului: „aici se încheie demonstraţia noastră...”.

Încheierea are următoarele funcţii:

-Sintetizează conţinutul;

-Dă sentimentul întregului, al lucrului încheiat;

-Îl face pe cititor să reţină textul (într-un fel sau altul);

-Motivează acţiunile ulterioare (de pildă, citirea consecventă a articolelor dintr-un ziar
semnate de un anumit autor, înscrierea într-un anumit partid, participarea la vot etc).

Tranziţiile

Pentru a-l face pe cititor să urmărească înlănţuirea ideilor, autorul poate recurge la secvenţe
de tranziţie în care să explice legătura dintre paragrafe, direcţia în care continuă textul, relaţia cu
paragraful anterior sau cu întregul.

Tranziţia dintre paragrafe se poate face:

 prin câteva cuvinte (conectori transfrastici, cum sunt: în continuare, pe de altă parte,
faţă de aceste aspecte, spre deosebire de acest punct de vedere, o altă problemă ce se impune a
fi abordată etc).

 printr-un paragraf, rezumând textul până în acel punct şi anunţând ideile care urmează,
pentru a releva modul de conectare a părţii anterioare la ceea ce va urma. Ex: Am definit pînă
aici metoda comparativ-istorică în lingvistică. Vom urmări în continuare aplicaţiile acestei
metode şi rezultatele pentru descrierea limbilor (fragment dintr-un curs universitar).

Paragraful este unitatea de bază a textului. Din înlănţuirea paragrafelor rezultă părţile
componente ale textului (introducerea, cuprinsul şi încheierea); prin descompunerea paragrafelor
în unităţi mai mici rezultă frazele, propoziţiile, cuvintele. Paragraful reprezintă, în consecinţă, o
diviziune a textului care ilustrează logica internă a gândirii autorului.

Un paragraf bine scris este unitar, coerent, analitic.

-Un paragraf este unitar când dezbate o problemă, are un fir conducător, fără a se abate de
la acesta cu detalii nesemnificative pentru ideea paragrafului. Unitatea este dată deci de relaţia
paragrafului cu propoziţia-teză şi cu întregul. Paragrafele unitare menţin interesul cititorului;
dimpotrivă, cele neunitare îl obosesc pe cititor, îi scad interesul şi creează confuzie.

-Un paragraf este coerent atunci când autorul delimitează clar locul fiecărei idei în cadrul
întregului, când ştie să îl facă pe cititor să vadă legătura dintre idei. Atunci cititorul va trece uşor
de la un paragraf la altul, de la o propoziţie la alta.

-Un paragraf este analitic atunci când exprimă complet o idee şi aduce suficiente detalii
pentru elaborarea propoziţiei-teză. Insuficient dezvoltat, paragraful creează frustrare cititorului.
Prea multă informaţie, în schimb, îl copleşeşte şi îi dă sentimentul că nu poate urmări textul. În
ambele situaţii, cititorul va fi tentat să-şi abandoneze lectura. Ceea ce contează este modul în
care sunt expuse ideile şi felul în care sunt realizate legăturile dintre paragrafe.

Autorul poate da coerenţă paragrafului în mai multe moduri:

 cu ajutorul unor legături logice între idei, punând în relaţie conceptele: prin contrast
unele cu altele, în cadrul unor structuri repetitive, prin structuri paralele (pe de o parte..., pe de
altă parte; în primul rând, în al doilea rând etc; din punct de vedere..., etc.);

 cu ajutorul substitutelor, care trimit în urmă, la antecedenţi (pronume, adverbe: Am

mers zilele acestea la conferinţa de la Iaşi. Acolo l-am întâlnit pe fostul meu diriginte);

 cu ajutorul unor conectori specializaţi prin care se marchează explicit relaţiile logice
dintre idei, paragrafe, propoziţii: de exemplu, de pildă, ca o ilustrare etc (conectori prin care se
introduc exemplificări); în al doilea rând, mai mult chiar, în mod similar, în fine etc (conectori
prin care se semnalează idei adiţionale în raport cu cele anterioare); pe de altă parte, spre
deosebire de, cu toate acestea, în mod contrar, totuşi, în schimb etc (conectori prin care se
exprimă contrastul între idei); deci, în concluzie, sintetizând, în consecinţă, drept care etc
(conectori prin care se exprimă concluzia sau rezultatul etc;

 cu paragrafe de tranziţie în care autorul semnalează cititorului în mod explicit că s-a

încheiat o idee şi a început alta sau care dau un rezumat al informaţiilor oferite până în acel punct
al textului.

Paragrafele sunt puncte de sprijin în text, atât pentru autor, cât şi pentru cititor. Funcţia lor
este aceea de a semnala încheierea unei secţiuni şi de a introduce în demonstrație o idee nouă,
idee pe care o anunţă şi o raportează la secţiunea anterioară.

