DE LA STATE LA ACTORI TRANSNATIONALI: Organizaţia Tratatului

Atlanticului de Nord(NATO)

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord este o alianţă politico-militară stabilită

în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington la 4 aprilie 1949. In
prezent, cuprinde 28 de state din Europa şi America de Nord.
Alianţa s-a format din state independente, interesate în mentinerea pacii si apărarea
propriei independenţe prin solidaritate politică şi printr-o forţă militară defensivă
corespunzătoare, capabilă să descurajeze şi să răspundă tuturor formelor probabile de
agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Iniţial, aceste state au fost:
Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia,
Portugalia, Olanda şi SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia şi Turcia, iar la 6
mai 1955, RFG a devenit membră NATO. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar
unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est.
Spania a fost admisă la 30 mai 1982, iar fostele ţări semnatare ale Pactului de la Varşovia au
aderat fie la 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria şi Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia,
Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania şi Bulgaria). La 1 aprilie 2009 au aderat la NATO Albania
şi Croaţia.
Emblema NATO a fost adoptată de către Consiliul Nord-Atlantic ca simbol
al Alianţei Atlantice, în octombrie 1953. Cercul reprezintă unitatea şi cooperarea,
în timp ce roza vânturilor simbolizează direcţia comună spre pace pe care o
urmează ţările membre ale Alianţei Atlantice.
La constituirea aliantei, ideea de bază a acesteia, menţinută timp de peste 50 de ani,
era aceea a realizării unei apărări comune, credibile şi eficiente. În acest sens, în articolul 5
al Tratatului se specifica: „Părţile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai
multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac
împotriva tuturor şi, în consecinţă, dacă se va produce un asemenea atac armat,
fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoapărare,
recunoscut de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va da asistenţă Părţii sau Părilor
atacate, prin luarea în consecinţă, individual şi concertat cu celelalte părţi, a acelor
măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a
restaura şi a menţine securitatea zonei Nord-Atlantice.”
Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac
împotriva aliaţiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze
Uniunuea Sovietică ca şi cum ar fi fost atacată ea însăşi. Totuşi temuta invazie sovietică din
Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului
la 12 septembrie 2001 drept răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.
Ideea de aparare comuna si de promovare si slujire a unor interese
securitare comune transpare si din art. 4 al Tratatului de la Washington: “Partile se vor

