OMIDA

Origine
Omizile sunt larve care fac parte din ordinul Lepidoptera (ordin care
cuprind si fluturii sau moliile). Majoritatea exemplarelor sunt erbivore, dar
sunt si cateva specii insectivore.
Originea etimologica a cuvantului „omida” isi are radacinile in secolul 16
din cuvantul englez catirpeller sau cuvantul francez catepelose.
Traducerea din latina este cattus, care inseamna pisica si pilosus care
inseamna paros.
Omida = pisica paroasa. In grecia sunt numite sau au fost cunoscute ca
geometrizi (geometrids) care se traduce prin „masuratori ai pamantului”.

HRANA OMIDA

Dupa cum toata lumea stie marea majoritate a omizilor traiesc in pomi si
se hranesc cu frunze. In afara de frunze unele specii se hranesc cu insecte.
Avand in vedere apetitul urias, care se regaseste in pagubele pe care le
lasa in urma, daca au hrana din abundenta omizile cresc destul de repede
si naparlesc de mai multe ori in acest timp.

CARACTERISTICI OMIDA

Omizile sunt intalnite in diferite marimi, forme si culori in functie de zona

in care le vom cauta. Marimea lor variaza de la 1mm la 10cm. Corpul lor
este lung si moale si este format din „straturi” inelare pe care intalnim o
pereche de picioare.
Unele omizi au parul mai lung sperand ca astfel sa se apere de pradatori,
dar unele pasari (unele zburatoare si gaini, curcani si alte animale
domestice.) le prefera chiar asa paroase pentru continutul ridicat de
proteine.

Alte omide au glande cu venin si sunt toxice. Acestea pot fi recunoscute

avand culori distincte, mai vii precum rosu, glben, negru, etc. Pentru
protectie unele specii „colaboreaza” cu furnicile dandu-le in schimb hrana.
Omizile provoaca daune economice prin consumul de frunze. Sunt specii
care afecteaza terenurile agricole si produc pierderi enorme. Ele au fost
tinta de combatere a oamenilor prin utilizarea de pesticide, dar in timp
multe specii au devenit rezistente la pesticide.

plantele au evoluat pana si ele producand toxine si mecanisme de

rezistenta, precum tepi sau fire de par, pentru a nu fi mancate de omizi.
Unele omizi sunt folosite in industrie. Industria de matase se bazeaza pe
viermii de matase omizi.

REPRODUCERE OMIDA

Ca si reproducere am putea spune ca omida se reproduce.

Din specii de omizi/larve ies fluturi, albine, furnici sau viespi, dar si alte
omizi.
Fluturii, de exemplu, depun oua, din oua ies omizile care cresc pana la
stadiul de larva, din larve ies fluturii si ciclul se reia.

POZE OMIDA
Stiati ca …

 Omida mananca frunze bogate in proteine pentru a-si construi

celulele corpului
 Aveti mai putini muschi decat o omida?
 Cand omizile ataca frunzele unui arbore, acesta incepe sa fabrice
frunze cu o compozitie diferita: mai putin nutritive si mai greu de
digerat, aceste frunze, provoaca treptat moartea omizilor. Se crede
 chiar ca un arbore atacat de omizi reuseste sa-si avertizeze vecinii,
prin emanarea unui gaz care foloseste drept semnal de alarma.

Melc

Melcul face parte din clasa Gastropoda, încrengătura Mollusca. Clasa Gastropoda este cel mai
numeros grup actual de moluște, cuprinde peste 90 000 de specii, adaptate atât la viața acvatică
cât și la cea terestră (ex: melci de mare,scoici univalve). Majoritatea acestora au corpul protejat
de o cochilie spiralată în care animalul se poate retrage la nevoie. Unele specii de gasteropode
au cochilia redusă sau absentă, altele prezintă o serie de formațiuni externe care le dau un
aspect deosebit. O alta însușire a Gasteropodelor este faptul că au cochilia formată dintr-o
singură bucată. Pe măsură ce animalele cresc, cochilia acestora se mărește, luând adesea forma
unei spirale răsucite în jurul unui ax central.

Caracteristici[modificare | modificare sursă]

Anatomia unui melc:

1. Cochilie 13. Por genital

2. Ficat 14. Penis
3. Plămân 15. Vagin
4. Anus 16. Glandă mucoasă
5. Por pentru respirație 17. Oviduct
6. Ochi 18. Sac de săgeți
7. Tentacul 19. Picior
8. Ganglioni cerebrali 20. Stomac
9. Canal salivar 21. Rinichi
10. Gură 22. Manta
11. Gușă 23. Inimă
12. Glandă salivară 24. Canal deferent