4. 2. Structura locală a textului: frazele, propoziţiile, cuvintele

Existând un numitor comun al tuturor textelor bine scrise, dat de particularităţile generale
ale stilului. Acestea sunt: proprietatea, claritatea, concizia, varietatea, eficienţa, eufonia,
naturaleţea, expresivitatea, eleganţa şi originalitatea.

Proprietatea

Cuvintele trebuie folosite corect, iar autorul trebuie să cunoască foarte bine atât forma, cât
şi sensul lor. Dicţionarul devine, în acest sens, unul din instrumentele de lucru ce-i sunt
indispensabile.

Orice autor ar trebui să fie avizat asupra tipului de greşeli ce se pot face, pentru a le identifica
şi preveni, pentru a recurge la instrumente de informare, pentru a le corecta şi a nu le mai repeta.
Printre cele mai frecvente greşeli se află: pleonasmul, contradicţia, anacolutul, construcţiile
asimetrice etc.

 Pleonasmul este o greşeală care constă în alăturarea a două sinonime (cuvinte cu

acelaşi sens): Dar însă nu a răspuns nimic. S-a reîntors din nou acasă. Trebuie să coborâţi jos.
Se autocompătimeşte singură etc.
  Contradicţia este o greşeală constând în alăturarea a două cuvinte cu sens contrar
sau a două cuvinte cu sensuri incompatibile: sticlă de plastic, bicicletă cu trei roţi, privea
retrospectiv în viitor etc.

 Anacolutul este o greşeală constând în discontinuitatea unei structuri sintactice:

Eu, când îmi aduc aminte de asta, îmi creşte pulsul (eventual: Eu, când îmi aduc aminte de asta,
mă enervez sau Mie, când îmi aduc aminte de asta, îmi creşte pulsul). Cine mă enervează, nu-i
dau nimic (Cine mă enervează nu primeşte nimic sau Cui mă enervează nu-i dau nimic).

 Construcţiile asimetrice rezultă din încrucişarea a două structuri sinonime: atât

X, cât şi Y+ X, precum şi Y=atât X, precum şi Y; a pretinde de la cineva+a pretinde
cuiva=pretinde de la colegi şi profesorilor să...; sau...sau+fie...fie=sau... fie; a citi şi a scrie+să
citeşti şi să scrii=a citi şi să scrii.

Cuvintele trebuie adaptate subiectului tratat, cititorilor şi scopului urmărit de autor, precum şi
tipului de text. Adaptarea cuvintelor la context reprezintă un proces conştient de selecţie din mai
multe clase de cuvinte:

-Cuvinte (şi construcţii) literare – cuvinte aparţinând limbii literare (aspectul cel mai
îngrijit, normat al limbii naţionale): aceasta, vor veni, soţie, eveniment, a convinge etc.

-Cuvinte (şi construcţii) colocviale – folosite de vorbitori instruiţi în situaţii cotidiene de

comunicare, formale sau informale: asta, or sa vină, nevastă, întâmplare, a face pe cineva să ia o
anumită hotărâre, ăsta, ăla, o chestie importantă etc.

-Cuvinte (şi construcţii populare) – folosite de vorbitorii instruiţi şi neinstruiţi ai unei limbi
în situaţii informale de comunicare: a se pune pe treabă, lui Maria, cartea care am cumpărat-o e
interesantă etc.

-Cuvinte (şi construcţii) regionale – cuvinte cu circulaţie geografică limitată la anumite

zone ale ţării, unde se folosesc dialecte ale limbii naţionale: or plecat, numa’ ce l-o vazut, au
venitără etc.

-Cuvinte (şi construcţii) argotice – folosite de anumite clase de vorbitori, în situaţii închise
de comunicare: lovele, naşpa. Baban, profi, seminarista etc.
 -Cuvinte (şi construcţii) arhaice – cuvinte învechite, ieşite din uz (pe cale de a ieşi din uz):
polcovnic, arginţi, jude, prăvălie, cişmea, bodegă etc.

-Cuvinte (şi construcţii) neologice – cuvinte noi, intrate în limbă începând cu a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, din limbile apusene de cultură, alcătuite în limba română din
formaţii neologicesau cuvinte internaţionale, indiferent de data intrării lor în limbă: a
implementa, a sponsoriza, antidemocratic, globalizare, internet etc.

Când alege cuvintele, autorul e bine să se întrebe:

-sunt cuvintele mele potrivite pentru a exprima tema?

-cu ce scop folosesc acest(e) cuvânt (cuvinte)?

-cititorii vizaţi cunosc şi înţeleg respectivele cuvinte?