1
consulta de fiecare data atunci cand, dupa parerea uneia dintre ele, integritatea
teritoriala, interdependenta politica sau securitatea uneia dintre parti este
amenintata”.
Vocatia NATO o constituie, asadar, protejarea democratiei si a drepturilor omului si
asigurarea suprematiei dreptului.
De asemenea, Alianta joaca un rol-cheie in domeniul gestionarii crizelor, contribuind
la prevenirea conflictelor prin luarea masurilor adecvate atunci cand exista consensul
statelor membre in acest sens.
Ca o constantă a Alianţei, întărirea securităţii din spaţiul euro¬atlantic a constituit
preocuparea politico-militară majoră. Aceasta s-a consolidat prin:
– păstrarea legăturii permanente între aliaţi;
– menţinerea unor capacităţi militare eficiente;
– dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei;
– primirea de noi membri, menţinerea, perfecţionarea şi dezvoltarea sistemului de
parteneriate în primul rând cu Federaţia Rusă şi Ucraina precum şi cu celelalte ţări.
Principiul efortului colectiv în apărarea Alianţei are următoarele trăsături: planificarea
colectivă a forţelor; finanţarea comună.; planificarea operaţională comună; structuri
multinaţionale; un sistem integrat de apărare antiaeriană, echilibru al rolurilor
responsabilităţilor între aliaţi; stabilirea şi desfăşurarea forţelor în afara teritoriului
propriu atunci când este cazul; aranjamente, inclusiv de planificare, pentru gestionarea
crizei şi de întărire; standarde şi proceduri comune pentru echipamente, instruire şi
logistică, doctrine şi exerciţii întrunite şi multinaţionale, după caz; cooperare în ceea ce
priveşte infrastructura, armamentele şi logistica.
In prezent, NATO se află la o răscruce de drumuri. După un succes imens în
îndeplinirea misiunii pentru care a fost creată, Alianţa se confruntă în prezent cu provocări
şi riscuri într-un mediu de securitate internaţional aflat în evoluţie. Pe lângă aceste riscuri
se oferă însă şi oportunitatea ca NATO să se îmbarce pe drumul unui proces de
transformare şi reînnoire pentru a se asigura că este echipat astfel încât să facă faţă
provocărilor curente şi a celor de mâine, aşa cum a fost în cazul celor din timpul războiului
rece. Aceasta include asigurarea unei maxime eficienţe a structurii de comandă a Alianţei şi
crearea Forţei de Răspuns a NATO.
Mediul internaţional de securitate evoluează continuu şi generează noi ameninţări,
foarte diferite de cele convenţionale şi tradiţionale ale secolului XX. Recunoscând existenţa
acestor ameninţări, a terorismului internaţional şi a reţelelor criminale transnaţionale, liderii
aliaţi au convenit, la Summit-ul de la Praga din noiembrie 2002, să implementeze schimbări
fundamentale în ceea ce priveşte modul de lucru al NATO.
Structura militară integrată a NATO include forţe armate puse la dispoziţia NATO
de către ţările membre participante, conform condiţiilor stabilite. Actualmente, aceste
forţe sunt clasate în trei categorii, şi anume, Forţele de reacţie imediată şi rapidă,
Forţele principale de apărare şi Forţele de întărire.
Forţele de reacţie sunt forţe terestre, aeriene şi maritime polivalente şi extrem de
mobile, menţinute la un nivel înalt de pregătire şi disponibile în termen scurt, pentru a
asigura o reacţie militară promptă în caz de criză.
Forţele de reacţie imediată au componente terestre, maritime şi aeriene,precum
Forţele navale permanente ale Alianţei, staţionate în Atlantic şi în Mediterana, sau Cartierul
General al Forţelor mobile (Terestre) (AMF(L)) din cadrul Comandamentului aliat pentru

2
Europa (ACE). Forţele de reacţie rapidă au alte componente terestre, aeriene şi maritime,
precum, Cartierul General al trupelor de reacţie rapidă ACE şi Cartierul General al diviziei
multinaţionale (centrale) .
Forţele principale de apărare includ forţe terestre, aeriene şi maritime active şi de
rezervă, capabile să asigure descurajarea inamicului şi apărarea în fata ameninţării cu forţa
sau în caz de agresiune. Aceste forţe au în compunere unităţi multinaţionale şi naţionale cu
nivele variate de pregătire şi care includ patru corpuri de armată principale, multinaţionale:
unul danezo-german, unul olandezo-german şi două germano-americane Unele dintre aceste
forţe pot fi angajate şi în operaţiuni care nu intră sub incidenţa articolului 5.
Procesul de transformare iniţiat la Praga reprezintă o nouă viziune pentru
schimbarea radicală a obiectivului fundamental al Alianţei de a asigura apărarea Europei
Occidentale împotriva ameninţării sovietice. Întrucât natura ameninţărilor nu mai este
aceeaşi cu cea pe care o presupunea imensul arsenal convenţional al Uniunii Sovietice, a
devenit necesară restructurarea forţelor Alianţei şi pregătirea acestora pentru a face faţă
ameninţărilor neconvenţionale asimetrice curente. În cuvintele fostului Secretar General al
NATO, Lordul Robertson, “Acesta nu este un lucru obişnuit, care face necesară emergenţa
unui nou NATO modernizat, capabil să facă faţă provocărilor noului secol”.
În perioada războiului rece, Alianţa era preocupată în principal de asigurarea atât a
numărului de militari şi mijloace de luptă, cât şi a puterii de foc necesare pregătirii pentru
ducerea unui război de uzură – în care fiecare unitate pusă la dispoziţie de statele membre
urma să contribuie la descurajarea inamicului. Astăzi, forţele trebuie să fie agile şi uşor
manevrabile pe un câmp de luptă care nu are o linie definită a frontului. În perioada
războiului rece, forţele aliate urmau să lupte în apropierea teritoriilor lor naţionale şi se
bazau pe elementele de logistică aflate la o mică distanţă de câmpul de luptă. În prezent,
forţele NATO trebuie să fie pregătite pentru a fi dislocate şi capabile să se autosusţină în
orice loc de pe glob.