 Mediul de viață este acvatic și terestru

 Are corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală
 Are patru tentacule sensibile, la cap
 Are 3 buze
 Deplasarea este lentă, prin târâre cu ajutorul piciorului
 Nutriția este fitofagă, hrana de bază fiind frunzele
 Sistem digestiv: aparat bucal, faringe, stomac, intestin subțire, hepatopancreas, anus
 Sistemul nervos: ganglionar
 Sistemul vascular: vase de sânge, inimă bicamerală (un atriu și un ventricul)
 Sistemul respirator: pulmonar (un plămân) sau branhial
 Înmulțirea: unele specii sunt hermafrodite. Depun ouă în pământ (cei tereștri) iar din ouă se
dezvoltă melci cu cochilia transparentă.
Morfologie externă[modificare | modificare sursă]
Capul[modificare | modificare sursă]
Este bine dezvoltat și distinct la reprezentanții clasei Gastropoda (gasteropode) și Cephalopoda
(cefalopode), redus la amfineurieni și scafopode. Capul la clasa Lamellibranchia (lamelibranhiate)
a regresat până la dispariție

Împerecherea și depunerea de ouă[modificare | modificare

sursă]
Melc melc codobelc

Deși au atât organe de reproducere masculine cât și feminine, trebuie să se împerecheze cu

melci din aceeași specie înainte de depunerea ouălor.
Unii melci se pot comporta deopotrivă ca masculi într-un sezon și ca femele în altul. Alții joacă
rolul deopotrivă fiind fertili în mod simultan.
Când melcul este dezvoltat destul, ceea ce poate dura ani de zile, împerecherea are loc
primăvara târziu sau la începutul verii.
Uneori are loc și o a doua împerechere. În climatul tropical împerecherea poate avea loc de mai
multe ori pe an. În alte climate melcii se pot împerechea în jurul lunii octombrie și a doua oară la
diferență de 2 săptămâni. După împerechere, melcii pot reține sperma pentru o perioadă de până
la 1 an, dar în mod normal depun ouă în câteva săptămâni.
Melcul se înmulțește prin ouă pe care le depune în pâmânt, în luna august, săpând o groapă cu
capul și cu piciorul. Din ouă ies melci mici. Cand se înmulțesc prea mult, devin dăunători.

Anatomia unui melc:

1. Cochilie 13. Por genital

2. Ficat 14. Penis
3. Plămân 15. Vagin
4. Anus 16. Glandă mucoasă
5. Por pentru respirație 17. Oviduct
6. Ochi 18. Sac de săgeți
7. Tentacul 19. Picior
8. Ganglioni cerebrali 20. Stomac
9. Canal salivar 21. Rinichi
10. Gură 22. Manta
11. Gușă 23. Inimă
12. Glandă salivară 24. Canal deferent
Sunt cunoscute pana astazi cateva mii de specii de melci! Unele ajung sa cantareasca pana
la cateva kilograme, altele, ca sa fie vazute, trebuie sa fie privite cu lupa. Cei mai mari
melci din lume traiesc in California, “uriasii” speciei putand ajunge pana la 6 kilograme
bucata! Cam jumatate din numarul speciilor traiesc in apa - dulce sau sarata.
Melcul este cea mai tacuta si mai singuratica fiinta cunoscuta pe lume. Nu are organ
auditiv. Nu scoate nici un fel de sunet. Este in stare sa se retraga in cochilia lui si sa stea
astfel – nestiut, nesimtit si la intuneric – vreme de luni de zile, in care nu bea, nu
mananca. Asa isi petrece iarna, putand indura geruri de pana la minus 100˚C.
Desi cea mai mare parte a melcilor isi poarta casa in spinare, se cunosc si melci fara
cochilie. Acestia, cand vor sa se retraga din fata vreunei primejdii sau cand vor sa
doarma, se incovriga.
Interiorul casutei melcilor este perfect neted. Nici un fel de clei nu este in stare sa se
lipeasca de peretii interiori al cochiliei. In schimb, secretia cleioasa produsa de melci
lipeste atat de tae incat mai usor spargi cochilia decat pojghita subtire pe care o intinde
la intrare. Cu ajutorul acestui clei, melcul poate repara, in cateva ceasuri, orice
stricaciune pe care ar suferi-o cochilia.
Pe masura ce creste, melcul isi mareste casa, abandonand partile stramte si retragandu-
se sa vietuiasca in partea mai spatioasa.
Desi “viteza” lui de deplasare este foarte mica, melcul nu este cea mai inceata fiinta de
pe lume. Aceasta este steaua de mare. In schimb melcul este in stare de doua adevarate
recorduri: poate sa tarasca dupa sine o greutate de 30 de ori mai mare decat propria-i
greutate si poate trece, fara sa se taie, peste lama celui mai ascutit brici sau bisturiu.
Melcul bea apa, dar este in stare sa absoarva umezeala prin tot corpul. Zilnic, el
cosnuma o cantitate de apa egala cu de doua ori greutatea sa!
Melcul de gradina are un singur dinte pe falca superioara. In schimb, are circa 14.200
pe cea inferioara, fiind recordman si mondial si in aceasta privinta.
 delicatesa bucătăriei Imperiului Roman
Romanii consumau frecvent melci, pe care îi considerau o delicatesă. Au
avut grădini unde au crescut melci în mod intensiv, astfel încât să existe o
provizie suficientă pentru a satisface cererea mare. În
enciclopedia ,,Naturalis Historiæ”, Plinius cel Bătrân descrie cum melcii
erau crescuţi cu grijă, fiind hrăniţi cu lapte, must proaspăt şi făină de grâu.
Treptat, melcii au început să fie consumaţi în aproape toate zonele de
influenţă a Imperiului Roman, lucru susţinut de arheologi, care au
descoperit grămezi de cochilii în jurul fostelor aşezări romane. În cea mai
veche carte de bucate din lume ,,De Re Coquinaria” (Arta gătitului), care s-
a păstrat până astăzi, gastronomul roman Marcus Gavius Apicius (care a
trăit în perioada împăratului Tiberius, anul 42 î. Hr – 37 [Link]) ne-a lăsat
informaţii de o valoare istorică inestimabilă cu privire la tradiţiile
gastronomice ale Imperiului Roman. Cartea cuprinde peste 400 de reţete,
fiind împărţită în secţiuni bazate pe tehnici de pregătire, ingrediente
principale, carne, legume şi fructe de mare. Un capitol important este
dedicat ,,melcului roman”. Se presupune că Apicius a deschis pofta
patricienilor spre gustul rafinat al melcilor, prin felul în care aceştia se
preparau. Se înecau în lapte pentru câteva zile, pentru limpezire, apoi se
îmbrăcau în făină de porumb şi ierburi, se puneau în cuptor, iar rezultatul
era un deliciu numit ,,Lumaca Romana”. De-a lungul istoriei, melcii nu au
fost consideraţi carne, astfel încât preoţii au permis consumul lor în timpul
Postului. Astfel, au devenit parte importantă a hranei săracului, care
respecta cu sfinţenie rânduielile bisericeşti. În consecinţă, majoritatea
mănăstirilor aveau şi o grădină de melci, de unde călugării puteau să
culeagă în timpul postului, hrană proaspătă. La începutul secolului al XIX-
lea, melcii cuceresc bucătăria franceză, iar L’escargot Bourguignon devine
o delicatesă, nelipsită de pe masa nobililor. În Statele Unite, reţeta
preparării melcilor se presupune că a ajuns prin imigranţii italieni.