Adecvarea stilistică şi situaţională a lexicului e o condiţie preliminară a oricărui text

bine scris, eficient, premisa unei corecte receptări a ideilor de către cititorul căruia i se adresează
textul.

Claritatea

Claritatea textului rezultă, pe de o parte, din claritatea ideilor şi, pe de altă parte, din
claritatea limbajului. Cititorul trebuie să fie ajutat să vadă relaţiile logice dintre propoziţii şi
fraze, prin marcarea explicită a acestora, cu ajutorul conectorilor.

Astfel:

 pentru a marca enumerarea, se poate recurge la: în primul rând..., în al doilea rând...,
nu în ultimul rând; întâi..., pe urmă...;

 pentru a marca adiţionarea: în plus, de asemenea, în afară de acestea, totodată, chiar

şi etc;

 pentru a marca alterantiva: pe de o parte..., pe de altă parte...; sau..., sau; fie..., fie etc;

 pentru a marca raporturile spaţiale: aici, acolo, în faţă, în spate, mai încolo, mai
aproape...; la stânga, la dreapta etc;
  pentru a marca raporturile temporale: înainte, apoi, după aceea, în acelaşi timp,
odată cu, între timp, în timp ce, curând, nu după mult timp etc;

 pentru a marca raportul de cauzalitate: pentru că, fiindcă, din această cauză, din
cauza faptului că, pe motiv că etc;

 pentru a marca scopul: cu acest scop, în acest scop, cu scopul să...;

 pentru a marca o consecinţă: în consecinţă, drept urmare, astfel etc;

 pentru a marca o comparaţie: în comparaţie cu..., spre deosebire de..., ca şi..., în mod
asemănător, în acelaşi mod, în mod similar etc;

 pentru a marca opoziţia, contrastul sau restricţia: însă, în schimb, totuşi, dimpotrivă,
cu toate acestea, oricum, din contra etc;

 pentru a marca intensificarea, calificarea, modalizarea se poate recurge la: poate,

probabil, desigur, în mod cert, aproape, frecvent, întotdeauna, niciodată, într-adevăr, fireşte,
fără îndoială etc;

 pentru a marca secvenţele de exemplificare putem scrie: de exmplu, de pildă, ca o

ilustrare, ca o dovadă, pentru a demonstra acest lucru etc.

 pentru a preciza rolul de clarificare al unor enunţuri, acestea pot fi precedate de: de
aceea, cu alte cuvinte, mai clar spus...; reformulând etc.

 pentru a marca o concluzie, o rezumare: deci, pe scurt, în rezumat, în final, în

concluzie etc.

Trebuie evitate, de asemenea, cuvintele şi construcţiile care pot genera ambiguitate. Există
diverse surse de ambiguitate:

-polisemia cuvintelor (capacitatea cuvintelor de a avea mai multe sensuri): A împrumutat

cartea (a împrumuta=1. A lua cu împrumut; 2. A da cu împrumut). El este un copil bun (bun=1.
Cuminte; 2. Cu rezultate şcolare bune; 3. Generos, cu sufletul bun);
 -particularităţile gramaticale ale unor construcţii: Am ştiut imediat ce s-a întâmplat (Am
ştiut=1. Eu am ştiut; 2. Noi am ştiut); Îl văd venind (1. Îl văd că vine; 2. Îl văd în timp ce vin; 3. Îl
văd în timp ce vine); Acesta este un drum ocolit (1. Acesta este un drum ocolit de către oameni;
2. Acesta este un drum care ocoleşte);

-intenţia cu care a fost produs un enunţ: Mâine te duci la şcoală. (1. Aserţiune prin care îl
informez pe copil că mâine începe şcoala; 2. Ameninţare = Mâine te duci la şcoală, altfel...; 3.
Regret = Îmi pare rău că mâine te duci la şcoală şi nu mai putem fi împreună etc).

Notă

O atenţie deosebită trebuie acordată şi relaţiilor de subordonare sau de

coreferenţialitate dintre termeni: Citind multă vreme, fără pauză, textul îl poate obosi pe
cititor (cui îi este subordonat termenul citind? Evident, cuvântului cititor, deşi aflat la mare
distanţă de el şi nu cuvântului text, aşa cum ar putea să pară, la o primă vedere). Andra şi
Mihaela au mers la discotecă. Aceasta a invitat şi două colege. (Aceasta nu se referă, evident, la
cuvântul discotecă, în vecinătatea căruia se află, însă nu se înţelege clar nici la care dintre
persoanele enumerate...).

Concizia

Autorul trebuie să evite a folosi mai multe cuvinte decât cele care sunt cu adevărat
necesare pentru exprimarea unei idei. Trebuie evitate, de asemenea, repetiţiile, cu alte cuvinte,
lungirea inutilă a frazei. De pildă, enunţul: Un paragraf bine scris este un paragraf care are
următoarele trăsături: este unitar, este coerent, este analitic, se poate reformula astfel: Un
paragraf bine scris este unitar, coerent şi analitic.