Forţa de Răspuns a NATO(NRF)

Una din schimbarile fundamentale generate de Summit-ul de la Praga a fost decizia

de a crea Forţa de Răspuns a NATO (NRF), care reprezintă o forţă avansată din punct de
vedere tehnologic, flexibilă, uşor de dislocat, interoperabilă şi sustenabilă. Aceasta urma să
includă elemente de uscat, maritime şi aeriene şi să fie pregătită să se deplaseze rapid
oriunde este nevoie, conform deciziei Consiliului Nord Atlantic, cel mai înalt for de decizie al
NATO. Această linie directoare clară, pe care orice comandant militar şi-ar dori să o
primească, a oferit Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate din Europa (SHAPE)
autoritatea de a face din NRF o adevărată forţă de transformare, care oferă Alianţei o nouă
capacitate militară semnificativă.
Un aspect important al naturii transformaţionale a NRF este acela că forţa este
permanentă. Spre deosebire de alte forţe NATO, create exclusiv pentru îndeplinirea unei
anumite misiuni la un moment dat şi care fac deseori necesară mobilizarea, NRF va fi
disponibilă pentru întrebuinţarea imediată în orice misiune considerată potrivită de către
Consiliul Nord Atlantic. În acest sens, NRF va fi similară Forţelor Aeropurtate de
Avertizare Timpurie şi Forţelor Navale Permanente ale NATO. Dar spre deosebire de aceste
două forţe care sunt specializate în principal pe o singură componentă, aeriană şi respectiv