Melcii comestibili
Cele peste 60.000 de specii de melci existente diferă fundamental, unele
fiind acvatice, altele terestre. Primele sunt adaptate pentru a trăi în mare
sau în apă dulce, iar celelalte trăiesc exclusiv pe uscat, dar în zone umede.
Toţi melcii fac parte din specia Mollusca, fiind lipsiţi de schelet şi oase
interne. Trăsătura lor fizică cea mai izbitoare o reprezintă cochilia lor
spiralată, care are rolul de a le proteja corpul moale. Deşi oamenii au
mâncat melci de mii de ani, alegerea lor pentru consum trebuie să fie
făcută atent, deoarece unii melci conţin paraziţi, care, odată ajunşi în
organism, pot provoca boli grave. Cea mai apreciată specie este ,, Helix
Aspersa”, care deţine 80% din cota de piaţă. Astăzi există ferme dedicate
reproducerii melcilor, în special în Franţa, Indonezia, Polonia, Grecia şi
Germania. Piaţa globală a melcilor comestibili este în valoare de 1 miliard
de euro, cu un consum de 450.000 de tone de melci anual. Pieţele
franceze şi italiene au un consum de 300 de milioane de euro anual, cu un
import situat între 60 şi 80%. Cererea de melci este în continuă creştere
(conform analiştilor există un deficit de 80.000 de tone) şi nu va putea fi
acoperită nici în următorii zece ani. România se află pe locul unu în ceea
ce priveşte exportul de melci sălbatici către francezi. Pe lângă consumarea
cărnii, melcii sunt din ce în ce mai folosiţi în produsele cosmetice şi cele
farmaceutice. Într-un interviu acordat publicaţiei [Link], un
fermier de melci, spaniol, declara: ,,E amuzant cum se întorc lucrurile în
viaţă. Până de curând, foloseam tone de substanţe chimice pentru a scăpa
de melcii care îmi devorau culturile. Acum îi hrănesc eu cu ce e mai bun şi
mă uit cu bucurie cum se înmulţesc”.

Prepararea melcilor – o artă

 Ariciul
descrierea speciei[modificare | modificare sursă]
Ariciul este un mamifer mic care aparține ordinului insectivorelor, având o lungime a corpului de
până la 33 de cm. Greutatea variază de la 800-1200g, în dependență de specie. Ei au membre
mici și puternice, membrele posterioare fiind puțin mai mari și musculoase ca cele anterioare.
Membrele au câte 5 degete, unde primul și ultimul deget sunt mai mici în comparație cu celelalte
degete și nu au gheare. Au niște ochi mici și o ureche externă slab dezvoltată. Au un bot mic și
ascuțit, cu o acuitate olfactivă foarte dezvoltată. Partea dorsală și laterală a corpului este
acoperită cu niște ace lungi și ascuțite, alcătuite din cheratină și având o lungime de 10-20 de
mm. Pe corpul unui arici pot fi până la 15.000 de astfel de ace. Se deosebesc, în Europa, după
ariile de răspândire predominantă, în est Erinaceus concolor (cel întâlnit și în România), iar în
vest Erinaceus europeus. Poate mușca atunci când se simte în pericol.[necesită citare]

Reproducerea[modificare | modificare sursă]

Aricii se reproduc în sezonul cald, adică din mai până în august. Perioada de gestație durează
35-55 zile. De obicei se nasc 2-9 pui.

