Dezintegrarea radioactivă este descompunerea unui atom sau nucleului
atomic instabil, şi transformarea lui într-un atom cu proprietăţi diferite de
atomul iniţial.
Radioactivitatea (lat. radius = rază, radiaţie) este un fenomen rezultat din
dezintegrarea radioactivă a atomilor sau, mai bine zis, a nucleelor acestora,
este procesul prin care nucleul unui atom se transformă spontan în altă
specie de nucleu atomic.
Dezintegrarea radioactivă este descompunerea unui atom sau nucleului
atomic instabil, şi transformarea lui într-un atom cu proprietăţi diferite de
atomul iniţial.
Particulele radioactive sunt produse atât pe cale
naturală, în cadrul unor procese de dezintegrare ce
au loc permanent în jurul nostru (de exemplu
izotopii carbon-14 şi potasiu-40, întâlniţi în
atmosferă, respectiv în banane şi pudra de cacao,
sunt radioactivi), dar şi pe cale artificială în urma
reacţiilor din reactoarele nucleare construite de om.
Energia şi tipul particulelor radioactive rezultate
diferă în funcţie de tipul de reacţie care are loc.
Radiaţiile emise sunt uneori periculoase pentru
oameni din cauza nivelului ridicat de energie pe
care îl posedă, dar, pe de altă parte, radioactivitatea
poate fi şi benefică, fiind folosită îndeosebi în Antoine Henri Becquerel (1852-1908)
medicină pentru tratarea unor boli sau pentru Descoperă accidental radioactivitatea
diagnoză. uraniului în anul 1896
Descompunerea radioactivă este un proces care se desfăşoară aleatoriu în timp şi
care poate fi descris doar prin metode statistice. Deşi este imposibil de prezis
momentul la care un atom al unui radioizotop va suferi o dezintegrare nucleară,
pentru mai mulţi atomi ce constituie un oarecare lucru se poate determina timpul
după care jumătate din cantitatea materialului radioactiv se va descompune, numit
în literatura de specialitate perioada de înjumătăţire a acelui izotop.
Există diverse tipuri de particule radioactive, toate putând fi atât benefice, cât şi
periculoase pentru om, în funcţie de nivelul sau timpul de expunere.
Dezintegrarea alfa
Dezintegrarea alfa are loc atunci când un nucleu
greu emite un nucleu de heliu încărcat pozitiv (particula
alfa), constând din doi protoni şi doi neutroni, devenind un
atom cu numărul atomic mai mic cu doi decât valoarea
iniţială.
Dezintegrarea beta
Dezintegrarea beta constă în transformarea unui
neutron într-un proton, reacţie însoţită de emisia unui
electron şi a unei particule de masă extrem de mică şi fără
sarcină electrică numită anti-neutrino.
Ernest Rutherford (1871-1937)
Identifică şi denumeşte dezintegrările
alfa şi beta în 1899
Razele gama, produsul dezintegrării gama, sunt cele mai
periculoase pentru om dintre toate radiaţiile descrise aici.
Acestea sunt de fapt fotoni din afara spectrului vizibil şi
pot fi găsiţi în cadrul spectrului electromagnetic în zona
frecvenţelor foarte mari, ceea ce înseamnă că au energii
mari. Razele gama au fost descoperite în anul 1900 de
către Paul Villard (1860-1934), fizician şi chimist francez,
în timp ce studia la Paris comportamentul uraniului şi
radiului.
Când un nucleu radioactiv emite radiaţie gama, numărul de
neutroni şi protoni rămâne neschimbat, modificându-se
nivelul energetic al nucleului, care scade. Conform legilor
de conservare a impulsului, rezultă şi faptul că nucleul va
suferi un recul la expulzarea razei gama, deplasându-se în
direcţia opusă celei de mişcare a radiaţiei gama. Radiaţia
gama apare ca efect al modificărilor nucleare ori al
anihilării reciproce a unei perechi particulă-antiparticulă.
Spre deosebire de radiaţia alfa sau beta, razele gama pot
pătrunde prin aproape orice material, deoarece dispun de o
energie foarte mare. Ele pot produce vătămări foarte
serioase ale ţesuturilor vii. Plumbul este o substanţă a cărei Paul Villard (1860-1934)
structură chimică îl face să fie un bun absorbant de radiaţie Descoperă razele gama în anul 1900
gama.