3
maritimă, NRF va deţine unităţi şi capacităţi ale tuturor componentelor, fiind în acelaşi timp
integrată, întrunită şi multinaţională, încă de la înfiinţare.
În afară de asigurarea capacităţii Alianţei de a fi pro-activă, NRF va fi de asemenea
un vehicul al schimbării structurii forţelor NATO şi al schimbării structurii forţelor în ţările
membre. Acest lucru este necesar deoarece Alianţa a menţinut prea multe structuri şi
capacităţi care datează din timpul războiului rece, atunci când NATO se baza atât pe un
număr mare de militari şi mijloace de luptă, cât şi pe o mare putere de foc, care făceau ca
numărul efectivelor şi arsenalele de echipament de luptă să fie esenţiale. De exemplu, în
cadrul structurii forţelor membrilor NATO există 279 de brigăzi, dintre care, în 2002, 169
erau declarate la NATO. Cu toate acestea, documentul intitulat NATO 2004 Force Goals
solicită existenţa numai a 102 brigăzi. Cu alte cuvinte, ţările membre deţin împreună un
număr suplimentar de 177 brigăzi, sau aproximativ 55 divizii, de care Alianţa nu are nevoie.
Cu toate acestea structura forţelor puse la dispoziţia Alianţei are o utilitate scăzută în
cazul întrebuinţării pentru a face faţă ameninţărilor cu care se confruntă astăzi ţările
membre, întrucât unităţile nu sunt suficient de mobile, dislocabile, sau sustenabile.
Alianţa întreprinde în prezent paşi pentru a-şi reduce dimensiunile şi a se
“retehnologiza”, întrucât se adaptează pentru a face faţă noului mediu de securitate.
Folosind ca bază NRF, NATO desfăşoară un proces de analiză privind tipul necesar de trupe
pentru îndeplinirea noilor misiuni, care va defini numărul minim de trupe şi capacităţi de care
NATO are nevoie pentru îndeplinirea misiunilor secolului XXI. Prin completarea acestui set
de cerinţe, fiecare stat membru va fi solicitat să contribuie cu acele trupe şi capacităţi pe
care consideră că le poate oferi. După îndeplinirea cerinţelor NATO, statele membre pot
decide pentru ele însele ce alte forţe militare doresc să deţină în afara celor necesare
pentru Alianţă. Necesitatea adaptării continue a statelor membre pentru asigurarea rotaţiei
în cadrul NRF va constitui un impuls pentru transformarea armatelor ţărilor membre NATO.
În 1921, Giulio Douhet, teoreticianul italian al folosirii forţei aeriene nota: “Victoria
surâde celor care anticipează schimbările în caracterul războiului şi nu celor care aşteaptă
să se adapteze ei înşişi după ce schimbările se produc.” După mai mult de 80 de ani, cuvintele
sale sunt la fel de valabile ca în momentul în care au fost scrise şi ilustrează importanţa
agendei de transformare a NATO elaborată la Praga.
În prezent, securitatea europeană reflectă trăsăturile esenţiale ale mediului
geopolitic în care se derulează: tranziţia către sistemul internaţional multipolar, competiţia
între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncimea integrării în
U.E.
Unul din pilonii de bază a NATO este constituit de ţările care sunt şi
membre a UE.
„Uniunea Europeană are cel puţin la fel de mult de oferit NATO pe cât are NATO de oferit
Uniunii Europene. De aceea, a venit timpul să ne întrebăm nu ce poate face NATO pentru
Uniunea Europeană, ci ce poate face Uniunea Europeană pentru NATO” . Pentru a aplica unul
din principiile fundamentale ale UE şi anume principiul subsidiarităţii, este necesar luarea în
calcul a unui sistem de securitate multietajat: UE, OSCE, NATO şi ONU. Necesitatea unei
corelări, a optimizării cooperării între diferitele instituţii de securitate devine mai evidentă
ca oricând. Evoluţiile destul de imprevizibile în UE, rivalitatea dintre UE şi NATO, apariţia
unor dezechilibre majore între statele UE, posibilitatea ca interesele naţionale să prevaleze
faţă de cele comune sunt principalii factori care influenţează edificarea unui sistem eficient
în domeniul securităţii europene.