Varietatea

Propoziţiile şi frazele se recomandă a fi variate ca lungime şi ca structură gramaticală,

fără ca aceasta să presupună ca autorul să dea fiecărei fraze o altă structură. Varietatea rezultă şi
din evitarea unor repetiţii lexicale sau de structură, aceasta fiind o consecinţă directă a bogăţiei
de exprimare a unui individ, a abilităţii cu care poate alege între cuvinte şi structuri sinonimice,
poate reformula enunţuri lungi şi neclare, poate nuanţa idei. Trebuie însă deosebite repetiţiile
supărătoare de repetiţiile cu rol stilistic, menite să accentueze ideile şi să confere simetrie
textului. Trebuie evitate, de asemenea, locurile commune și clişeele ce uzează cuvintele, frizând
căderea în banal.

Cîteva clişee dintre cele mai frecvente: Spectacolul se constituie în..., în aceeaşi idee...,
sărbătoare de suflet şi simţire, clopoţelul a sunat din nou, la 15 septembrie, au făcut o figură
frumoasă pe teren, un scenariu bine pus la punct, pâinea/cartea, slujba etc noastră cea de toate
zilele sau au plecat să-şi câştige pâinea etc.

Eficienţa

Eficienţa stilului se măsoară prin puterea autorului de a-şi face cititorul să înţeleagă cât
mai repede şi cât mai exact ideea pe care a dorit să i-o transmită printr-un text, o frază, o
propoziţie. În funcţie de ceea ce doreşte să exprime, de subiectul textului şi de publicul căruia i
se adresează, el (autorul) trebuie să facă alegerea justă între cuvinte concrete şi particulare, pe de
o parte şi cuvinte abstracte şi generale, pe de altă parte.

Cuvintele abstracte captează generalităţi; ele numesc concepte pe care participanţii la actul
comunicării le deduc pornind de la percepţiile senzoriale.

Cuvintele concrete vizează aspecte particulare şi exprimă generalităţi atunci când se referă
la clase de obiecte, în ansamblu, aşa cum sunt percepute prin simţuri.

Cuvintele sunt specifice atunci când numesc cu precizie membri ai clasei. De pildă, în
următoarele serii cuvintele au fost aranjate în ordinea descrescătoare a gradului de generalitate:
vegetaţie-copac-salcâm; animale-mamifere-maimuţe-urangutan.

Textul trebuie să fie, de asemenea, echilibrat, adresându-se nevoilor publicului-ţintă.

Există, în acest sens, câteva reguli generale:

 Frazele scurte mimează oralitatea şi sunt preferate în textele care poartă mărcile
comunicării orale; frazele lungi sunt preferate în textele academice, destinate unei lecturi prin
excelenţă reflexive.

 Enunţurile care condensează prea multă informaţie sunt obositoare, iar cele care diluează
prea mult informaţia sunt plictisitoare.
  Frazele cu structură monotonă îl fac pe cititor să-şi piardă interesul pentru text, cele prea
variate îi distrag atenţia de la conţinut.

 Enunţurile sofisticate, în care nu apare cu claritate logica ideilor, îl derutează pe cititor;

enunţurile simpliste îl plictisesc.

Eufonia

Despre eufonie se vorbeşte, în general, în legătură cu textele orale; acestea sună bine
atunci când au un efect plăcut asupra ascultătorului. Acest efect se obţine prin evitarea
alăturărilor cacofonice (ca candidat, de departe, m-a marcat etc), a rimelor neintenţionate şi a
ritmului (Aceste probleme, în realitate, nu pot fi neglijate, ignorate, minimalizate, ci asumate,
mediatizate şi-ndreptate). În aceiaşi termeni se pune problema şi despre textul scris.

Naturaleţea, expresivitatea, eleganţa

Aceste calităţi se definesc, poate chiar mai mult decât celelalte, în funcţie de tipul de text.

Originalitatea

Orice text poartă amprenta autorului său.

Stilul autorului este original atunci când prezintă următoarele caracteristici: creativitate,
forţă de evocare, personalizare.

Creativitatea se reflectă în noutatea ideilor, a punctelor de vedere, a limbajului.

Forţa de evocare decurge din puterea textului de a capta emoţia/raţionalitatea celui care
scrie, de a transmite cititorilor şi de a determina reacţii similare.

Personalizarea constă în capacitatea textului de a vorbi despre autorul său prin experienţele
proprii pe care le evocă, prin implicarea în text, prin impunerea vocii autorului, distinctă de alte
voci.