Hrana[modificare | modificare sursă]

Anterior clasificați în ordinul Insectivora, aricii sunt totuși mamifere omnivore. Ei
mănâncă insecte, melci, broaște, șerpi, ouă de păsări, hoituri de animale, ciuperci, rădăcini ale
unor ierburi, fructe de pădure, pepeni verzi și pepeni galbeni.

Arealul de răspândire[modificare | modificare sursă]

Aricii pot fi găsiți în grădini, stepe, silvostepe, savane, păduri rare și, uneori, pe terenuri cultivate.
Ei sunt prezenți în zonele temperate și calde din Europa, în Africa (în afară de Sahara) și în
zonele temperate și calde ale Asiei (în afară de peninsula Indochina). În secolul al XIX-
lea în Noua Zeelandă a fost introdus cu succes ariciul european.

Clasificarea[modificare | modificare sursă]

După University of Michigan Museum of Zoology[4]

 Regnul Animalia
o Eumetazoa
 Bilateria
 Deuterostomia
 Încrengătura Chordata
 Craniata
 Subîncrengătura Vertebrata
 Supraclasa Gnathostomata
 Euteleostomi

 Clasa Sarcopterygii
o Tetrapoda
 Amniota
 Synapsida
 Clasa Mammalia
 Subclasa Theria
 Infraclasa Eutheria
 Ordinul Erinaceomorpha
 Familia Erinaceidae

 Subfamilia
Erinaceinae
o Genul Atelerix
o Genul
Erinaceus
o Genul
Hemiechinus
o Genul
Mesechinus
o Genul
Paraechinus
 Despre arici toti stim cate ceva. Stim ca au tepi si cand se apara,
nimeni nu poate sa se apropie de ei.

In continuare vom incerca sa facem o descriere interesanta pentru copii

despre aceasta mica creatura draguta.

Aricii au spini peste tot, cu exceptia fetei, picioarelor si a burtii. Ei au

aproximativ 5000 de spini. Fiecare spin cade dupa un an si va creste
altul in locul lui.

In interiorul unui spin se afla fire de par, care sunt goale si rigide. Acestea
nu sunt otravitoare si nu se pot indeparta usor.

In lume exista 17 specii de arici. Se gasesc in anumite parti ale Europei, in

Asia, Africa si au fost introdusi in Noua Zeelanda de catre colonisti.
 Aricii sunt animale nocturne, dorm de multe ori in timpul zilei intr-un cuib
sau in tufisuri.

Cand se simt in pericol, aricii se ghemuiesc, astfel incat spinii le protejeaza

si acele parti ale corpului, care nu sunt acoperite cu tepi. Niciun animal nu
se apropie de ei si sunt protejati si in timpul somnului.

Cand aricii vaneaza, ei se bazeaza in primul rand pe simturile lor de auz

(care este foarte bine dezvoltat) si de miros. Desi ochii aricilor sunt
adaptati pentru vederea pe timp de noapte , vederea lor este slaba.

 Uneori aricii adauga o protectie suplimentara tepii lor prin “auto-ungere”.

Fiind imuni la otravurile unor plante, aricii uneori mananca aceste plante si
apoi produce o saliva spumoasa in gura. Cu aceasta saliva spumoasa isi
unge tepii, astfel incat otrava de pe tepi poate fi transmisa la animalele,
care incearca sa se apropie de ei.

Desi aricii sunt animale, care traiesc pe pamant, ei innoata destul de bine
si uneori se urca chiar si in copaci. Alearga surprinzator de repede pe
distante scurte.

Dieta aricilor consta intr-o

gama variata de insecte, soareci, melci, soparle, broaste, oua sau chiar
serpi. Aricii se mai numesc si “prietenii gradinarului”, deoarece mananca
animalele daunatoare din gradina..

Se mai poate intampla ca mancarea cainilor sau pisicilor sa ii atraga,

aceasta hrana fiind pe lista lor de mancaruri preferate.

In Noua Zeelanda, ariciul fiind un animal, care fost introdus de om, este
considerat ca fiind daunator, mancand specii native de insecte, melci,
soparle sau ouale unor pasari.

Dimensiunile unui arici adult variaza intre 13-30 cm la lungime, la care se

mai adauga coada, care poate ajunge pana la 3-5 cm. Ei traiesc in medie
4-7 ani in salbaticie si pot trai mai mult in captivitate.
Aricii nou nascuti sunt orbi si tepii lor sunt moi. La scurt timp dupa nastere
tepii lor se intaresc, devin mai rigizi si mai clari. Bebelusii stau in cuib si
sunt hraniti de mama vreo 3-4 saptamani. Dupa aceasta perioada li se
deschid si ochii, iar mama va lua puisorii in prima calatorie, pentru
cautarea hranei. Dupa 10 zile de cautat hrana impreuna, familia se va
separa.

Tata arici nu ia nici o parte in cresterea puiutilor. Numarul puilor nou

nascuti variaza intre 1 si 11. Mama arici trebuie sa isi protejeze puii in
primele saptamani si de alti arici masculi, care pot ataca puiutii.