4
 Unul din elementele esenţiale ale Conceptului strategic al Alianţei (NATO) adoptat la
Washington în 1999 este „Dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în
cadrul Alianţei” . Conceptul Strategic confirmă faptul că Identitatea Europeană de
Securitate şi Apărare va continua să fie dezvoltată în cadrul Alianţei.
Conceptul Identităţii Europene de Securitate şi Apărare s-a dezvoltat în strânsă
corespondenţă cu alte două concepte, dezvoltate ulterior. Este vorba, în primul rând, de
Politica Externă şi de Securitate Comună– PESC (Common Foreign and Security Policy–
CFSP), ce denumeşte un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht şi care
reprezintă unul din cei trei piloni ai construcţiei europene. În al doilea rând, este vorba de
Politica Europeană de Securitate şi Apărare – PESA (European Security and Defence Policy,
ESDP) sau, respectiv, Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună – PESAC (Common
European Security and Defence Policy, CESDP) concept care a dobândit în ultimii ani tot mai
multă substanţă şi care este parte componentă intrinsecă a PESC.
Construcţia IESA (Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare) este un proces
ireversibil ce va realizat prin dezvoltarea relaţiei existente între NATO şi UE, în acelaşi
timp cu dezvoltarea politicii comune de securitate şi apărare.
Aceste iniţiative au dus la temerea că o alianţă pur europeană ar putea duce la
discriminarea statelor europene care sunt membre ale NATO dar nu şi ale UE precum şi la o
dublare a asumării sarcinilor şi alocării resurselor de către NATO şi UE cu toate că toate
statele membre NATO au fost de acord cu necesitatea unei forţe militare independente de
contribuţia SUA pentru realizarea PESC. Aceste temeri au fost înlăturate în urma Consiliului
Nord-Atlantic de la Berlin din 1996 care a enunţat principiul creării unei forţe europene
„separabile, dar nu separate”.
În esenţă, PESA presupune dezvoltarea unei capacităţi de decizie autonome şi, în
cazul în care Alianţa Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, lansarea şi coordonarea unor
operaţiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situaţii de criză, angajarea resurselor
de către statele membre la astfel de operaţiuni bazându-se pe decizii suverane.
Constituţia Europeană menţionează, însă, că politica comună de securitate şi apărare
nu va aduce atingere obligaţiilor statelor membre care au ales să îşi asigure securitatea în
cadrul N.A.T.O. În contextul stabilirii, în viitor, a unei politici de apărare comune, ceea ar
putea presupune, practic, o alianţă militară, va fi necesar să se analizeze în mod aprofundat
relaţia dintre o astfel de structură şi N.A.T.O., în vederea evitării dublării de competenţe
sau a slăbirii legăturii transatlantice, care prezintă importanţă pentru state precum
România.
Astfel, s-ar putea imagina menţinerea legăturii transatlantice, prin crearea unui
sistem de apărare U.E. integrat sistemului N.A.T.O. Totodată, în contextul în care U.E.
dobândeşte personalitate juridică , s-ar putea imagina, într-o anumită formulă, angajarea
Uniunii înseşi în sistemul N.A.T.O. (cu acomodarea poziţiei de neutralitate a unor membri
UE).
NATO are un rol important în apărarea Bătrânului continent, dar UE poate la rândul
său să construiască un instrument de apărare adaptat şi credibil. UE poate avea o
contribuţie pe care NATO o neglijează. Iar asta pentru că Uniunea nu este interesată doar
de aspectele militare, ci încearcă mai degrabă o abordare globală în gestionarea crizelor .
„Uniunea Europeană are nevoie de NATO, iar NATO are nevoie de Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană nu va putea fi niciodată puternică fără un NATO puternic, iar NATO nu
va putea fi niciodată puternic fără o Uniune Europeană puternică”.