Aricii sunt totusi vulnerabili in fata puricelor sau capuselor. Uneori pot fi
pana la 500 de purici pe un arici. (Exista o specie de purici, sub numele de
Archaepsylla erinacei”, care este specific aricilor si rareori musca oameni).

Aricii care traiesc in zone mai reci, pe perioada iernii intra in hibernare. Se
hranesc cat mai mult posibil toamna si in jurul lunii octombrie se apuca de
construit cuiburile lor din frunze si iarba, unde isi vor petrece iarna
hibernand.

Aricii, care traiesc in clime mai calde, in deserturi dorm cand este caldura
si seceta intr-un proces similar hibernarii, numit estivatie.
 In zonele temperate raman activi pe tot parcursul anului.

Aricii comunica printr-o combinatie de mormaieli si sforaieli.

Leu
227 limbi

 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pentru alte sensuri, vedeți Leu (dezambiguizare).

Leu
Fosilă: pleistocen–prezent

PreЄ

Pg

N
↓

Mascul (Panthera leo bleyenberghi)

[1]
în Okonjima, Namibia, 2006.
 Femelă în Okonjima, 2006.

Stare de conservare

Vulnerabil (IUCN 3.1)[2]

Clasificare științifică

Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Clasă: Mammalia

Familie: Felidae

Subfamilie: Pantherinae

Gen: Panthera

Specie: P. leo

Nume binomial

Panthera leo
(Linnaeus, 1758)[3]

Distribuția istorică și actuală a leului în Africa, Asia și

 Europa

Sinonime

Felis leo
[3]
Linnaeus, 1758

Modifică text

Leul (Panthera leo) este o specie de mamifer terestru carnivor din

subfamilia Pantherinae, familia Felidae, al doilea ca mărime – după tigru – dintre cele
cinci felide mari. Este o specie socială, trăind în grupuri formate din câțiva masculi
adulți, femele înrudite și pui. Femelele vânează de obicei împreună, prădând mai
ales copitatele mari. Leul este un prădător de vârf; deși mănâncă hoituri atunci când
apar oportunități și se știe că vânează oameni, specia de obicei nu o face.
Leul locuiește în savane și zone cu pajiști și arbuști. Este de obicei mai diurn decât
alte feline sălbatice, dar se adaptează să fie activ noaptea și în amurg. În
timpul Neoliticului, leul s-a răspândit în toată Africa, Europa de Sud-Est, Caucaz și
Asia de Vest și de Sud, dar a fost redus la populații fragmentate în Africa sub-
sahariană și o populație în vestul Indiei. A fost inclusă pe Lista Roșie a IUCN ca fiind
o specie vulnerabilă din 1996, deoarece populațiile din țările africane au scăzut cu
aproximativ 43% de la începutul anilor 1990. Deși cauza declinului nu este pe deplin
înțeleasă, pierderea habitatului și conflictele cu oamenii sunt cele mai mari cauze de
îngrijorare.
Unul dintre cele mai recunoscute simboluri animale din cultura umană, leul a fost
înfățișat pe scară largă în sculpturi și picturi, pe steaguri naționale și în filmele și
literatura contemporană. Leii au fost ținuți în menajerie încă de pe vremea Imperiului
roman și au fost o specie cheie căutată pentru expoziție în grădinile zoologice din
întreaga lume încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Reprezentările culturale ale
leilor erau proeminente în Egiptul antic, iar reprezentările au avut loc în aproape
toate culturile antice și medievale.

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Cuvântul „leu” derivă din latinescul leō, leōnis, care la rândul său provine din greaca
veche λέων / leōn.[4][5] Numele generic Panthera provine din latinescul panthēra și de
la cuvântul grecesc πάνθηρ „panteră”.[6] Panthera este similar fonetic cu cuvântul
sanscrit पाण्डर pând-ara care înseamnă „galben pal, albicios, alb”.[7]

Taxonomie[modificare | modificare sursă]

Felis leo a fost numele științific folosit de Carl Linnaeus în 1758, care a descris leul în
lucrarea sa Systema Naturae.[3] Numele genului Panthera a fost inventat de Lorenz
Oken în 1816.[8] Între mijlocul secolului al XVIII-lea și mijlocul secolului al XX-lea, 26
de exemplare de lei au fost descrise și propuse ca subspecii, dintre care 11 au fost
recunoscute ca valabile în 2005.[9] Se distingeau mai ales prin mărimea și culoarea
coamei și a pielii.[10]
Subspecii[modificare | modificare sursă]
În secolele al XIX-lea și al XX-lea, mai multe specimene tip au fost descrise și
propuse ca subspecii, aproximativ o duzină fiind recunoscute ca taxoni valizi până în
2017.[9] Între 2008 și 2016, Lista Roșie IUCN a folosit doar două denumiri: P. l.
leo pentru populațiile de lei africani și P. l. persica pentru populația de lei asiatici.[2][11]
[12]
În 2017, Grupul operativ de clasificare a felinelor a revizuit taxonomia leului și a
recunoascut două subspecii pe baza rezultatelor mai multor studii filogeografice
asupra evoluției leului, și anume:[13]
 Panthera leo leo − include leul asiatic , leul barbar dispărut la nivel regional și populațiile
de lei din părțile de vest și de nord ale Africii Centrale.[13] Sinonimele includ P. l.
persica, P. l. senegalensis, P. l. kamptzi și P. l. azandica.[9]Mai mulți autori s-au referit la
acest grup drept „leul nordic” și „subspecie nordică”.[14][15]
 Panthera leo melanochaita − include populațiile din Africa de Est și de Sud precum și leul
din regiunea Cape dispărut.[13] Sinonimele includ P. l. somaliensis, P. l. massaica, P. l.
sabakiensis, P. l. bleyenberghi, P. l. roosevelti, P. l. nyanzae, P. l. hollisteri, P. l.
krugeri, P. l. vernayi și P. l. webbiensis.[9][10] A fost denumită „leul sudic” și „subspecie
sudică”.[15]
Cu toate acestea, pare să existe un anumit grad de suprapunere între ambele
grupuri în nordul Africii Centrale. Analiza ADN-ului dintr-un studiu mai recent indică
faptul că leii din Africa Centrală sunt derivați atât din leii din nord, cât și din cei sudici,
deoarece se grupează cu P. leo leo în filogeniile bazate pe ADNmt, în timp ce ADN-
ul lor genomic indică o relație mai strânsă cu P. leo melanochaita.[16]
Probele de lei din unele părți ale zonelor muntoase ale Etiopiei se grupează genetic
cu cele din Camerun și Ciad, în timp ce leii din alte zone ale Etiopiei se grupează cu
mostre din Africa de Est. Prin urmare, cercetătorii presupun că Etiopia este o zonă
de contact între cele două subspecii.[17] Datele la nivel de genom ale unui eșantion de
leu sălbatic din Sudan au arătat că acesta s-a grupat cu P. l. leo în filogenii bazate pe
ADNmt, dar cu o mare afinitate pentru P. l. melanochaita. Acest rezultat a sugerat că
poziția taxonomică a leilor din Africa Centrală poate necesita revizuire.[18]
Subspecii de lei (Panthera leo)

Leoaică din Africa de Sud


 Leu congolez

Leu tânăr din Serengeti

Leoaică asiatică

escriere[modificare | modificare sursă]

Un smoc la capătul cozii este o caracteristică distinctă a leului.

Leul este o felină foarte mare, a doua ca mărime după tigru. Corpul masiv cu patru labe
puternice, foarte musculoase, care se termină cu gheare ascuțite și fălci puternice, este perfect
potrivit pentru a doborî și ucide chiar și animale foarte mari. Pe distanțe scurte, poate atinge
viteze de până la 60 km/h. Este mai degrabă un sprinter decât un alergător de fond.
O altă caracteristică – în afară de stilul de viață în grup – care distinge leii de alte feline este că
are cel mai pronunțat dimorfism sexual. Masculii sunt cu 20-35% mai mari, cu 50% mai grei decât
femelele și au o coamă proeminentă care acoperă cea mai mare parte a capului, gâtului, umerilor
și pieptului. Blana leilor este maro deschis, alb pe abdomen și părțile interioare ale picioarelor,
spatele și urechile sunt negre, coama masculului variază de la maro-gălbui la roșcat, maro închis
până la aproape negru.[35][1] Puii au pete întunecate care se estompează pe măsură ce puiul
ajunge la vârsta adultă.
Coada leilor se termină cu un smoc întunecat, păros, care este absent la naștere și se dezvoltă în
jurul vârstei de 5 luni și jumătate.[36]
Dintre speciile de feline, leul rivalizează doar cu tigrul ca lungime, greutate și înălțime la umăr.
[37]
Craniul său este foarte asemănător cu cel al tigrului, deși regiunea frontală este de obicei mai
aplatizată și are o regiune postorbitală puțin mai scurtă și deschideri nazale mai largi decât cele
ale tigrului.
Mușchii scheletici ai leului reprezintă 58,8% din greutatea corporală și reprezintă cel mai mare
procent de mușchi dintre mamifere.[38][39]

Dimensiune[modificare | modificare sursă]

Mărimea și greutatea leilor adulți variază în funcție de areal.[40][41][42][43] Evidențe despre câțiva
indivizi mai mari decât media există din Africa și India.[35][44][45][46]

Medie Femelă Mascul

Lungimea capului și a
160–184 cm [47] 184–208 cm [47]
corpului

Lungimea cozii 72–89,5 cm [47] 82,5–93,5 cm [47]

118,37–143,52 kg în sudul Africii, 186,55–225 kg în sudul Africii,

[40] [40]
Greutate
119,5 kg în estul Africii,[40] 174,9 kg în estul Africii,[40]
110–120 kg în India[41] 160–190 kg în India[41]

Coamă[modificare | modificare sursă]

Masculii cu coama mai închisă și mai plină indică un animal mai sănătos.