5
Relaţiile Rusia-NATO

În mod constant, NATO a acordat o atenţie maximă relaţiilor cu Rusia după căderea
cortinei de fier fiind evident că nu se putea realiza o construcţie solidă de securitate
europeană fără participarea Rusiei.
Baza cooperării dintre NATO şi Rusia a fost stabilită prin Actul de Constituire
NATO-Rusia cu privire la Relaţii, Cooperare şi Securitate Reciproce dintre NATO şi
Federaţia Rusă, semnat la Paris la 27 mai 1997.
Acesta a reflectat progresul înregistrat în dezvoltarea relaţiei NATO-Rusia, de
când Rusia s-a alăturat Consiliului de Cooperare Nord-atlantică în 1991 (urmat de Consiliul
Parteneriatului Nord-atlantic în 1997 ) şi Parteneriatul pentru Pace în 1994. Actul de
Constituire este expresia unui angajament durabil, asumat la cel mai înalt nivel politic, de
conlucrare în vederea asigurării păcii globale şi de durată. Consiliul Comun Permanent a fost
creat în baza Actului de Constituire ca forum de consultare şi cooperare, permiţând NATO
şi Federaţiei Ruse să lanseze un program substanţial de cooperare cu privire la securitate şi
apărare. El reprezintă un angajament reciproc de sprijin în vederea menţinerii unui continent
stabil, sigur şi nedivizat pe bază de parteneriat şi interes comun.
Consiliul Comun Permanent este o parte integrantă a cadrului de cooperare stabilit prin Actul
de Constituire. El s-a întrunit pentru prima dată la 18 iulie 1997 şi a constituit punctul
central al eforturilor de câştigare a încrederii, învingere a prejudecăţilor şi dezvoltării unui
model de cooperare şi consultare regulate. Rolul principal al CCP este întărirea cooperării
dintre NATO şi Rusia şi identificarea oportunităţilor pentru acţiuni comune. Şedinţele
regulate, de obicei lunare, ale acestui organism au dus rapid la crearea unui nou model de
dialog şi la un număr fără precedent de contacte la multe nivele diferite. Şedinţele se
desfăşoară pe baza înţelegerii că fiecare parte îşi rezervă dreptul de a lua decizii
independent de cealaltă. Ele au loc la diferite nivele ce implică şefi de stat şi de guvern,
miniştri ai apărării şi de interne sau ambasadori. Şefii departamentelor de apărare şi
reprezentanţii militari ai Rusiei şi NATO sau întâlnit şi ei sub auspiciile Consiliului Comun
Permanent. În afară de problemele legate de situaţia din Balcani şi menţinerea păcii, sunt
purtate discuţii pe marginea neproliferării armelor de distrugere în masă, controlul armelor,
reformele în apărare, căutare şi salvare pe mare, planuri de acţiune civilă în caz de urgenţă,
cooperare ştiinţifică şi protecţia mediului, pentru a enumera doar câteva probleme.
Elaborarea anuală a unui plan privind terorismul convenită la întâlnirea NRC de la
Summit-ul de la Istambul din iunie 2004, a marcat un moment important în dezvoltarea
cooperării NATO-Rusia împotriva terorismului. Drept urmare, miniştrii de externe ai NRC au
aprobat în decembrie 2004 un Plan de Acţiune NATO-Rusia împotriva Terorismului
comprehensiv, care oferă o strategie coerentă pentru prevenirea terorismului, combaterea
activităţilor teroriste şi gestionarea consecinţelor actelor teroriste.
Ca urmare a acestui plan Rusia va participa la acţiunile comune ale NATO privind
combaterea terorismului în Marea Mediterană. Operaţia Active Endeavour este un exemplu
de succes în acest sens constând în patrularea estului Mării Mediterane şi însoţirea navelor
în Strâmtoarea Gibraltar ulterior fiind extinsă la întreg spaţiul Mării Mediterane.
S-a încercat extinderea acestei cooperări şi în Marea Neagră dar atât Rusia, cât şi
Turcia au avut poziţii de respingere a acestei iniţiative chiar dacă motivaţiile fiecărei ţări

6
erau altele. Turcia se temea de modificarea statutului strâmtorii Dardanelelor reglementat
actual prin Convenţia de la Montreau iar Rusia avea argumente de ordin geopolitic.
Odată cu aderarea la NATO în 2004, România a devenit şi membră a Consiliul NATO-
Rusia. România acordă o importanţă deosebită Consiliul NATO-Rusia ca for dedicat dialogului
politic deschis şi ca structură de promovare a cooperării practice pe teme de securitate.
România susţine dezvoltarea relaţiei NATO – Rusia pe baze pragmatice şi cu respectarea, în
acelaşi timp, a obligaţiilor asumate în plan internaţional.
Ca urmare a intervenţiei ruse din Georgia, în august 2008, NATO a luat decizia
suspendării dialogului şi cooperării sub egida Consiliului NATO – Rusia. Reluarea progresivă a
acestora a fost decisă de miniştrii de externe NATO în decembrie 2008, iar la 27 iunie
2009 s-a desfăşurat, în Corfu, o reuniune a Consiliului NATO-Rusia la nivel de miniştri de
externe. Aceasta a decis reluarea cooperării militare NATO-Rusia, în paralel cu
restructurarea structurilor de cooperare de sub egida Consiliului NATO-Rusia, în vederera
eficientizării activităţii.
Rusia şi NATO au divergenţe in privinta multor probleme. În cadrul celei de-a 42
Conferinţe de la Munchen dedicată securităţii mondiale, Rusia şi-a afirmat dorinţa pentru
dezvoltarea colaborării dar împotriva extinderii NATO către est în realizarea strategiei
sale de apărare avansată. În eventualitatea extinderii spre est ca organizaţie militară,
NATO va deveni în acest caz o ameninţare pentru Moscova . Rusia pronunţându-se anterior
prin oficialii săi împotriva aderării la NATO a Ucrainei motivând că aceasta ar putea dăuna
intereselor ei. În acest sens, existând „probabilitatea unor mişcări politice nedorite în Rusia,
dacă Ucraina devine membru NATO”.
Preşedintele Putin afirma intr-un discurs că „Statele Unite sunt un lup care nu
ascultă de nimeni” şi singurul lucru pe care Rusia îl mai poate face în această situaţie este să
îşi construiască „o casă solidă”. Acesta a mai afirmat că „Este prematur sa vorbim de
sfârşitul cursei înarmărilor. Aceasta se accelerează şi a atins cu adevărat un nou nivel
tehnologic”. Incercând să tempereze această escaladare a declaraţiilor Putin a afirmat că
„Rusia va fi răbdătoare în dezvoltarea relaţiilor cu Occidentul şi nu are nici cea mică intenţie
să se întoarcă la tensiunea erei Războiului Rece” .
În ceea ce priveşte Ucraina, relaţiile bilaterale au inceput după revoluţia portocalie
din această ţară existând şi un cadru instituţional de colaborare prin semnarea Cartei asupra
Parteneriatului distinctiv dintre NATO şi Ucraina, la Madrid în iulie 1997.
Carta urmează linia strategiei declarate a Ucrainei de a spori integrarea în
structurile europene şi transatlantice în anii următori.
NATO şi Ucraina sunt de acord să se consulte referitor la dezvoltarea securităţii şi
stabilităţii euro-atlantice, ca şi în domenii precum prevenirea conflictelor, managementul
situaţiilor de criză, susţinerea păcii şi operaţiuni umanitare.

Măsurile luate de Ucraina în sensul îmbunătăţirii relaţiilor cu vecinii săi, în special cu

noile aliate NATO – Polonia şi Ungaria, ca şi cu România şi Rusia, au fost salutate de către
aliaţii NATO.
Prin intermediul seminariilor, grupurilor de lucru şi a altor programe de cooperare,
Aliaţii NATO şi Ucraina au cooperat în cadrul unor activităţi din domenii precum planificarea
urgenţelor civile/pregătirea pentru dezastre, reforma apărării ucrainene, aspecte
ştiinţifice, tehnologice, economice de securitate.
Printre etapele concrete în relaţia NATO-Ucraina până în prezent se numără:

7
-Stabilirea la Kiev a unui Centru de Informare şi Documentare NATO (NIDC) al cărui
obiectiv este de a explica poporului ucrainean politica Alianţei şi de a corecta percepţiile
eronate remanente din vremurile trecute.
-Un Memorandum de Înţelegere asupra planificării urgenţelor civile încheiat în decembrie
1997, referitor la cooperarea în domeniul pregătirii pentru dezastru şi alte situaţii de
urgenţă civilă. .
-Stabilirea unui Oficiu de Legătură NATO (NLO) la Kiev care să faciliteze contactele între
NATO şi agenţiile civile şi militare implicate în participarea Ucrainei la PpP şi în
implementarea Planului de Lucru NUC.
Alte măsuri pozitive luate de Ucraina se referă la aprobarea de către Parlamentul
ucrainean pe 1 martie a Acordului privind Statutul Forţelor de Parteneriat pentru Pace
(SOFA).
Prin dimensiunile şi conexiunile sale, NATO rămâne cea mai importantă relaţie
diplomatică din lume. SUA şi Europa controlează 70% din comerţul mondial. Cooperarea lor în
domeniile democraţiei şi drepturilor omului, economiei şi cercetării, telecomunicaţiilor şi
luptei antiteroriste este vitală pentru omenire. Schimbările înregistrate, mai ales creşterea
forţei militare a SUA şi a integrării UE, sunt de natură să stimuleze egocentrismele, dar ele
vor fi depăşite.

8
Bibliografie:
Introducere în geopolitică, Silviu Negut,Ed. Meteor Press, Bucuresti,2006
[Link]
[Link]- Manualul NATO
[Link]
[Link]
[Link]