Coama leului mascul este cea mai recunoscută trăsătură a speciei.[10] Este posibil să fi evoluat în
urmă cu aproximativ 320.000–190.000 de ani.[48] Începe să crească când masculii au aproximativ
un an. Culoarea coamei variază și se întunecă odată cu vârsta. Cercetările arată că dimensiunea
și culoarea acesteia sunt influențate de factori de mediu, cum ar fi temperatura medie a mediului.
Lungimea coamei semnalează aparent succesul în luptă în relațiile mascul–mascul; indivizii cu
coama mai întunecată pot avea o viață reproductivă mai lungă și o supraviețuire mai mare a
urmașilor, deși suferă în cele mai călduroase luni ale anului. Prezența, absența, culoarea și
mărimea coamei sunt asociate cu precondiția genetică, maturitatea sexuală, climatul și producția
de testosteron; regula generală este că o coamă mai închisă și mai plină indică un animal mai
sănătos.
În Parcul Național Serengeti, femelele preferă ca pereche masculii cu o coamă deasă și
întunecată. Leii masculi vizează de obicei spatele sau posteriorul rivalilor, mai degrabă decât
gâtul acestora.[49][50] Temperatura ambientală rece în grădinile zoologice europene și nord-
americane poate duce la o coamă mai grea.[51] Leii asiatici au de obicei coame mai rare decât
media leilor africani.[52]
Aproape toți masculii din Parcul Național Pendjari sunt fie fără coamă, fie au coama foarte scurtă.
[53]
Au fost raportați lei fără coadă în Senegal, în Parcul Național Dinder din Sudan și în Parcul
Național Tsavo East, Kenya.[54] Leul alb mascul original de la Timbavati din Africa de Sud era, de
asemenea, fără coamă. Hormonul testosteron a fost legat de creșterea coamei; leii castrați au
adesea o coamă puțină sau deloc, deoarece îndepărtarea gonadelor inhibă producția de
testosteron.[55] Un testosteron crescut poate fi cauza leoaicelor cu coame raportate în nordul
Botswanei.[56]

Variație de culoare[modificare | modificare sursă]

Leii albi nu sunt albinoși. Culoarea lor albă este cauzată de o trăsătură recesivă, numită leucism.

Leul alb este o mutație rară de culoare a leului, în special a leului din Africa de Sud. [57] Leii albi nu
sunt albinoși, ei au o pigmentare normală în ochi și piele. Culoarea lor albă este cauzată de o
trăsătură recesivă, numită leucism, derivată dintr-o mutație mai puțin severă a aceleiași gene
care provoacă albinismul, distinctă de gena responsabilă pentru tigrii albi. Acestea variază de la
blond la aproape alb. Această colorare nu pare să reprezinte un dezavantaj pentru supraviețuirea
lor.[58]
Leii albi au fost întâlniți ocazional în și în jurul Parcului Național Kruger și în rezervația privată
Timbavati din estul Africii de Sud. Se crede că leii albi din zona Timbavati au fost indigeni din
regiunea Timbavati din Africa de Sud de secole, deși cea mai timpurie observare înregistrată în
această regiune a fost în 1938.
Leii albi au fost considerați dispăruți în sălbăticie între 1992 și 2004, când Global White Lion
Protection Trust a realizat prima reintroducere cu succes a leilor albi în habitatul lor natural.
[59]
Aceste grupuri au continuat să vâneze și să se înmulțească cu succes în sălbăticie, în timp ce
alte apariții de nașteri de leu alb au fost raportate în regiunea Kruger de atunci. [59]
O genă recesivă conferă leilor albi culorile lor neobișnuite. O genă similară produce și tigri albi.
Prin urmare, leii albi pot fi crescuți selectiv pentru grădini zoologice, spectacole de animale și
parcuri cu animale sălbatice.
Reproducere și ciclul vieții[modificare | modificare sursă]

Lei care se împerechează, Parcul Național Serengeti

Pui de leu african

Cele mai multe leoaice se reproduc până la vârsta de patru ani.[105] Leii nu se împerechează doar
într-o anumită perioadă a anului, iar femelele sunt poliestrece.[106] Asemenea celorlalte feline,
penisul leului mascul are spini care sunt îndreptați înapoi. În timpul retragerii penisului, spinii
ating pereții vaginului femelei, ceea ce poate provoca ovulația.[107][108] O leoaică se poate
împerechea cu mai mult de un mascul atunci când este în călduri.[109] Perioada medie de gestație
este de aproximativ 110 zile;[106] femela naște între unu și patru pui într-un bârlog izolat, care
poate fi un desiș, o peșteră sau o altă zonă adăpostită, de obicei departe de grup.
Ea va vâna adesea singură în timp ce puii sunt încă neputincioși, rămânând în apropierea
bârlogului.[110] Puii de leu se nasc orbi; ochii li se deschid la aproximativ șapte zile după naștere.
Cântăresc 1,2–2,1 kg la naștere și sunt aproape neajutorați, începând să se târască la o zi sau
două după naștere și mergând în jurul vârstei de trei săptămâni.[111] Pentru a evita ca acumularea
de miros să atragă atenția prădătorilor, leoaica își mută puii într-un nou bârlog de câteva ori pe
lună, purtându-i unul câte unul, de ceafă.[110]
De obicei, mama se întoarce în grup când puii au șase până la opt săptămâni. [110] Uneori,
introducerea în viața grupului are loc mai devreme, mai ales dacă alte leoaice au născut
aproximativ în același timp. În astfel de cazuri, puii cresc aproape în același timp, sug lapte de la
mai multe leoaice și au șanse mai mari de supraviețuire.[78][112] Puii, dacă atunci când sunt
introduși grupului sunt timizi și nu au încredere, curând se integrează, jucându-se între ei sau
încercând să inițieze jocul cu adulții.[112] Leoaicele cu pui sunt mai tolarante cu puii altei leoaice
decât leoaicele fără pui. Toleranța masculilor față de pui variază – un mascul ar putea avea
răbdare cu puii, permițându-le să se joace cu coada sau coama sa, în timp ce altul ar putea să
mârâie și să alunge puii.[113]
Alăptarea durează 6–7 luni. Leii masculi ajung la maturitate la aproximativ trei ani și la patru până
la cinci ani sunt capabili să provoace și să înlocuiască masculii adulți asociați cu un alt grup.
Încep să îmbătrânească și să slăbească la vârsta de 10–15 ani.[114]
Atunci când unul sau mai mulți masculi noi îi îndepărtează pe masculii anteriori ai unui grup,
învingătorii ucid adesea orice pui existent, pentru ca femelele să devină fertile și receptive.
Femelele își apără adesea cu înverșunare puii de un mascul uzurpator, dar rareori au succes, cu
excepția cazului în care un grup de trei sau patru leoaice își unesc forțele împotriva masculului.
[115]
Alte pericol pentru pui sunt înfometarea și alți prădători: hiene, leoparzi, câini sălbatici, vulturi
și șerpi.[116][78] Până la 80% dintre puii de leu vor muri înainte de vârsta de doi ani. [117]
Nu numai masculii adolescenși pot fi expulzați dintr-un grup. Când un grup devine prea mare,
următoarea generație de tinere femele poate fi forțată să-și părăsească propriul teritoriu. Când un
nou leu mascul preia un grup, adolescenții atât masculi cât și femele pot fi expulzați. [118] Viața
femelelor nomade este foarte dură. Rareori reușesc să crească pui fără sprijinul grupului. Leii de
ambele sexe pot fi implicați în activități homosexuale sau de curtare; masculii își vor freca capul
unul de altul și se vor rostogoli unul cu altul înainte de a simula sexul împreună. [119][120]

Curiozități despre leu

Leii masculi ating maturitatea sexuală în jurul vârstei
de doi ani, dar este puțin probabil să se înmulțească
înainte de vârsta de 4 sau 5 ani, când sunt suficient de
mari pentru a încerca să preia o turmă și să aibă
drepturi de reproducere. Masculii de până la 16 ani pot
încă produce spermatozoizi viabili, dar de obicei își
pierd drepturile de împerechere odată ce nu mai pot
lupta cu masculii mai tineri. Leii africani masculi care
încearcă să preia o o turmă vor ucide toți puii pentru a
evita competiția. Majoritatea femelelor de lei nasc
până la vârsta de 4 ani. Perioada de gestație pentru lei
este de aproximativ patru luni. Femelele își vor naște
pui departe de ceilalți și vor ascunde puii în primele
șase săptămâni de viață. La naștere, puii cântăresc
doar între 2 și 4 kilograme. Toate femelele dintr-o
turmă se vor împerechea aproximativ în același timp.
După primele șase săptămâni de creștere a puiilor
singuri, mama și puii se vor alătura din nou turmei.
Alte femele vor contribui la creșterea tuturor puiilor lor
și chiar vor alăpta puii altor mame. Leul reprezintă în
general putere și curaj și, ca atare, este de obicei
simbol utilizat în mod obișnuit în asociere cu
regalitatea. Probabil din această cauză a luat ființă
sintagma „Regele junglei”. Egiptenii antici țineau leii cu
mare stima ca zeități de război datorită puterii, forței și
ferocității pe care leii le posedă. Sfincșii din Egipt sunt
un bun exemplu al descrierii veche a leilor în cultura
egipteană. Capul de leu apare și în multe piese de artă
din cele mai vechi timpuri, precum și în piese de
bijuterii.
Tot mai multe persoane se întreabă ce mănâncă melcii. Acest gasteropod fără pretenții nu are
nevoie de o dietă special concepută. Există diverse păreri precum că, dacă aceste moluște sun
un animal exotic, înseamnă că trebuie să-l hrănești cu produse aproape exclusive. Însă, în
realitate lucrurile nu stau așa.
Ca orice altă creatură vie, fie că este cu sânge rece sau cu sânge cald, melcul s-a născut inițial în
sălbăticie. Abia după mai mult timp multe persoane au început să reproducă și să țină moluștele
acasă, precum și să le obișnuiască cu alte alimente. Melcul este un gasteropod erbivor. După
observații și cercetări îndelungate, experții au ajuns la concluzia că, în natură, dieta melcilor constă din
iarbă, frunze, legume, fructe și scoarță de copac. Aproximativ la fel se hrănesc și furnicile cu aripi.